Rubrica: accente│regenerare, spațiu și memorie│REFLECȚII ARHITECTURALE
Cum vede un arhitect legătura dintre teatru și oraș?
Orașul nu mai e considerat un simplu mecanism sau o rețea funcțională ce poate fi controlată sub toate aspectele. Este, mai degrabă, un organism viu care face parte dintr-o serie de ecosisteme (construite sau naturale, sociale și culturale, locale, regionale sau globale) ce se suprapun si trăiesc grație interdependenței.
Teatrul face parte sau ar trebui sa facă parte din țesutul activ al unei urbanități organice, sub forma unui spațiu poros de conexiune socială si afectivă. El își poate asuma roluri multiple în peisajul contemporan:
terapeutice – de evadare într-o lume alternativă, când realitatea devine apăsătoare;
de echilibrare și reprezentare – acționând ca punct și contrapunct față de contemporaneitate, generând dezbateri și dând vizibilitate subiectelor sub-reprezentate;
de agora democratică în țesutul urban în care își găsește locul; teatrul nu e doar scenă, ci și loc unde vocile comunității pot fi auzite sau se pot simți înțelese.
Ca punct nodal în țesutul poros al orașului, el poate afecta atât destine individuale, cât și grupuri sociale întregi.
„Între oraș și teatru circulă oameni, idei, emoții – un polen invizibil care le leagă și le transformă în același timp.”
Ce înseamnă sustenabilitate în arhitectură (și în arhitectura teatrelor)? Adaptare sau rezistență?
În contextul actual (situație geopolitică, resurse limitate, crize financiare repetate și precaritate energetică) viitorul pare incert și nu tocmai seren, dar tocmai grație acestei incertitudini balanța poate fi înclinată (încă) spre speranță. Cum? Prin menajarea teritoriilor și a ecosistemelor, făcând mai bine cu mai puțin! Pentru a reuși, accentul trebuie pus pe o nouă viziune a sustenabilității (adaptabilitate în locul aclimatizării, flexibilitate în locul robusteții).
Aclimatizarea este un răspuns imediat (și poate eficient pe termen scurt), dar care nu ia în considerare contextul specific fiecărui proiect. Putem echivala cu acesta politicile naționale actuale de răspuns la problematicile menționate mai sus, politici care au tendința de a răspunde cu norme generalizatoare, încurajând soluții globale rigide și ignorând subtilitățile unui context local. Asemenea unui organism aclimatizat ce nu transmite niciuna din transformările efectuate generațiilor următoare, un proiect de arhitectură urmărind o modă sau o normă, răspunzând doar unei nevoi de consum actuale, nu poate supraviețui pe termen lung, căci nu s-a născut din înțelegerea țesutului pe care trebuie să îl irige și nu a lăsat niciun spațiu de creativitate în fața imprevizibilului. Actul de rezistență la schimbare și robustețea sistemelor existente (uneori prea închise, rigide) nu pot să asigure continuitate.
Adaptabilitatea permite organismelor nu doar să supraviețuiască, ci să transmită descendenților direcți calitățile care le-au permis să evolueze și, ca formă de avertisment, instinctul recunoașterii greșelilor precedente. Ea devine deci un câștig inter-generațional tocmai pentru că se bazează pe memoria trecutului și pe adăugarea, pe baza acesteia, a unor informații noi, ce permit răspunsuri potrivite de termen lung. Suplețea și flexibilitatea măresc șansele de supraviețuire, iar sistemele adaptabile o fac existând ca sisteme deschise. Totuși, cum se poate traduce asta într-o arhitectură a concretului?
