Patru piese din dramaturgia sârbă contemporană: context familial, social și politic
de Slobodan Savić
Nu există antologii impecabile, cuprinzătoare. În ciuda uneia dintre definițiile posibile, care spune că o antologie este o colecție de opere artistice atent și profesionist selectate, care sunt cele mai reprezentative (a se citi: cele mai bune), orice selecție (antologică sau de alt tip) este,
în general, rezultatul așa-numitelor fapte obiective și al evaluărilor subiective ale celui care realizează antologia sau selecția.
Pe lângă operele clasicilor incontestabili ai dramaturgiei sârbe, Jovan Sterija Popović (1806–1856) și Branislav Nušić (1864–1938), o antologie cuprinzătoare a dramaturgiei sârbe din ultimii cincizeci și ceva de ani (care încă nu a fost realizată de fapt) ar trebui să includă, cu siguranță, texte de Aleksandar Popović (1929–1996), Ljubomir Simović (1935–2025), Slobodan Selenić (1933–1995), Velimir Lukić (1936–1997), Jovan Hristić (1936–1997), Vida Ognjenović (1941),
Dušan Kovačević (1948), Siniša Kovačević (1954), precum și ale unor dramaturgi mai tineri, dar deja maturi și consacrați, precum Stevan Koprivica (1959), Nenad Prokić (1954), Nebojša Romčević (1962), Ivan M. Lalić (1965)…
În ultimii ani ai secolului XX și în primele două decenii ale secolului XXI, pe scena teatrală din Serbia au apărut dramaturgi dintr-o generație nouă, cu o sensibilitate artistică diferită, orientați spre teme diferite (spre sine, spre frământările interioare, dar și spre contextul din jur, lumea și fenomenele care îi înconjoară sau îi apasă: de la cele sociale la cele politice). Prima a fost Biljana Srbljanović (1970), care, pentru o bună perioadă (aproape un deceniu), a fost cea mai tradusă și jucată autoare sârbă din Serbia și din lume (alături de Dušan Kovačević și Ljubomir Simović). Apoi, pe scenele teatrelor din Serbia au apărut și piesele lui Uglješa Šajtinac (1971) și Milena Marković (1974). Acești trei autori, asemenea generației precedente de dramaturgi contemporani sârbi, au avut „privilegiul” ca primele lor piese, dar și cele care au fost publicate ulterior, să fie jucate pe scenele celor mai importante teatre din Serbia. Un „privilegiu” și o oportunitate cu care s-au întâlnit tot mai rar dramaturgii generațiilor mai tinere, cu câteva excepții care confirmă regula.
Generația următoare de dramaturgi a fost „condusă” de Filip Vujošević (1977), Maja Pelević (1981), Milena Bogavac (1982) și Olga Dimitrijević (1984). Și ale lor prime piese au fost jucate pe scenele unor teatre importante din Serbia. După numărul de piese scrise și montate, Tijana Grumić (1993) este cea mai prolifică dramaturgă a celei mai tinere generații. Există și alte voci tinere ale dramaturgiei sârbe, dintre care „promite cel mai mult” Đorđe Kosić (1996), a cărui
piesă de debut „Cântec de leagăn pentru Aleksija Rajčić” („Uspavanka za Aleksiju Rajčić”) a primit prestigiosul Premiu Sterija, cea mai importantă distincție pentru dramaturgia contemporană din Serbia. Spectacolul realizat după acest text se joacă la Teatrul Național din Belgrad și a câștigat încă câteva Premii Sterija și alte distincții. Această privire sintetică asupra dramaturgiei sârbe contemporane ne readuce la începuturi, la dilemele și criteriile selecției pentru această carte. În primul rând, aceasta nu este o antologie, deoarece o antologie ar presupune cel puțin zece, ideal cincisprezece texte dramatice. Editorii au alocat, din motive cunoscute (materiale, desigur), spațiu pentru patru texte dramatice contemporane. O sarcină dificilă și o mare provocare
pentru autorul selecției. Am acceptat totuși această provocare, cu recunoștință față de editor pentru interesul acordat dramaturgiei sârbe contemporane, deoarece este o ocazie pentru ca cel puțin patru dramaturgi din generații diferite, cu sensibilități, poetici, estetici și interese tematice diferite, să se apropie de profesioniștii teatrali din România și, sper, de publicul care ar putea vedea în viitor montări ale acestor texte în România. Scurta trecere în revistă a celor mai importanți și mai jucați dramaturgi sârbi contemporani care nu sunt incluși aici poate constitui un punct de plecare pentru noi cercetări, preocupări, traduceri și montări în spațiul de limbă română și nu numai.
