„Avem marți un prim șnur foarte special, în care joacă toate distribuțiile. Ar fi super interesant de văzut. Dacă puteți veni, e la ora 19:00, la Național, sala Studio. Intrarea e liberă.” Un nou experiment, m-am gândit, dând curs invitației lui Andrei Șerban la vizionarea spectacolului său mult așteptat, Mary Stuart, cu bucuria spectatorului care are privilegiul de a intra într-un joc în care hazardul, necunoscutul, incontrolabilul se pot manifesta oricând! Situații, stări, la care nimeni nu s-a gândit până atunci pot apărea la orice pas.
În adaptarea britanicului Robert Icke și traducerea Irinei Velcescu, textul piesei lui Friedrich Schiller are fluența și ritmul vorbirii contemporane. Adaptarea lui Icke este, de fapt, o traducere a scriituri de secol XVII în limba secolului XXI, fără nicio intervenție în textul original. Rezultatul este un text dramatic în care conflictul dintre Mary Stuart, regina Scoției și regina Elisabeta I a Angliei, verișoara ei, capătă un tip de claritate și tensiune dramatică care decupează pentru spectator tema piesei – două regine și raportarea lor diferită la contradicțiile fundamentale în care se află: exprimarea feminității, așa cum este ea percepută de societatea secolului al XVI-lea și exercitarea puterii regale într-o lume în care regulile sunt stabilite de bărbați.
1.
Repetițiile deschise ale regizorului Andrei Șerban reprezintă o specie spectaculară în sine. Lucrul la forma finală a spectacolului rămâne, încă, deschis. Dincolo de obișnuitul test al publicului (foarte important pentru jocul actorilor), Andrei Șerban testează, din punct de vedere regizoral, viabilitatea construcției scenice, prin setarea inițială a unor condiții de spectacol extra-ordinare cu scopul de a „momi” apariția neașteptatului, incontrolabilului.
Acest tip de repetiții constituie forma teatrală cea mai vie și cea mai bogată la care am participat ca spectator. Când se produce, hazardul surprinde în egală măsură pe toți participanții la joc – actori, regizor, spectatori. Atenția și disponibilitatea de a experimenta crește și odată cu ea crește și plăcerea dată de un tip de libertate nouă pe care spectatorul o experimentează și care duce la descoperirea de înțelesuri și sensuri noi, ce se nasc viu în timpul jocului, pe lângă cele ale dramaturgului și viziunii regizorale.
În cazul spectacolul Mary Stuart de la Teatrul Național din București, Andrei Șerban a extins regula impusă chiar de către Robert Icke, care oferă hazardului un rol esențial: „În cazul acestui spectacol, convenția prevede distribuirea rolurilor principale în ziua fiecărei reprezentații. Atribuirea rolurilor celor două regine, Mary Stuart și Elizabeth I se va face prin tragere la sorți înaintea fiecărei reprezentații.” Din perspectiva lui Icke, textul lui Schiller vorbește despre faptul că domniile ambelor reginei, posibilitatea de a pierde sau a păstra puterea, s-au aflat sub semnul șansei. Ca urmare, cele două actrițe care susțin rolurile principale vor învăța, de la început, ambele roluri, fiind pregătite ca în seara spectacolului, în funcție de instrumentul hazardului (pus în mâna spectatorilor), să preia rolul care i-l este distribuit de acesta.
2.
3.
Continuând pe această linie, Andrei Șerban a extins condițiile extra-ordinare impuse de Icke lucrând cu trei actrițe, nu două – Nicoleta Lefter, Raluca Aprodu și Ofelia Popii – pe care le-a distribuit diferit. Rolul lui Mary Stuart are triplă distribuție, în timp ce rolul Elisabethei I este construit pe dublă distribuție – Ofelia Popii și Raluca Aprodu. În rolul lui Mortimer, cel care nu reușește să pună în practică, cu succes, evadarea reginei Scoției, sunt distribuiți trei actori: Florin Aioanei, Tudor Cucu și Ștefan Mihai. În acest fel, numărul posibilităților de interacțiune între personajele principale se mărește considerabil, fiecare reprezentație transformându-se într-o experiență cu adevărat unică.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Andrei Șerban decide ca la vizionarea la care am fost invitată, să joace toate distribuțiile în același timp, schimbarea făcându-se în flux, în timpul reprezentației, fără întreruperi și fără niciun semn de atenționare. Mary Stuart este înfățișată, astfel, la începutul spectacolului de către Nicoleta Lefter, apoi de Raluca Aprodu și la final, de Ofelia Popii. Cele trei actrițe preiau ștafeta una de la cealaltă într-un ritm alert, care menține continuitatea existenței scenice a personajului. Nu, însă, și esența lui.