Prin:
reabilitare – a construi mai puțin și a folosi pe cât posibil existentul.
reanimare – construind doar ca ultim recurs și numai când ADN-ul orașului în care proiectul germinează o cere în mod echivoc, imaginând noul ca o grefă de organ compatibil corpului care îl primește; diagnosticând cu sensibilitate realitatea locului, înțelegându-i istoria, utilizând resursele materiale locale și energia gri a actorilor de proximitate.
generarea unei utilizări ca răspuns atent la pledoariile comunităților locale – atelierele, consultările publice și integrarea în amontul concepției a utilizatorilor, a actorilor publici și a asociațiilor (ce au deja o bună cunoaștere a teritoriului și a dinamicilor sociale) sunt indispensabile.
reversibilitate și reutilizare – fără a uita că orice proiect riscă să se transforme, să evolueze sau să nu mai fie necesar, pot fi, așadar, propuse organizări spațiale și structuri ce permit tranziția acestuia către alte scopuri, pentru a-i asigura longevitatea, iar, în ultimă instanță, permițând demontarea acestuia în vederea reutilizării în alt loc ce i-ar putea invoca prezența.
reapropierea ideii de efemer, non-construcția și itinerantul ca forme de interogare a teritoriului și a ecosistemelor existente, înainte de a dezvolta o soluție perenă, deschisă și evolutivă.
integrarea unei estetici democratice – o arhitectură sustenabilă nu înseamnă o arhitectură inestetică. Dimpotrivă, a genera arhitectura potrivită la locul potrivit, a înlătura tot ce e superfluu și a te concentra pe volume, detalii și materiale a căror suprapunere și interpretare sensibilă fac apel la emoții și la limbajul cultural al celor ce vor interacționa cu arhitectura în cotidian, permit aproprierea spațiilor de către utilizatorii ce se simt văzuți, înțeleși, respectați și valorizați. Pe termen lung, înșiși locuitorii orașului pot să imagineze modalități noi și creative de însușire a spațiului, programe și funcțiuni noi. Identificarea cu locul generează aspirații și viziune.
„Arhitectura sustenabilă nu înseamnă doar materiale și norme, ci înseamnă memorie, transformare și legături vii.”
III. Cum arată un spațiu cultural regenerativ? Ce modele avem?
Spațiile regenerative nu funcționează ca niște obiecte închise, ci se comportă ca niște organisme vii, perfect integrate în ecosistemele locale. Trei orașe și șase entități culturale din Franța (non-exhaustive, dar remarcabile prin energia și influența degajată) ilustrează bine ideea de spațiu regenerativ. Niciuna dintre aceste entități nu este din Paris, ci din orașe cu importanță diferită, toate având particularitățile lor geografice, demografice și politice. E interesant de remarcat că ele nu funcționează doar în relație cu comunitatea cărora își dedică activitatea sau într-un cadru interdisciplinar, ci acționează împreună, în cadrul unor colaborări punctuale și printr-un dialog continuu, printr-un schimb de experiență și o căutare în comun a ceea ce înseamnă Teatrul și Opera de mâine și care este rolul lor în societatea de mâine, pe planeta de mâine:
Opera Națională din Lyon a trecut printr-un proces de regenerare și reconversie a unui spațiu ușor desuet, dar deja consacrat artelor prin reabilitare, restructurare și reimaginarea impactului său în societate.
Muzeul Galo-Roman și Teatrul Antic Fourvière din Lyon reprezintă un model de reanimare a unor spații dedicate teatrului încă din antichitate (dar dezafectate), printr-o hibridizare a conceptului de muzeu cu cel al utilizării active, prin evitarea muzeificării și prin deschiderea acestora unor forme noi de artă contemporană.
La Trinité din Lyon presupune investirea și reanimarea unui spațiu neocupat (desacralizat), printr-un program artistic menit să genereze reapropriere de cultură, dialog între sacru și profan, între academic și intuitiv, între tradiție și ieșire din norme, între generații și populații marcate de experiențe de viață diferite, între viziune artistică și relație cu mediul natural.
Domaine d’O din Montpelier (fost domeniu viticol și actual domeniu cultural) reprezintă integrarea unui mugur de arhitectură nouă și sustenabilă într-un ansamblu patrimonial ce pare să își fi găsit deja rațiunea de a exista grație reconversiei.