Cel mai important rol și cea mai mare responsabilitate în cultivarea și afirmarea textului dramatic în limba sârbă aparține instituției Sterijino pozorje, care organizează anual festivalul cu același nume (la sfârșitul lunii mai), cel mai important festival de teatru dedicat textelor dramatice scrise în limba sârbă. Festivalul a fost înființat în 1956 la Novi Sad, unde se desfășoară și astăzi. Până la destrămarea Iugoslaviei avea profil iugoslav: erau prezentate cele mai bune spectacole după
texte scrise în limbile popoarelor fostei Iugoslavii. După destrămarea statului, a devenit un festival al dramaturgiei scrise în limba sârbă. Un stat mai mic (în ciuda faptului că Serbia este cea mai mare ca teritoriu și populație dintre fostele republici iugoslave), deci un spațiu cultural,
lingvistic și artistic mai restrâns implică și un număr mai mic de dramaturgi și texte, deși una nu trebuie neapărat să o determine pe cealaltă. Totuși, acest fapt și așa-numitele circumstanțe obiective au produs în ultimii treizeci de ani dezbateri despre „criza dramaturgiei sârbe
contemporane”. Nu voi comenta aici validitatea acestei teze, deoarece ar presupune o analiză mai amplă. Responsabilitatea de a cultiva dramaturgia contemporană autohtonă revine și teatrelor, în special celor finanțate din bugetul de stat și local, care sunt majoritare în Serbia. Totuși, este clar că piesele dramaturgilor contemporani, mai ales ale celor tineri, ajung rar în repertoriile teatrelor din țară. Dacă ajung, de obicei este vorba doar de o singură montare (premiera absolută). Există cel puțin două motive pentru aceasta: conducerile teatrelor sârbe (cu câteva excepții onorabile) nu sunt prea dispuse să își asume riscuri cu texte scrise de autori tineri. Al doilea motiv ține chiar de calitatea textelor dramatice contemporane.
Pe lângă organizarea festivalului de dramaturgie sârbă, Sterijino pozorje a lansat, în 2007, un concurs anual pentru cel mai bun text dramatic în limba sârbă. De atunci și până astăzi, majoritatea textelor premiate au fost montate pentru prima dată datorită eforturilor instituției și colaborărilor de coproducție cu teatrele care au acceptat să le includă în repertoriu. Totuși, în cele mai multe cazuri, totul s-a oprit la acea primă reprezentație. Dacă aceste piese au contribuit la dezvoltarea dramaturgiei contemporane sârbe, în ce mod și în ce măsură, rămâne o chestiune
pentru analize mai aprofundate. De la lansarea concursului până în prezent, Sterijino pozorje a publicat trei volume de dramaturgie contemporană sârbă, care includ atât texte premiate, cât și lucrări ale autorilor din generațiile mai vechi. Revista Scena (editată de Sterijino pozorje) publică, de asemenea, în mod constant, texte dramatice noi.
Cei mai jucați dramaturgi sârbi contemporani în afara granițelor țării sunt Dušan Kovačević, Ljubomir Simović, Biljana Srbljanović și Milena Marković. Ei sunt, totodată, și autorii cu cele mai multe premii naționale pentru dramaturgie (Premiul Sterija). Cel mai simplu ar fi fost să includ în această selecție câte o piesă de-ale lor. Dar drumul cel mai ușor nu este întotdeauna și cel mai bun.
