Acum foarte mulţi ani, în 2000 şi 2003, am participat în Franţa la o experienţă teatrală extrem de originală: un atelier de creaţie şi descoperire reciprocă între dramaturgi şi marionetişti. Iniţiativa a avut-o Centrul Naţional de Dramaturgie de la Villeneuve-lez-Avignon (La Chartreuse – Centre national des écritures du spectacle). În urma acelor întâlniri am rămas în contact cu mai mulţi artişti-marionetişti, mai multe dintre textele mele au constituit baza unor spectacole de marionete pentru adulţi, iar pe unii dintre aceşti realizatori am reuşit să-i aduc cu spectacolele lor şi în România, la Festivalul de la Sibiu, la Cluj şi la Suceava.
Rareori am fost mai fericit, mai uluit, mai suprins şi mai fascinat în cursul vieţii mele de dramaturg (dramaturg în sensul vechi, de autor de piese de teatru) decât atunci când piesele mele au fost montate cu actori şi cu marionete. Ar trebui să precizez aici că unii artişti sau specialişti, când recurg la termenul de marionetă, înţeleg prin el orice tip de obiect care prinde viaţă prin manipulare de către un artist-actor. O lingură şi o furculiţă devin marionete dacă li se insuflă energii vitale şi devin personaje.
1.
Experienţa pe care o evoc a fost iniţiată într-un loc cu totul special, pentru mine de-a dreptul magic, şi încerc să-l descriu în rândurile următoare. Centrul Naţional de Dramaturgie (Le Centre national des écritures du spectacle) este instalat într-o veche abaţie, pe malul drept al Ronului. Oraşul Avignon, cu impresionantul său Palat al Papilor, se află practic de cealaltă parte a fluviului. De pe colinele oraşului Villenuve-lez-Avignon se văd turnurile, fortificaţiile şi bisericile oraşului Avignon. Iar din fostele grădini papale ale oraşului Avignon pot fi admirate vilele, vechiul fort Saint-André, turnul Philippe le Bel şi abaţia La Chartreuse de la Villeneuve-lez-Avignon. Cele două oraşe se scrutează recpiroc de mai bine de opt secole pe deasupra apelor Ronului şi a celebrului pod de la Avignon – din acesta din urmă, evocat într-un cântec la fel de celebru, nu a mai rămas decât un fragment care se opreşte brusc în mijlocul fluviului. Alte poduri au fost însă construite între fostul oraş al Papilor, Avignon, şi oraşul Villneuve-lez-Avignon unde altădată aristocraţia papală îşi construia somptuoase vile şi reşedinţe secundare. Oraşul Avignon găzduieşte, în fiecare an în luna iulie, cel mai important festival de teatru din Franţa şi unul dintre cele mai importante din lume. Oraşul Villeneuve-lez-Avignon găzduieşe, în fosta abaţie devenită centru pentru dramaturgi, o activitate teatrală eşalonată pe toată durata anului. Fostele locuinţe ale călugărilor au fost transformate în confortabile case cu grădini unde sunt invitaţi să scrie dramaturgi din Franţa, dar şi din străinătate, în special din ţările francofone sau asociate francofoniei. De la crearea acestui centru (probabil unic în lume prin modul său de funcţionare) sute de autori (printre care şi eu) au trecut pe acolo. Cunoscătorii îl desemnează printr-un termen la scurt: La Chartreuse. Perioadele de sejur sunt cuprinse între două săptămâni şi trei luni, în funcţie de proiectele propuse. Autorii aflaţi cu o bursă aici se bucură în primul rând de un cadru de creaţie excepţional. La lumina sudului care i-a fascinat pe impresionişti se asociază chiparoşii ameţitori, parfumul puternic de lavandă, livezile de măslini, măreţia construcţiilor în piatră şi densitatea uluitoare a vestigiilor romane şi medievale.
