Rubrica: accente│sustenabilitatea｜ÎN RELAȚIE CU PUBLICUL
I. Publicul nu e o cifră
Sustenabilitatea în teatru începe, poate, cu o schimbare de perspectivă: de la public ca audiență la public ca relație. Într-o cultură în care raportările devin tot mai abstracte, iar succesul e măsurat în cifre și algoritmi, riscăm să pierdem contactul cu ceea ce contează cu adevărat: ce tip de legătură construim cu cei care intră în sălile noastre, cu cei care aleg să revină, să vorbească, să nuanțeze, să întrebe?
Publicul nu e un număr într-un tabel Excel. Nu e un obiect de fidelizat. Nu e o entitate pasivă, așteptând să fie atinsă de magie. Publicul este, în cele mai bune momente, un partener de gândire, de simțire și de memorie.
În teoria infrastructurilor culturale, din ce în ce mai des apare noțiunea de ecologie relațională. Cultura vie nu e compusă doar din producții și clădiri, ci din rețele afective și sociale între artiști, instituții, spectatori, finanțatori, vecini, jurnaliști, funcționari, colaboratori temporari sau critici constanți. Să recunoști și să îngrijești această rețea înseamnă să construiești sustenabilitate. Publicul nu e doar în sală – e peste tot în jurul teatrului.
II. Pentru cine facem teatru?
E o întrebare care nu ar trebui să lipsească din niciun proces de creație sau programare. Pentru cine e acest spectacol? Cui se adresează? Cine îl poate înțelege? Cine lipsește? Într-un teatru public, aceste întrebări devin și mai presante. Nu avem luxul de a ne adresa doar celor care „ne cunosc”. Dacă teatrul este un serviciu public, atunci e datoria noastră să ne adresăm și celor care nu vin, celor care nu se simt reprezentați, celor care nu știu că li se dă voie să participe.
Această problematizare nu e una exclusiv românească. În Franța, programul Art pour Grandir al Opéra National de Paris lucrează de ani buni cu școli din zone defavorizate, construind un raport de durată între instituții culturale de elită și publicuri adesea ignorate. În Belgia, Kunstencentrum Vooruit (Gent) include în structura sa un consiliu de tineri curatori – adolescenți care decid anual un segment din program. În Olanda, Het Nationale Theater a creat poziția dedramaturg de public, care lucrează cu echipele artistice nu pe conținutul pieselor, ci pe felul în care acestea vorbesc cu publicurile cărora li se adresează…
În România, Centrul Replika a fost unul dintre primele spații care a pus în practică ideea de public ca partener educativ – nu doar ca beneficiar. Programele lor pentru profesori, copii și adolescenți arată că relația cu publicul nu e despre marketing, ci despre învățare reciprocă, pe termen lung.
III. Sustenabilitatea nu se face fără public
Un teatru poate avea finanțare, clădire, echipă. Dar dacă nu are un public care se simte implicat, nu are viitor.
Sustenabilitatea, în sens profund, înseamnă a construi ceva care durează, care se regenerează, care răspunde la nevoi reale.
Un public sustenabil e un public format, ascultat, implicat. Nu apare de la sine. Se construiește în timp, prin:
continuitate – nu evenimente izolate
transparență – nu strategii de imagine
dialog – nu doar ofertă
Educația culturală nu e un proiect secundar. Este infrastructura invizibilă care susține orice altă funcție a teatrului. În lipsa ei, teatrul riscă să devină o cutie închisă – valoroasă pentru cei deja convinși, dar inaccesibilă pentru cei care au cea mai mare nevoie de el.
IV. Participarea nu e decor
Un alt cuvânt-fetiș al ultimilor ani: participare. Dar câtă participare este reală și câtă este mimată, formală, bifată în proiecte? Participarea reală presupune redistribuirea simbolică a puterii, deschiderea proceselor artistice și acceptarea unei doze de impredictibilitate. La Masca, am înțeles că participarea nu se construiește din formulare de feedback sau „consultări simbolice”. Se construiește din relații care se mențin în timp, care cresc împreună cu teatrul. Din spații care se oferă și din disponibilitatea de a asculta ce e incomod. În Germania, Staatstheater Kassel a creat un program de co-curatoriat cu migranți și refugiați. În Spania, Teatro de los Sentidos implică publicul în trasee sensibile, în care spectatorul devine co-explorator al sensului.
În România, unele inițiative independente construiesc această relație organică cu publicul. Spații precum Grivița 53, născut din contribuții individuale, au făcut din „publicul-finanțator” un actor cultural implicat emoțional. Alte teatre lucrează direct cu cartiere, cu profesori, cu grupuri subreprezentate – semn că participarea nu e o „activitate”, ci o filozofie relațională.