Festivalul din Avignon propune transformarea orașului însuși într-o scenă deschisă tuturor, fiind model prin excelență al flexibilității și adaptabilității, al punerii bunului comun (fizic și cultural) la dispoziția tuturor pentru un impact social vizibil, propunând toleranță și creativitate.
Opera Caravana din Lyon caută re-imaginarea acțiunilor necesare pentru generarea unor transformări pozitive acolo unde infrastructura existentă nu permite momentan o perenizare a unei activități socio-artistice. Itinerantul este abordat ca modalitate de dialog și dinamizare a unor teritorii izolate.
„Regenerarea nu vine din monumentalitate, ci din capacitatea de a relua firul unei relații pierdute cu locul, cu oamenii, cu sensul.”
Cum se transformă rolul arhitectului?
De la „arhistar” la arhitect-mediator: Generația noastră de arhitecți s-a format sub umbra „arhistarurilor” secolului XX. „Archistarul” (atenție, nu toți arhitecții, dar cei mai vizibili pentru restul societății) a câștigat notorietate în perioadele de acalmie socială. Manifesta un oarecare sindrom al micului vrăjitor, s-a concentrat pe magia pe care putea să o creeze, ca singularitate și expresie a propriei creativități, punându-și prea puțin problema consecințelor și a impactului asupra locului și a mediului. Nu era singurul, toți actorii sociali au activat din perspectiva abundenței. Între timp, paradigma s-a schimbat. Nu mai suntem de mult într-o lume a abundenței, ci în una ale cărei resurse sunt limitate la toate nivelurile. Am văzut efectele magiei de dragul magiei, iar acum, în spațiul oarecum haotic, dezordonat, trebuie să reparăm, să reanimăm, să regenerăm și, cu puțin noroc, să ameliorăm.
Arhitectul de azi e un arhitect mediator, integrând o masă rotundă interdisciplinară:
ascultă, diagnostichează, încearcă să decodeze istoria locului și motivațiile celor care l-au solicitat;
interpretează, traduce aspirațiile fiecăruia (individ sau ecosistem);
se poziționează ca pasarelă între interesele tuturor: regiune, natură, oraș, comunitate, comanditar, utilizator direct sau simplu trecător;
se bazează pe potențialul de dezvoltare al patrimoniului existent;
folosește resursa potrivită la locul potrivit (mediu, uman, material);
„co-construiește” soluții adaptate ce incită noi oportunități, idei, amintiri, propunând o arhitectură a relației.
„Nu mai inserăm clădiri într-un sit, ci lăsăm locul să genereze clădiri. Nu mai proiectăm obiecte, ci relații.”
Cum ar putea arăta teatrul de mâine?
Este un hiper-proptotip contextualizat și un sistem alternativ.
Ca obiect de arhitectură și act cultural, teatrul de mâine este catalizator de regenerare urbană și socială, declanșează o dinamică pozitivă și un sentiment de apartenență.
Este mai puțin construit, mai mult activat.
Propune economie de mijloace și bogăție de relații.
Se definește ca spațiu liber, necenzurat, dezvoltat natural prin irigarea ecosistemelor locale și prin înțelegerea a ceea ce numim genius loci.
„Teatrul de mâine poate fi frugal și generos. Poate fi un spațiu de întâlnire tăcută sau de dialog creativ, de memorie colectivă, de gesturi mici care declanșează reparația.”
*Manuela CERTAN este arhitectă HMONP exersând profesia în Franța din 2010 (Paris, Montpellier și Lyon). Specializată de 6 ani în reabilitare, reconversie, restructurare și extensie în contexte patrimoniale și sociale complexe. Membră activă a asociațiilor Frugalité Heureuse et Creative și LPO Rhone Alpes.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă cu Opera în afara sălii de spectacol (foto media.licdn.com)
De la obiect la ecosistem. Teatrul care ascultă orașul
Autor: Manuela Certan
Publicat în: Teatrul azi nr. 3-4/2025
Rubrica: accente│regenerare, spațiu și memorie│REFLECȚII ARHITECTURALE
Cum vede un arhitect legătura dintre teatru și oraș?