În incinta Centrului, care funcţionează practic şi ca o fundaţie, dramaturgii în rezidenţă dispun de o excelentă librărie teatrală şi de o bibliotecă generoasă unde pot fi consultate enorm de multe piese de teatru publicate, dar şi piese în manuscris. La Chartreuse mai dispune de un teatru perfect echipat unde au loc periodic spectacole, precum şi de numeroase spaţii destinate colocviilor, întâlnirilor şi atelierelor teatrale de toate felurile. Când soarele începe să apună, autorii se reunesc pentru masa de seară într-un spaţiu colocvial unde se pot delecta cu cele mai bune specialităţi şi vinuri ale Provenţei. În anii când beneficiam eu de rezidenţe în acest centru unul din personajele sale principale se numea Coco, era o bucătăreasă de mare talent şi o amfitrioană desăvârşită.
Printre misiunile pe care şi le asumă Centrul Naţional de Dramaturgie de la Villeneuve-lez-Avignon se numără şi acela de a crea contacte între profesioniştii artelor spectacolului. Contacte între autori şi regizori, în primul rând. Dar şi contacte între profesioniştii creaţiei (autori, regizori, scenografi) şi directorii de teatru, adică programatorii potenţiali de spectacole. Una dintre ideile cele mai interesante lansate de conducerea centrului în anul 2000 şi 2003 (erau atunci directori Daniel Girard şi Fraçoise Villaume) a fost aceea de a provoca întâlniri între autori şi creatorii de spectacole de marionete pentru adulţi. La acest ultim capitol, Franţa are deja o tradiţie impresionantă. Numeroase companii franceze produc spectacole de marionete pentru adulţi, mulţi marionetişti se formează la Institutul Internaţional al Marionetei de la Charleville-Mézières, iar în acest oraş din regiunea Ardenilor (estul Franţei) are loc de aproape şase decenii şi un festival mondial al teatrelor de marionete. Adaug cu o anumită mândrie că la crearea acestui institut al marionetei şi-a adus contribuţia şi un nume românesc, doamna Margareta Niculescu, remarcabil „artist păpuşar român” (cum notează Wikipedia) şi care a condus timp de 37 de ani Teatrul Ţăndărică de la Bucureşti.
Revin la cele două momente trăite de mine la centrul La Chartreuse, în 2000 şi 2003, când directorii respectivi au încercat să provoace situaţii de complicitate artistică profundă, de fapt adevărate mariaje artistice între autori şi marionetişti. La ambele experienţe autorii invitaţi (în număr limitat, nu mai mulţi de zece) au început „ostilităţile” citind texte în faţa marionetiştilor (aflaţi şi ei ca număr oarecum la paritate cu dramarturgii). După ce autorii s-au exprimat pentru a da o idee despre tipul de univers pe care îl explorează, a fost rândul marionetiştilor de a prezenta fragmente din spectacolele lor. Cuvântul autorilor a fost pus astfel în ecuaţie cu tehnicile marionetiştilor şi cu universul de semne al acestora. Practic, cele două „tabere” şi-au expus gama de posibilităţi, urmând ca următoarea etapă să fie căutarea afinităţilor. Cam de fiecare dată „cuplurile” s-au format repede, autorii recunoscându-se în poezia şi forţa anumitor marionete (cu universul pe care le implică), iar marionetiştii recunoscându-se în poezia şi forţa anumitor texte, cu universul adiacent autorilor respectivi.
2.
3.