Prin urmare, trebuie să subliniez că această selecție este subiectivă (orice selecție este, inevitabil, subiectivă), dar se bazează pe criterii profesionale, standarde și o bună cunoaștere a producției dramatice contemporane din Serbia, în raport cu o posibilă montare în spațiul de
limbă română și nu numai. De asemenea, piesele autorilor incluși aici nu au fost montate în România și nici traduse până acum în limba română, spre deosebire de piese semnate de Dušan Kovačević și Biljana Srbljanović.
În primul rând, toate cele patru piese sunt foarte bine scrise, au semnificații universale și abordează teme fundamentale ale existenței umane și ale rătăcirii individului, atât în propria singurătate, cât și într-o lume lipsită de sens, ordine, morală, empatie și înțelegere față de
Celălalt și de alteritate, precum și de ideologii diferite – sociale, economice și politice. De aceea cred că vor fi la fel de inteligibile pentru publicul din România, ca și pentru cel din regiune. Toate cele patru piese se disting printr-un limbaj specific: poetic (Milena Marković, Tijana Grumić), ironic, chiar cinic (Petar Mihajlović, Milena Bogavac), îmbinat cu practici contemporane ale scriiturii dramatice (dramaturgie fragmentară, discurs postdramatic), care presupun, printre altele, o ruptură radicală și deconstruirea regulilor dramaturgiei aristotelicohegeliene.
Toate oferă regizorilor posibilitatea de a actualiza și contextualiza. Spectacolele realizate după aceste texte au fost prezentate la cel mai important festival național de teatru din Serbia (Sterijino pozorje) și au obținut aproape toate premiile principale, inclusiv Premiul Sterija pentru text dramatic contemporan (cu excepția tinerei Tijana Grumić). Au fost regizate de cei mai importanți regizori din Serbia și din regiune, ceea ce poate sugera că viitoarele montări în spațiul de limbă română vor depinde, printre altele, și de noi lecturi și interpretări regizorale, precum și de contextualizare și recontextualizare. Textul dramatic original „Orfanul Simeon” de Milena Marković este inspirat de piesa omonimă mai puțin cunoscută a lui Jovan Sterija Popović, scriitor clasic, dar și de motive din poezia populară medievală sârbă despre copilul abandonat, iar în sens mai larg se leagă de mitul antic al copilului părăsit și al relației incestuoase mamă–fiu (cea mai cunoscută versiune fiind „Oedip” de Sofocle). Scris într-un limbaj poetic, în vers liber, textul reprezintă o inițiere în viața protagonistului, unorfan, și o căutare a identității, cu elemente de aventură specifice unui road movie și bildungsromanului. Milena Marković este, prin vocație și alegere, o poetă cu o sensibilitate și un limbaj aparte, iar în opinia mea este una dintre cele mai autentice și originale prezențe din dramaturgia sârbă contemporană din ultimul sfert de secol.
Drama „Cronica muncitorească” de Petar Mihajlović este o cronică sumbră a clasei muncitoare lipsite de drepturi și a destrămării unei familii din treapta inferioară a clasei mijlocii, toate acestea într-o societate și într-o lume care încalcă drepturile fundamentale ale omului: dreptul la viață și dreptul la muncă. Cred că această piesă va fi la fel de ușor de înțeles în România ca și în Serbia, respectiv în întregul spațiu al așa-numitei Europe de Est sau Centrale, care nu a depășit încă traumele așa-numitei tranziții de la socialism la capitalismul liberal, de tip neo-sclavagist. Autorul parafrazează genurile dramei sociale, melodramei și farsei, precum și forma așa-numitului teatru documentar.