În interpretarea Nicoletei Lefter, regina Scoției are luciditatea și determinarea necesară unui monarh de a-și exercita un drept divin, care presupune o pregătire de tip vocațional și spiritual, de care Mary Stuart a beneficiat chiar de la începutul vieții ei. Ea devine moștenitoarea de drept a tronului Scoției la moartea tatălui ei și la șase zile de când a venit pe lume. Regalitatea face parte din însăși substanța ei, o condiție existențială în afara căreia nu poate supraviețui. Mary exercită o putere copleșitoare asupra bărbaților, subjugați de frumusețea și atracția emanată de dualitatea regină-femeie îndrăgostită.
Această parte a reginei se manifestă controlat, sub semnul ironiei situației, cu gesturi clare și vorbe tăioase. Priviți din această perspectivă, bărbații sunt văzuți ca victimele propriei lor dorințe sexuale, pe care îi manipulează fără niciun efort. Tot ce trebuie să facă este să dea frâu liber feminității ei naturale, pe care o consideră un aspect secundar al său. De aceea îi și tratează pe bărbați cu distanță și puțin dispreț, mai ales când este nevoită să le demonstreze că e conștientă de ce se întâmplă, că știe legile și faptul că acestea nu se aplică unei regine, care nu poate fi judecată decât de o regină!
În interpretarea Ralucăi Aprodu, cele două părți ale fascinantei regine a Scoției sunt strâns unite într-o singură natură. Voluptatea devine intensitatea unei iubiri sincere și totale care se manifestă fără îngrădire, atât prin vorbele înflăcărate și prin mișcările unduioase, cât și printr-un tip de vulnerabilitate exprimată fără reținere, deoarece o consideră un element al naturii sale umane care nu-i subminează dreptul divin la tron.
4.
5.
Finalul patimilor Mariei Stuart i-a revenit Ofeliei Popii, care până la acel moment al reprezentației a jucat-o pe Elizabeth I, regina bastardă a Angliei, a cărei domnie se desfășoară sub semnul atenției încordate, strategiei prevenitoare și prevăzătoare și reprimării totale a feminității. Căsătoria, în cazul reginei Angliei, însemna subminarea puterii sale. Cheia în care Ofelia Popii joacă ultimul act al reginei Scoției este cea a transfigurării spirituale a devotatei catolice Mary, care a înțeles la sfârșitul calvarului său că înaintea reginei și femeii, a omului politic și a omului natural, se află omul spiritualizat, cel care a depășit condiția și limitele vieții pământești. În fața judecătorilor se află o femeie dezbrăcată de toate însemnele puterii regale, a cărei rochie simplă, ce îi dezvăluie brațele și picioarele goale, este un semn al demnității umane câștigată prin credința vie și al luminii pe care ochii deschiși înăuntru o mărturisesc. În interpretarea Ofeliei Popii, Mary Stuart din fața eșafodului este în același timp regina, femeia și omul spiritualizat, o mărturie a unei vieți trăite spre dobândirea înțelegerii cea de dincolo de rațiune.
Privind acum înapoi, îmi dau seama că acest moment a fost, poate, cel mai plin de sensuri, din întreaga seară a experimentului teatral conceput de regizorul Andrei Șerban. În interpretarea Ofeliei Popii, Mary Stuart o conținea și pe Elisabeth I, opusul și complementarul ei, căreia actrița îi oferise în primele două treimi ale reprezentației, fragilitatea și indecizia omului obișnuit, a cărui viață nu stă sub semnul exercitării puterii. Vulnerabilitatea femeii ascunsă în spatele măștii albe a reginei-virgine este transformată de cealaltă parte a aceleiași femei în puterea demnității umane, care ține de regimul permanenței și nu de cel al șansei.
* Legendă fotografii: 1. Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Nicoleta Lefter, 2. Nicoleta Lefter şi Ştefan Mihai, 3. Raluca Aprodu şi Conrad Mericoffer, 4. Ofelia Popii şi Nicoleta Lefter, 5. Raluca Aprodu şi Ofelia Popii.
Fotografii realizate de Florin Ghioca.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti – Mary Stuart, adaptare de Robert Icke după Friederich Schiller. Traducere: Irina Velcescu. Versiunea de spectacol: Daniela Dima. Regia: Andrei Şerban. Decorul: Helmut Stürmer. Costumele: Corina Grămoşteanu. Muzica: Alexei Ţurcan. Cu: Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Nicoleta Lefter, Mihai Călin, Florin Aioanei, Ştefan Mihai, Tudor Cucu Dumitrescu, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Emilian Oprea, Mihai Calotă, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos.