Faza a treia a atelierului a constat apoi în crearea unor eboşe de spectacol, cu o durată cuprinsă între cinci minute şi un sfert de oră, prin colaborarea cuplurilor astfel create. Altfel spus, autorii au încercat să scrie câteva pagini pentru marionetele care i-au fascinat, iar marionetiştii au trecut la „marionetizarea” textelor, altfel spus, la punerea lor în scenă. Iar după vizionarea acestor eboşe teatrale (recurgând evident la improvizaţii şi uneori frizând delirul cel mai productiv) atelierele s-au încheiat cu dezbateri teoretice. Bineînţeles, o întrebare fundamentală a revenit mereu ca o cometă: aceea dacă există o dramaturgie specifică pentru lumea marionetei şi a multiplelor sale faţete (spectacole complexe asociind actori, manipulatori şi marionete, spectacole de gest şi obiect etc.). Răspunsurile cred că nu sunt niciodată definitive, dar dezbaterile au un rol important, printre altele, acela de a crea poduri între diverse discipline şi tipuri de inventivitate artistică. Autorii au fost astfel invitaţi să intre în intimitatea marionetei (clasice sau moderne), a manechinelor şi a diverselor obiecte cu valoare antropomorfă, să se familiarizeze cu manipularea acestora şi cu evantaiul lor de expresivitate. Pe de altă parte, marionetiştii (în această categorie fiind incluşi atât manipulatorii, cât şi creatorii de marionete) au avut ocazia de a asista la miracolul naşterii unor texte teatrale cu destinaţie precisă…
Acele întâlniri au fost atât de proteice încât ulterior au dus la superbe spectacole şi unele au fost prezentate în cadrul unui mini-festival organizat tot între zidurile abaţiale ale Fundaţiei La Chartreuse. Personal am avut apoi o lungă colaborare cu un incredibil artist, Alain Lecucq, directorul artistic al companiei Papierthéâtre. În tehnica teatrului de hârtie, el mi-a pus în scenă module din culegerea mea Teatru descompus, iar mai târziu a montat în acelaşi fel piesele mele Mansardă la Paris cu vedere spre moarte şi Caii la fereastră. Pentru el am mai scris o adaptare după romanul lui Herman Melvill, Mobi Dick…
Alţi câţiva artişti au lucrat pe textele mele scurte găsind în ele libertatea necesară pentru a le marionetiza.
4.
5.
Éric Deniaud, absolvent al Institutului Internaţional al Marionetei, s-a „servit” tot de unele module ale Teatrului descompus şi a creat în 2007 un spectacol de tip one-man show, manipulând singur zeci de mici figurine, păpuşi, marionete şi obiecte… Iar în 2016, mi-a cerut să-i scriu un text având în centru un personal biblic – Iov…
Claire Dancoisne, (care lucrează cu măşti şi inventează mecanisme fantastice şi onirice) mi-a făcut onoarea de a monta la Teatrul Naţional „Radu Stanca” de la Sibiu piesa mea Femeia ţintă şi cei zece amanţi. Celor care citesc aceste rânduri le sugerez să caute pe internet site-ul companiei condusă de Claire Dancoise, Théâtre La Licorne – această artistă este creatoarea unui univers fabulos asociind printre altele poezia şi grotescul…
Semnalez însă şi câteva emoţionante experienţe marionetistice din România, în primul rând cele datorate lui Cristian Pepino prin montarea piesei mele Buzunarul cu pâine (cu excelenţii actori-marionetişti Eliza Păuna şi Dan Codreanu), precum şi a piesei mele Migraaaanţi.
Întâlnirile mele fericite cu pasionaţi ai gestului şi ai marionetei sunt mai numeroase, dar scopul acestui articol nu este enumerarea lor. Aceste amintiri au mai degrabă rolul de a-i incita pe autorii dramatici şi pe marionetişti de a se întâlni, de a imagina contexte pentru a se descoperi reciproc şi pentru a-şi asocia talentele şi instrumentele de lucru. Ceea ce rezultă din aceste intersecţii şi transferuri de energie şi inventivitate depăşeşte uneori limitele aşteptărilor în sensul cel mai benefic pentru artele scenei.