Orașul nu mai e considerat un simplu mecanism sau o rețea funcțională ce poate fi controlată sub toate aspectele. Este, mai degrabă, un organism viu care face parte dintr-o serie de ecosisteme (construite sau naturale, sociale și culturale, locale, regionale sau globale) ce se suprapun si trăiesc grație interdependenței.
Teatrul face parte sau ar trebui sa facă parte din țesutul activ al unei urbanități organice, sub forma unui spațiu poros de conexiune socială si afectivă. El își poate asuma roluri multiple în peisajul contemporan:
terapeutice – de evadare într-o lume alternativă, când realitatea devine apăsătoare;
de echilibrare și reprezentare – acționând ca punct și contrapunct față de contemporaneitate, generând dezbateri și dând vizibilitate subiectelor sub-reprezentate;
de agora democratică în țesutul urban în care își găsește locul; teatrul nu e doar scenă, ci și loc unde vocile comunității pot fi auzite sau se pot simți înțelese.
Ca punct nodal în țesutul poros al orașului, el poate afecta atât destine individuale, cât și grupuri sociale întregi.
„Între oraș și teatru circulă oameni, idei, emoții – un polen invizibil care le leagă și le transformă în același timp.”
Ce înseamnă sustenabilitate în arhitectură (și în arhitectura teatrelor)? Adaptare sau rezistență?
În contextul actual (situație geopolitică, resurse limitate, crize financiare repetate și precaritate energetică) viitorul pare incert și nu tocmai seren, dar tocmai grație acestei incertitudini balanța poate fi înclinată (încă) spre speranță. Cum? Prin menajarea teritoriilor și a ecosistemelor, făcând mai bine cu mai puțin! Pentru a reuși, accentul trebuie pus pe o nouă viziune a sustenabilității (adaptabilitate în locul aclimatizării, flexibilitate în locul robusteții).
Aclimatizarea este un răspuns imediat (și poate eficient pe termen scurt), dar care nu ia în considerare contextul specific fiecărui proiect. Putem echivala cu acesta politicile naționale actuale de răspuns la problematicile menționate mai sus, politici care au tendința de a răspunde cu norme generalizatoare, încurajând soluții globale rigide și ignorând subtilitățile unui context local. Asemenea unui organism aclimatizat ce nu transmite niciuna din transformările efectuate generațiilor următoare, un proiect de arhitectură urmărind o modă sau o normă, răspunzând doar unei nevoi de consum actuale, nu poate supraviețui pe termen lung, căci nu s-a născut din înțelegerea țesutului pe care trebuie să îl irige și nu a lăsat niciun spațiu de creativitate în fața imprevizibilului. Actul de rezistență la schimbare și robustețea sistemelor existente (uneori prea închise, rigide) nu pot să asigure continuitate.
Adaptabilitatea permite organismelor nu doar să supraviețuiască, ci să transmită descendenților direcți calitățile care le-au permis să evolueze și, ca formă de avertisment, instinctul recunoașterii greșelilor precedente. Ea devine deci un câștig inter-generațional tocmai pentru că se bazează pe memoria trecutului și pe adăugarea, pe baza acesteia, a unor informații noi, ce permit răspunsuri potrivite de termen lung. Suplețea și flexibilitatea măresc șansele de supraviețuire, iar sistemele adaptabile o fac existând ca sisteme deschise. Totuși, cum se poate traduce asta într-o arhitectură a concretului?