Șansă și permanență
Autor: Anca Ioniţă
Publicat în: Teatrul azi nr. 11-12/2024
Rubrica: actualitate.RO | spectacole
„Avem marți un prim șnur foarte special, în care joacă toate distribuțiile. Ar fi super interesant de văzut. Dacă puteți veni, e la ora 19:00, la Național, sala Studio. Intrarea e liberă.” Un nou experiment, m-am gândit, dând curs invitației lui Andrei Șerban la vizionarea spectacolului său mult așteptat, Mary Stuart, cu bucuria spectatorului care are privilegiul de a intra într-un joc în care hazardul, necunoscutul, incontrolabilul se pot manifesta oricând! Situații, stări, la care nimeni nu s-a gândit până atunci pot apărea la orice pas.
În adaptarea britanicului Robert Icke și traducerea Irinei Velcescu, textul piesei lui Friedrich Schiller are fluența și ritmul vorbirii contemporane. Adaptarea lui Icke este, de fapt, o traducere a scriituri de secol XVII în limba secolului XXI, fără nicio intervenție în textul original. Rezultatul este un text dramatic în care conflictul dintre Mary Stuart, regina Scoției și regina Elisabeta I a Angliei, verișoara ei, capătă un tip de claritate și tensiune dramatică care decupează pentru spectator tema piesei – două regine și raportarea lor diferită la contradicțiile fundamentale în care se află: exprimarea feminității, așa cum este ea percepută de societatea secolului al XVI-lea și exercitarea puterii regale într-o lume în care regulile sunt stabilite de bărbați.
Repetițiile deschise ale regizorului Andrei Șerban reprezintă o specie spectaculară în sine. Lucrul la forma finală a spectacolului rămâne, încă, deschis. Dincolo de obișnuitul test al publicului (foarte important pentru jocul actorilor), Andrei Șerban testează, din punct de vedere regizoral, viabilitatea construcției scenice, prin setarea inițială a unor condiții de spectacol extra-ordinare cu scopul de a „momi” apariția neașteptatului, incontrolabilului.
Acest tip de repetiții constituie forma teatrală cea mai vie și cea mai bogată la care am participat ca spectator. Când se produce, hazardul surprinde în egală măsură pe toți participanții la joc – actori, regizor, spectatori. Atenția și disponibilitatea de a experimenta crește și odată cu ea crește și plăcerea dată de un tip de libertate nouă pe care spectatorul o experimentează și care duce la descoperirea de înțelesuri și sensuri noi, ce se nasc viu în timpul jocului, pe lângă cele ale dramaturgului și viziunii regizorale.
În cazul spectacolul Mary Stuart de la Teatrul Național din București, Andrei Șerban a extins regula impusă chiar de către Robert Icke, care oferă hazardului un rol esențial: „În cazul acestui spectacol, convenția prevede distribuirea rolurilor principale în ziua fiecărei reprezentații. Atribuirea rolurilor celor două regine, Mary Stuart și Elizabeth I se va face prin tragere la sorți înaintea fiecărei reprezentații.” Din perspectiva lui Icke, textul lui Schiller vorbește despre faptul că domniile ambelor reginei, posibilitatea de a pierde sau a păstra puterea, s-au aflat sub semnul șansei. Ca urmare, cele două actrițe care susțin rolurile principale vor învăța, de la început, ambele roluri, fiind pregătite ca în seara spectacolului, în funcție de instrumentul hazardului (pus în mâna spectatorilor), să preia rolul care i-l este distribuit de acesta.
Continuând pe această linie, Andrei Șerban a extins condițiile extra-ordinare impuse de Icke lucrând cu trei actrițe, nu două – Nicoleta Lefter, Raluca Aprodu și Ofelia Popii – pe care le-a distribuit diferit. Rolul lui Mary Stuart are triplă distribuție, în timp ce rolul Elisabethei I este construit pe dublă distribuție – Ofelia Popii și Raluca Aprodu. În rolul lui Mortimer, cel care nu reușește să pună în practică, cu succes, evadarea reginei Scoției, sunt distribuiți trei actori: Florin Aioanei, Tudor Cucu și Ștefan Mihai. În acest fel, numărul posibilităților de interacțiune între personajele principale se mărește considerabil, fiecare reprezentație transformându-se într-o experiență cu adevărat unică.
Dar lucrurile nu se opresc aici. Andrei Șerban decide ca la vizionarea la care am fost invitată, să joace toate distribuțiile în același timp, schimbarea făcându-se în flux, în timpul reprezentației, fără întreruperi și fără niciun semn de atenționare. Mary Stuart este înfățișată, astfel, la începutul spectacolului de către Nicoleta Lefter, apoi de Raluca Aprodu și la final, de Ofelia Popii. Cele trei actrițe preiau ștafeta una de la cealaltă într-un ritm alert, care menține continuitatea existenței scenice a personajului. Nu, însă, și esența lui.