*Legenda fotografiilor: 1. La Chartreuse de la Villeneuve-lez-Avignon (sursa foto accr-europe.org), 2. Mansardă la Paris, r. Alain Lecucq (foto Brigitte Pougeoise), 3. Mobi Dick, r. Alain Lecucq (sursa foto Papierthéâtre), 4. Voci în întuneric, r. Éric Deniaud (sursa foto zicohouse-beirut.com), 5. Femeia ţintă şi cei zece amanţi, r. Claire Dancoisne (sursa foto zf.ro)
Dramaturgul şi marioneta o experienţă inedită în Franţa
Autor: Matei Vişniec
Publicat în: Teatrul azi nr. 11-12/2024
Rubrica: actualitate.RO | teatru de animaţie
Acum foarte mulţi ani, în 2000 şi 2003, am participat în Franţa la o experienţă teatrală extrem de originală: un atelier de creaţie şi descoperire reciprocă între dramaturgi şi marionetişti. Iniţiativa a avut-o Centrul Naţional de Dramaturgie de la Villeneuve-lez-Avignon (La Chartreuse – Centre national des écritures du spectacle). În urma acelor întâlniri am rămas în contact cu mai mulţi artişti-marionetişti, mai multe dintre textele mele au constituit baza unor spectacole de marionete pentru adulţi, iar pe unii dintre aceşti realizatori am reuşit să-i aduc cu spectacolele lor şi în România, la Festivalul de la Sibiu, la Cluj şi la Suceava.
Rareori am fost mai fericit, mai uluit, mai suprins şi mai fascinat în cursul vieţii mele de dramaturg (dramaturg în sensul vechi, de autor de piese de teatru) decât atunci când piesele mele au fost montate cu actori şi cu marionete. Ar trebui să precizez aici că unii artişti sau specialişti, când recurg la termenul de marionetă, înţeleg prin el orice tip de obiect care prinde viaţă prin manipulare de către un artist-actor. O lingură şi o furculiţă devin marionete dacă li se insuflă energii vitale şi devin personaje.
1.
Experienţa pe care o evoc a fost iniţiată într-un loc cu totul special, pentru mine de-a dreptul magic, şi încerc să-l descriu în rândurile următoare. Centrul Naţional de Dramaturgie (Le Centre national des écritures du spectacle) este instalat într-o veche abaţie, pe malul drept al Ronului. Oraşul Avignon, cu impresionantul său Palat al Papilor, se află practic de cealaltă parte a fluviului. De pe colinele oraşului Villenuve-lez-Avignon se văd turnurile, fortificaţiile şi bisericile oraşului Avignon. Iar din fostele grădini papale ale oraşului Avignon pot fi admirate vilele, vechiul fort Saint-André, turnul Philippe le Bel şi abaţia La Chartreuse de la Villeneuve-lez-Avignon. Cele două oraşe se scrutează recpiroc de mai bine de opt secole pe deasupra apelor Ronului şi a celebrului pod de la Avignon – din acesta din urmă, evocat într-un cântec la fel de celebru, nu a mai rămas decât un fragment care se opreşte brusc în mijlocul fluviului. Alte poduri au fost însă construite între fostul oraş al Papilor, Avignon, şi oraşul Villneuve-lez-Avignon unde altădată aristocraţia papală îşi construia somptuoase vile şi reşedinţe secundare. Oraşul Avignon găzduieşte, în fiecare an în luna iulie, cel mai important festival de teatru din Franţa şi unul dintre cele mai importante din lume. Oraşul Villeneuve-lez-Avignon găzduieşe, în fosta abaţie devenită centru pentru dramaturgi, o activitate teatrală eşalonată pe toată durata anului. Fostele locuinţe ale călugărilor au fost transformate în confortabile case cu grădini unde sunt invitaţi să scrie dramaturgi din Franţa, dar şi din străinătate, în special din ţările francofone sau asociate francofoniei. De la crearea acestui centru (probabil unic în lume prin modul său de funcţionare) sute de autori (printre care şi eu) au trecut pe acolo. Cunoscătorii îl desemnează printr-un termen la scurt: La Chartreuse. Perioadele de sejur sunt cuprinse între două săptămâni şi trei luni, în funcţie de proiectele propuse. Autorii aflaţi cu o bursă aici se bucură în primul rând de un cadru de creaţie excepţional. La lumina sudului care i-a fascinat pe impresionişti se asociază chiparoşii ameţitori, parfumul puternic de lavandă, livezile de măslini, măreţia construcţiilor în piatră şi densitatea uluitoare a vestigiilor romane şi medievale.