Prin:
reabilitare – a construi mai puțin și a folosi pe cât posibil existentul.
reanimare – construind doar ca ultim recurs și numai când ADN-ul orașului în care proiectul germinează o cere în mod echivoc, imaginând noul ca o grefă de organ compatibil corpului care îl primește; diagnosticând cu sensibilitate realitatea locului, înțelegându-i istoria, utilizând resursele materiale locale și energia gri a actorilor de proximitate.
generarea unei utilizări ca răspuns atent la pledoariile comunităților locale – atelierele, consultările publice și integrarea în amontul concepției a utilizatorilor, a actorilor publici și a asociațiilor (ce au deja o bună cunoaștere a teritoriului și a dinamicilor sociale) sunt indispensabile.
reversibilitate și reutilizare – fără a uita că orice proiect riscă să se transforme, să evolueze sau să nu mai fie necesar, pot fi, așadar, propuse organizări spațiale și structuri ce permit tranziția acestuia către alte scopuri, pentru a-i asigura longevitatea, iar, în ultimă instanță, permițând demontarea acestuia în vederea reutilizării în alt loc ce i-ar putea invoca prezența.
reapropierea ideii de efemer, non-construcția și itinerantul ca forme de interogare a teritoriului și a ecosistemelor existente, înainte de a dezvolta o soluție perenă, deschisă și evolutivă.
integrarea unei estetici democratice – o arhitectură sustenabilă nu înseamnă o arhitectură inestetică. Dimpotrivă, a genera arhitectura potrivită la locul potrivit, a înlătura tot ce e superfluu și a te concentra pe volume, detalii și materiale a căror suprapunere și interpretare sensibilă fac apel la emoții și la limbajul cultural al celor ce vor interacționa cu arhitectura în cotidian, permit aproprierea spațiilor de către utilizatorii ce se simt văzuți, înțeleși, respectați și valorizați. Pe termen lung, înșiși locuitorii orașului pot să imagineze modalități noi și creative de însușire a spațiului, programe și funcțiuni noi. Identificarea cu locul generează aspirații și viziune.
„Arhitectura sustenabilă nu înseamnă doar materiale și norme, ci înseamnă memorie, transformare și legături vii.”
III. Cum arată un spațiu cultural regenerativ? Ce modele avem?
Spațiile regenerative nu funcționează ca niște obiecte închise, ci se comportă ca niște organisme vii, perfect integrate în ecosistemele locale. Trei orașe și șase entități culturale din Franța (non-exhaustive, dar remarcabile prin energia și influența degajată) ilustrează bine ideea de spațiu regenerativ. Niciuna dintre aceste entități nu este din Paris, ci din orașe cu importanță diferită, toate având particularitățile lor geografice, demografice și politice. E interesant de remarcat că ele nu funcționează doar în relație cu comunitatea cărora își dedică activitatea sau într-un cadru interdisciplinar, ci acționează împreună, în cadrul unor colaborări punctuale și printr-un dialog continuu, printr-un schimb de experiență și o căutare în comun a ceea ce înseamnă Teatrul și Opera de mâine și care este rolul lor în societatea de mâine, pe planeta de mâine:
Opera Națională din Lyon a trecut printr-un proces de regenerare și reconversie a unui spațiu ușor desuet, dar deja consacrat artelor prin reabilitare, restructurare și reimaginarea impactului său în societate.
Muzeul Galo-Roman și Teatrul Antic Fourvière din Lyon reprezintă un model de reanimare a unor spații dedicate teatrului încă din antichitate (dar dezafectate), printr-o hibridizare a conceptului de muzeu cu cel al utilizării active, prin evitarea muzeificării și prin deschiderea acestora unor forme noi de artă contemporană.
La Trinité din Lyon presupune investirea și reanimarea unui spațiu neocupat (desacralizat), printr-un program artistic menit să genereze reapropriere de cultură, dialog între sacru și profan, între academic și intuitiv, între tradiție și ieșire din norme, între generații și populații marcate de experiențe de viață diferite, între viziune artistică și relație cu mediul natural.
Domaine d’O din Montpelier (fost domeniu viticol și actual domeniu cultural) reprezintă integrarea unui mugur de arhitectură nouă și sustenabilă într-un ansamblu patrimonial ce pare să își fi găsit deja rațiunea de a exista grație reconversiei.