V. Cum formăm publicuri viabile într-o cultură fragilă?
Într-un moment în care instituțiile culturale din România sunt supuse presiunii bugetare, instabilității legislative și neîncrederii sistemice, e ușor să renunți la viziune și să faci doar ce trebuie ca să reziști. Dar tocmai în astfel de momente, grija pentru public nu e un moft, ci o formă de rezistență.
Un public nu se „captează”, ci se cultivă. Și asta presupune nu doar creativitate, ci și etica responsabilității.Avem nevoie de o schimbare de mentalitate la nivel sistemic: să nu mai vedem educația, medierea, relațiile comunitare drept costuri, ci drept investiții în viitorul social al teatrului.
Publicul larg – dar și cel instituțional – are nevoie să vadă teatrul nu ca pe un bun de consum, ci ca pe o structură de sprijin comunitar.
Finanțatorii nu sunt în afara „publicului”. Ei sunt și ei parte din această ecologie – la fel ca presa, breasla, administrația, vecinii teatrului. Cu toții sunt martori, beneficiari și uneori complici într-un proces care poate să creeze democrație sau să o fragilizeze.
VI. Cinci idei simple pentru o relație de durată
Publicul e o relație, nu un target.
Educația e infrastructura invizibilă a teatrului.
Transparența și continuitatea construiesc încredere.
Reprezentarea contează. Dar și spațiul în care ea se produce.
Un teatru sustenabil e un teatru în care publicul nu doar vine, ci rămâne.
Într-un peisaj cultural din ce în ce mai fragil, poate că tot ce putem face e să revenim, mereu și mereu, la această întrebare: „Pentru cine facem teatru?”.
Și să ne lăsăm răscoliți de răspunsuri care vin nu din confort, ci din curaj. Din cartier. Din curte. Din școală. Din tăcerile celor care nu au fost încă invitați. Sau dintr-o voce necunoscută care, la finalul unui spectacol, îți spune: „M-am simțit pentru prima dată inclus sau reprezentat.”
1.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. sursa arden-equipment.com
Publicul nu e un decor. E terenul pe care cultura prinde rădăcini
Autor: Catinca Drăgănescu
Publicat în: Teatrul azi nr. 3-4/2025
Rubrica: accente│sustenabilitatea｜ÎN RELAȚIE CU PUBLICUL
I. Publicul nu e o cifră
Sustenabilitatea în teatru începe, poate, cu o schimbare de perspectivă: de la public ca audiență la public ca relație. Într-o cultură în care raportările devin tot mai abstracte, iar succesul e măsurat în cifre și algoritmi, riscăm să pierdem contactul cu ceea ce contează cu adevărat: ce tip de legătură construim cu cei care intră în sălile noastre, cu cei care aleg să revină, să vorbească, să nuanțeze, să întrebe?
Publicul nu e un număr într-un tabel Excel. Nu e un obiect de fidelizat. Nu e o entitate pasivă, așteptând să fie atinsă de magie. Publicul este, în cele mai bune momente, un partener de gândire, de simțire și de memorie.
În teoria infrastructurilor culturale, din ce în ce mai des apare noțiunea de ecologie relațională. Cultura vie nu e compusă doar din producții și clădiri, ci din rețele afective și sociale între artiști, instituții, spectatori, finanțatori, vecini, jurnaliști, funcționari, colaboratori temporari sau critici constanți. Să recunoști și să îngrijești această rețea înseamnă să construiești sustenabilitate. Publicul nu e doar în sală – e peste tot în jurul teatrului.
II. Pentru cine facem teatru?
E o întrebare care nu ar trebui să lipsească din niciun proces de creație sau programare. Pentru cine e acest spectacol? Cui se adresează? Cine îl poate înțelege? Cine lipsește? Într-un teatru public, aceste întrebări devin și mai presante. Nu avem luxul de a ne adresa doar celor care „ne cunosc”. Dacă teatrul este un serviciu public, atunci e datoria noastră să ne adresăm și celor care nu vin, celor care nu se simt reprezentați, celor care nu știu că li se dă voie să participe.