În interpretarea Nicoletei Lefter, regina Scoției are luciditatea și determinarea necesară unui monarh de a-și exercita un drept divin, care presupune o pregătire de tip vocațional și spiritual, de care Mary Stuart a beneficiat chiar de la începutul vieții ei. Ea devine moștenitoarea de drept a tronului Scoției la moartea tatălui ei și la șase zile de când a venit pe lume. Regalitatea face parte din însăși substanța ei, o condiție existențială în afara căreia nu poate supraviețui. Mary exercită o putere copleșitoare asupra bărbaților, subjugați de frumusețea și atracția emanată de dualitatea regină-femeie îndrăgostită.
Această parte a reginei se manifestă controlat, sub semnul ironiei situației, cu gesturi clare și vorbe tăioase. Priviți din această perspectivă, bărbații sunt văzuți ca victimele propriei lor dorințe sexuale, pe care îi manipulează fără niciun efort. Tot ce trebuie să facă este să dea frâu liber feminității ei naturale, pe care o consideră un aspect secundar al său. De aceea îi și tratează pe bărbați cu distanță și puțin dispreț, mai ales când este nevoită să le demonstreze că e conștientă de ce se întâmplă, că știe legile și faptul că acestea nu se aplică unei regine, care nu poate fi judecată decât de o regină!
În interpretarea Ralucăi Aprodu, cele două părți ale fascinantei regine a Scoției sunt strâns unite într-o singură natură. Voluptatea devine intensitatea unei iubiri sincere și totale care se manifestă fără îngrădire, atât prin vorbele înflăcărate și prin mișcările unduioase, cât și printr-un tip de vulnerabilitate exprimată fără reținere, deoarece o consideră un element al naturii sale umane care nu-i subminează dreptul divin la tron.
Finalul patimilor Mariei Stuart i-a revenit Ofeliei Popii, care până la acel moment al reprezentației a jucat-o pe Elizabeth I, regina bastardă a Angliei, a cărei domnie se desfășoară sub semnul atenției încordate, strategiei prevenitoare și prevăzătoare și reprimării totale a feminității. Căsătoria, în cazul reginei Angliei, însemna subminarea puterii sale. Cheia în care Ofelia Popii joacă ultimul act al reginei Scoției este cea a transfigurării spirituale a devotatei catolice Mary, care a înțeles la sfârșitul calvarului său că înaintea reginei și femeii, a omului politic și a omului natural, se află omul spiritualizat, cel care a depășit condiția și limitele vieții pământești. În fața judecătorilor se află o femeie dezbrăcată de toate însemnele puterii regale, a cărei rochie simplă, ce îi dezvăluie brațele și picioarele goale, este un semn al demnității umane câștigată prin credința vie și al luminii pe care ochii deschiși înăuntru o mărturisesc. În interpretarea Ofeliei Popii, Mary Stuart din fața eșafodului este în același timp regina, femeia și omul spiritualizat, o mărturie a unei vieți trăite spre dobândirea înțelegerii cea de dincolo de rațiune.
Privind acum înapoi, îmi dau seama că acest moment a fost, poate, cel mai plin de sensuri, din întreaga seară a experimentului teatral conceput de regizorul Andrei Șerban. În interpretarea Ofeliei Popii, Mary Stuart o conținea și pe Elisabeth I, opusul și complementarul ei, căreia actrița îi oferise în primele două treimi ale reprezentației, fragilitatea și indecizia omului obișnuit, a cărui viață nu stă sub semnul exercitării puterii. Vulnerabilitatea femeii ascunsă în spatele măștii albe a reginei-virgine este transformată de cealaltă parte a aceleiași femei în puterea demnității umane, care ține de regimul permanenței și nu de cel al șansei.
* Legendă fotografii: 1. Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Nicoleta Lefter, 2. Nicoleta Lefter şi Ştefan Mihai, 3. Raluca Aprodu şi Conrad Mericoffer, 4. Ofelia Popii şi Nicoleta Lefter, 5. Raluca Aprodu şi Ofelia Popii.
Fotografii realizate de Florin Ghioca.
Teatrul Naţional „I.L. Caragiale” din Bucureşti – Mary Stuart, adaptare de Robert Icke după Friederich Schiller. Traducere: Irina Velcescu. Versiunea de spectacol: Daniela Dima. Regia: Andrei Şerban. Decorul: Helmut Stürmer. Costumele: Corina Grămoşteanu. Muzica: Alexei Ţurcan. Cu: Raluca Aprodu, Ofelia Popii, Nicoleta Lefter, Mihai Călin, Florin Aioanei, Ştefan Mihai, Tudor Cucu Dumitrescu, Conrad Mericoffer, Marius Bodochi, Emilian Oprea, Mihai Calotă, Ciprian Nicula, Florin Călbăjos.