În incinta Centrului, care funcţionează practic şi ca o fundaţie, dramaturgii în rezidenţă dispun de o excelentă librărie teatrală şi de o bibliotecă generoasă unde pot fi consultate enorm de multe piese de teatru publicate, dar şi piese în manuscris. La Chartreuse mai dispune de un teatru perfect echipat unde au loc periodic spectacole, precum şi de numeroase spaţii destinate colocviilor, întâlnirilor şi atelierelor teatrale de toate felurile. Când soarele începe să apună, autorii se reunesc pentru masa de seară într-un spaţiu colocvial unde se pot delecta cu cele mai bune specialităţi şi vinuri ale Provenţei. În anii când beneficiam eu de rezidenţe în acest centru unul din personajele sale principale se numea Coco, era o bucătăreasă de mare talent şi o amfitrioană desăvârşită.
Printre misiunile pe care şi le asumă Centrul Naţional de Dramaturgie de la Villeneuve-lez-Avignon se numără şi acela de a crea contacte între profesioniştii artelor spectacolului. Contacte între autori şi regizori, în primul rând. Dar şi contacte între profesioniştii creaţiei (autori, regizori, scenografi) şi directorii de teatru, adică programatorii potenţiali de spectacole. Una dintre ideile cele mai interesante lansate de conducerea centrului în anul 2000 şi 2003 (erau atunci directori Daniel Girard şi Fraçoise Villaume) a fost aceea de a provoca întâlniri între autori şi creatorii de spectacole de marionete pentru adulţi. La acest ultim capitol, Franţa are deja o tradiţie impresionantă. Numeroase companii franceze produc spectacole de marionete pentru adulţi, mulţi marionetişti se formează la Institutul Internaţional al Marionetei de la Charleville-Mézières, iar în acest oraş din regiunea Ardenilor (estul Franţei) are loc de aproape şase decenii şi un festival mondial al teatrelor de marionete. Adaug cu o anumită mândrie că la crearea acestui institut al marionetei şi-a adus contribuţia şi un nume românesc, doamna Margareta Niculescu, remarcabil „artist păpuşar român” (cum notează Wikipedia) şi care a condus timp de 37 de ani Teatrul Ţăndărică de la Bucureşti.
Revin la cele două momente trăite de mine la centrul La Chartreuse, în 2000 şi 2003, când directorii respectivi au încercat să provoace situaţii de complicitate artistică profundă, de fapt adevărate mariaje artistice între autori şi marionetişti. La ambele experienţe autorii invitaţi (în număr limitat, nu mai mulţi de zece) au început „ostilităţile” citind texte în faţa marionetiştilor (aflaţi şi ei ca număr oarecum la paritate cu dramarturgii). După ce autorii s-au exprimat pentru a da o idee despre tipul de univers pe care îl explorează, a fost rândul marionetiştilor de a prezenta fragmente din spectacolele lor. Cuvântul autorilor a fost pus astfel în ecuaţie cu tehnicile marionetiştilor şi cu universul de semne al acestora. Practic, cele două „tabere” şi-au expus gama de posibilităţi, urmând ca următoarea etapă să fie căutarea afinităţilor. Cam de fiecare dată „cuplurile” s-au format repede, autorii recunoscându-se în poezia şi forţa anumitor marionete (cu universul pe care le implică), iar marionetiştii recunoscându-se în poezia şi forţa anumitor texte, cu universul adiacent autorilor respectivi.