Festivalul din Avignon propune transformarea orașului însuși într-o scenă deschisă tuturor, fiind model prin excelență al flexibilității și adaptabilității, al punerii bunului comun (fizic și cultural) la dispoziția tuturor pentru un impact social vizibil, propunând toleranță și creativitate.
Opera Caravana din Lyon caută re-imaginarea acțiunilor necesare pentru generarea unor transformări pozitive acolo unde infrastructura existentă nu permite momentan o perenizare a unei activități socio-artistice. Itinerantul este abordat ca modalitate de dialog și dinamizare a unor teritorii izolate.
„Regenerarea nu vine din monumentalitate, ci din capacitatea de a relua firul unei relații pierdute cu locul, cu oamenii, cu sensul.”
Cum se transformă rolul arhitectului?
De la „arhistar” la arhitect-mediator: Generația noastră de arhitecți s-a format sub umbra „arhistarurilor” secolului XX. „Archistarul” (atenție, nu toți arhitecții, dar cei mai vizibili pentru restul societății) a câștigat notorietate în perioadele de acalmie socială. Manifesta un oarecare sindrom al micului vrăjitor, s-a concentrat pe magia pe care putea să o creeze, ca singularitate și expresie a propriei creativități, punându-și prea puțin problema consecințelor și a impactului asupra locului și a mediului. Nu era singurul, toți actorii sociali au activat din perspectiva abundenței. Între timp, paradigma s-a schimbat. Nu mai suntem de mult într-o lume a abundenței, ci în una ale cărei resurse sunt limitate la toate nivelurile. Am văzut efectele magiei de dragul magiei, iar acum, în spațiul oarecum haotic, dezordonat, trebuie să reparăm, să reanimăm, să regenerăm și, cu puțin noroc, să ameliorăm.
Arhitectul de azi e un arhitect mediator, integrând o masă rotundă interdisciplinară:
ascultă, diagnostichează, încearcă să decodeze istoria locului și motivațiile celor care l-au solicitat;
interpretează, traduce aspirațiile fiecăruia (individ sau ecosistem);
se poziționează ca pasarelă între interesele tuturor: regiune, natură, oraș, comunitate, comanditar, utilizator direct sau simplu trecător;
se bazează pe potențialul de dezvoltare al patrimoniului existent;
folosește resursa potrivită la locul potrivit (mediu, uman, material);
„co-construiește” soluții adaptate ce incită noi oportunități, idei, amintiri, propunând o arhitectură a relației.
„Nu mai inserăm clădiri într-un sit, ci lăsăm locul să genereze clădiri. Nu mai proiectăm obiecte, ci relații.”
Cum ar putea arăta teatrul de mâine?
Este un hiper-proptotip contextualizat și un sistem alternativ.
Ca obiect de arhitectură și act cultural, teatrul de mâine este catalizator de regenerare urbană și socială, declanșează o dinamică pozitivă și un sentiment de apartenență.
Este mai puțin construit, mai mult activat.
Propune economie de mijloace și bogăție de relații.
Se definește ca spațiu liber, necenzurat, dezvoltat natural prin irigarea ecosistemelor locale și prin înțelegerea a ceea ce numim genius loci.
„Teatrul de mâine poate fi frugal și generos. Poate fi un spațiu de întâlnire tăcută sau de dialog creativ, de memorie colectivă, de gesturi mici care declanșează reparația.”
*Manuela CERTAN este arhitectă HMONP exersând profesia în Franța din 2010 (Paris, Montpellier și Lyon). Specializată de 6 ani în reabilitare, reconversie, restructurare și extensie în contexte patrimoniale și sociale complexe. Membră activă a asociațiilor Frugalité Heureuse et Creative și LPO Rhone Alpes.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă cu Opera în afara sălii de spectacol (foto media.licdn.com)