Acțiunea piesei „Jami district” de Milena Bogavac se desfășoară la tripla graniță a fostelor republici iugoslave Serbia, Croația și Bosnia și Herțegovina, dar poate fi plasată oriunde în Balcani, Europa sau în lume, acolo unde proliferează naționalismul extremist și fanatismul, ambalate în narațiuni absurde despre cea mai veche națiune din lume. Conflictul în jurul unui sit preistoric, desigur fictiv, după un masacru în care mor 150.000 de oameni și în care Jamena preistorică este distrusă, se încheie printr-o pace durabilă și o soluție prin care satul devine un district aflat sub protecție internațională. Companiile transnaționale investesc în deschiderea celui mai mare parc științifico-distractiv din lume, în care reprezentanții celor trei națiuni joacă rolul unor neanderthalieni din paleolitic, spre bucuria turiștilor și a capitalismului corporatist, care astfel a rezolvat definitiv problema șomajului pentru cei aproximativ o sută de locuitori rămași. Un text dramatic plin de umor negru, sarcastic și cinic, care demască stereotipurile legate de națiune, identitate națională și particularități naționale.
Titlul piesei „Cea mai singuratică balenă din lume” de Tijana Grumić sugerează tema centrală: singurătatea, care, asemenea unei pandemii, a cuprins lumea contemporană interconectată digital, de la cele mai bogate până la cele mai sărace straturi sociale, cufundată în prietenii virtuale și într-o pretinsă apropiere și conexiune. Dar acesta este doar primul strat. Este o poveste dramatică pe tonuri lirice despre alienare, această boală gravă a epocii moderne, dar și despre apropiere și iubire, despre o călătorie între infinitul oceanului și al cosmosului.
Piesa se bazează pe trei fire narative, în centrul cărora se află o familie obișnuită de patru membri, și este scrisă din perspectiva unei priviri copilărești, naive și nealterate asupra lumii, vieții și relațiilor de familie.
Singurătatea și iubirea, adânci ca oceanul, infinite ca universul. Cea mai singuratică balenă din lume emite la frecvența de 52 de herți, dar la această frecvență celelalte balene nu o aud și nimeni nu îi răspunde. Cui nu i se pare cunoscut acest lucru?
În încheiere, cu recunoștință față de editor și traducător, las aceste piese în seama regizorilor, directorilor de teatru și cititorilor interesați, în speranța că vor ajunge pe scenele din România.
Slobodan Savić (n. 1964) este autor, teatrolog și critic de teatru, jurnalist și scriitor. A absolvit Facultatea de Filologie a Universității din Belgrad. Este laureat al Premiului Sterija pentru critică de teatru și al Premiului anual al Radio-Televiziunii Belgrad/Serbia, unde lucrează din 1989 până în prezent. Este inițiator și realizator al emisiunii „Descifrarea teatrului” (Čitanje pozorišta), cel mai longeviv program TV despre teatrul contemporan din regiune, cu peste două sute de emisiuni cu cronici ale celor mai importante festivaluri teatrale naționale, emisiuni documentare și foiletoane TV.
Între 1989 și 2002 a fost jurnalist, redactor și redactor-șef al Redacției de Cultură a Radio Belgrad 2. Este inițiatorul și autorul emisiunii talkshow de referință Radio parlament, al seriei despre teatru Recunoaștere (Prepoznavanje), precum și al numeroaselor emisiuni și serii dedicate culturii și creației artistice.
A fost de mai multe ori director artistic și selecționer la festivaluri de teatru precum Joakimfest, Festivalul teatrelor profesioniste din Voivodina, Zilele Teatrale din Vranje, dar și moderator sau membru în juriu la Sterijino pozorje, INFANT, Festivalul Joakim Vujić, Festivalul de Teatru Clasic etc.
Scrie proză și cronică de teatru în principalele ziare, reviste și publicații din Serbia (Politika, NIN, Duga, Intervju, Ilustrovana Politika, Blic, Glas javnosti, Evropa etc.). Este membru al Asociației Criticilor de Teatru și Teatrologilor din Serbia. Trăiește și lucrează la Belgrad.