Faza a treia a atelierului a constat apoi în crearea unor eboşe de spectacol, cu o durată cuprinsă între cinci minute şi un sfert de oră, prin colaborarea cuplurilor astfel create. Altfel spus, autorii au încercat să scrie câteva pagini pentru marionetele care i-au fascinat, iar marionetiştii au trecut la „marionetizarea” textelor, altfel spus, la punerea lor în scenă. Iar după vizionarea acestor eboşe teatrale (recurgând evident la improvizaţii şi uneori frizând delirul cel mai productiv) atelierele s-au încheiat cu dezbateri teoretice. Bineînţeles, o întrebare fundamentală a revenit mereu ca o cometă: aceea dacă există o dramaturgie specifică pentru lumea marionetei şi a multiplelor sale faţete (spectacole complexe asociind actori, manipulatori şi marionete, spectacole de gest şi obiect etc.). Răspunsurile cred că nu sunt niciodată definitive, dar dezbaterile au un rol important, printre altele, acela de a crea poduri între diverse discipline şi tipuri de inventivitate artistică. Autorii au fost astfel invitaţi să intre în intimitatea marionetei (clasice sau moderne), a manechinelor şi a diverselor obiecte cu valoare antropomorfă, să se familiarizeze cu manipularea acestora şi cu evantaiul lor de expresivitate. Pe de altă parte, marionetiştii (în această categorie fiind incluşi atât manipulatorii, cât şi creatorii de marionete) au avut ocazia de a asista la miracolul naşterii unor texte teatrale cu destinaţie precisă…
Acele întâlniri au fost atât de proteice încât ulterior au dus la superbe spectacole şi unele au fost prezentate în cadrul unui mini-festival organizat tot între zidurile abaţiale ale Fundaţiei La Chartreuse. Personal am avut apoi o lungă colaborare cu un incredibil artist, Alain Lecucq, directorul artistic al companiei Papierthéâtre. În tehnica teatrului de hârtie, el mi-a pus în scenă module din culegerea mea Teatru descompus, iar mai târziu a montat în acelaşi fel piesele mele Mansardă la Paris cu vedere spre moarte şi Caii la fereastră. Pentru el am mai scris o adaptare după romanul lui Herman Melvill, Mobi Dick…
Alţi câţiva artişti au lucrat pe textele mele scurte găsind în ele libertatea necesară pentru a le marionetiza.
Éric Deniaud, absolvent al Institutului Internaţional al Marionetei, s-a „servit” tot de unele module ale Teatrului descompus şi a creat în 2007 un spectacol de tip one-man show, manipulând singur zeci de mici figurine, păpuşi, marionete şi obiecte… Iar în 2016, mi-a cerut să-i scriu un text având în centru un personal biblic – Iov…
Claire Dancoisne, (care lucrează cu măşti şi inventează mecanisme fantastice şi onirice) mi-a făcut onoarea de a monta la Teatrul Naţional „Radu Stanca” de la Sibiu piesa mea Femeia ţintă şi cei zece amanţi. Celor care citesc aceste rânduri le sugerez să caute pe internet site-ul companiei condusă de Claire Dancoise, Théâtre La Licorne – această artistă este creatoarea unui univers fabulos asociind printre altele poezia şi grotescul…
Semnalez însă şi câteva emoţionante experienţe marionetistice din România, în primul rând cele datorate lui Cristian Pepino prin montarea piesei mele Buzunarul cu pâine (cu excelenţii actori-marionetişti Eliza Păuna şi Dan Codreanu), precum şi a piesei mele Migraaaanţi.
Întâlnirile mele fericite cu pasionaţi ai gestului şi ai marionetei sunt mai numeroase, dar scopul acestui articol nu este enumerarea lor. Aceste amintiri au mai degrabă rolul de a-i incita pe autorii dramatici şi pe marionetişti de a se întâlni, de a imagina contexte pentru a se descoperi reciproc şi pentru a-şi asocia talentele şi instrumentele de lucru. Ceea ce rezultă din aceste intersecţii şi transferuri de energie şi inventivitate depăşeşte uneori limitele aşteptărilor în sensul cel mai benefic pentru artele scenei.
*Legenda fotografiilor: 1. La Chartreuse de la Villeneuve-lez-Avignon (sursa foto accr-europe.org), 2. Mansardă la Paris, r. Alain Lecucq (foto Brigitte Pougeoise), 3. Mobi Dick, r. Alain Lecucq (sursa foto Papierthéâtre), 4. Voci în întuneric, r. Éric Deniaud (sursa foto zicohouse-beirut.com), 5. Femeia ţintă şi cei zece amanţi, r. Claire Dancoisne (sursa foto zf.ro)