Această problematizare nu e una exclusiv românească. În Franța, programul Art pour Grandir al Opéra National de Paris lucrează de ani buni cu școli din zone defavorizate, construind un raport de durată între instituții culturale de elită și publicuri adesea ignorate. În Belgia, Kunstencentrum Vooruit (Gent) include în structura sa un consiliu de tineri curatori – adolescenți care decid anual un segment din program. În Olanda, Het Nationale Theater a creat poziția dedramaturg de public, care lucrează cu echipele artistice nu pe conținutul pieselor, ci pe felul în care acestea vorbesc cu publicurile cărora li se adresează…
În România, Centrul Replika a fost unul dintre primele spații care a pus în practică ideea de public ca partener educativ – nu doar ca beneficiar. Programele lor pentru profesori, copii și adolescenți arată că relația cu publicul nu e despre marketing, ci despre învățare reciprocă, pe termen lung.
III. Sustenabilitatea nu se face fără public
Un teatru poate avea finanțare, clădire, echipă. Dar dacă nu are un public care se simte implicat, nu are viitor.
Sustenabilitatea, în sens profund, înseamnă a construi ceva care durează, care se regenerează, care răspunde la nevoi reale.
Un public sustenabil e un public format, ascultat, implicat. Nu apare de la sine. Se construiește în timp, prin:
continuitate – nu evenimente izolate
transparență – nu strategii de imagine
dialog – nu doar ofertă
Educația culturală nu e un proiect secundar. Este infrastructura invizibilă care susține orice altă funcție a teatrului. În lipsa ei, teatrul riscă să devină o cutie închisă – valoroasă pentru cei deja convinși, dar inaccesibilă pentru cei care au cea mai mare nevoie de el.
IV. Participarea nu e decor
Un alt cuvânt-fetiș al ultimilor ani: participare. Dar câtă participare este reală și câtă este mimată, formală, bifată în proiecte? Participarea reală presupune redistribuirea simbolică a puterii, deschiderea proceselor artistice și acceptarea unei doze de impredictibilitate. La Masca, am înțeles că participarea nu se construiește din formulare de feedback sau „consultări simbolice”. Se construiește din relații care se mențin în timp, care cresc împreună cu teatrul. Din spații care se oferă și din disponibilitatea de a asculta ce e incomod. În Germania, Staatstheater Kassel a creat un program de co-curatoriat cu migranți și refugiați. În Spania, Teatro de los Sentidos implică publicul în trasee sensibile, în care spectatorul devine co-explorator al sensului.
În România, unele inițiative independente construiesc această relație organică cu publicul. Spații precum Grivița 53, născut din contribuții individuale, au făcut din „publicul-finanțator” un actor cultural implicat emoțional. Alte teatre lucrează direct cu cartiere, cu profesori, cu grupuri subreprezentate – semn că participarea nu e o „activitate”, ci o filozofie relațională.
V. Cum formăm publicuri viabile într-o cultură fragilă?
Într-un moment în care instituțiile culturale din România sunt supuse presiunii bugetare, instabilității legislative și neîncrederii sistemice, e ușor să renunți la viziune și să faci doar ce trebuie ca să reziști. Dar tocmai în astfel de momente, grija pentru public nu e un moft, ci o formă de rezistență.
Un public nu se „captează”, ci se cultivă. Și asta presupune nu doar creativitate, ci și etica responsabilității.Avem nevoie de o schimbare de mentalitate la nivel sistemic: să nu mai vedem educația, medierea, relațiile comunitare drept costuri, ci drept investiții în viitorul social al teatrului.
Publicul larg – dar și cel instituțional – are nevoie să vadă teatrul nu ca pe un bun de consum, ci ca pe o structură de sprijin comunitar.
Finanțatorii nu sunt în afara „publicului”. Ei sunt și ei parte din această ecologie – la fel ca presa, breasla, administrația, vecinii teatrului. Cu toții sunt martori, beneficiari și uneori complici într-un proces care poate să creeze democrație sau să o fragilizeze.
VI. Cinci idei simple pentru o relație de durată
Publicul e o relație, nu un target.
Educația e infrastructura invizibilă a teatrului.
Transparența și continuitatea construiesc încredere.
Reprezentarea contează. Dar și spațiul în care ea se produce.
Un teatru sustenabil e un teatru în care publicul nu doar vine, ci rămâne.
Într-un peisaj cultural din ce în ce mai fragil, poate că tot ce putem face e să revenim, mereu și mereu, la această întrebare: „Pentru cine facem teatru?”.
Și să ne lăsăm răscoliți de răspunsuri care vin nu din confort, ci din curaj. Din cartier. Din curte. Din școală. Din tăcerile celor care nu au fost încă invitați. Sau dintr-o voce necunoscută care, la finalul unui spectacol, îți spune: „M-am simțit pentru prima dată inclus sau reprezentat.”
1.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. sursa arden-equipment.com