Din revoltă și din prietenie s-a născut acum 26 de ani: Teatrul ACT. De la zero. Dintr-un vis și-o nebunie. Un act de curaj și de responsabilitate. Iar „creatorul de teatru” al acestui spațiu intim, aflat în viscerele orașului București, este unul dintre cei mai iubiți, fascinanți, carismatici și discreți actori: Marcel Iureș. Cu tenacitate, dăruire și generozitate a imaginat ACT-ul ca un refugiu pentru arta autentică, un loc în care libertatea de expresie este neîngrădită. Ai pătruns aici și ești liber să faci ce vrei.
Eu am pătruns în ACT acum șase ani. Și aici am trăit cele mai pline întâlniri. Una dintre ele fiind însăși cea cu Marcel Iureș. Cu emoție și cu recunoștință. Timp de șase ani, m-am bucurat de dialogurile cu domnia sa, dialoguri pe care le-am păstrat bine într-o arhivă a gândului. Timp de șase ani, l-am privit cum vine înainte de spectacol, cu patru ore mai devreme, își ia o cafea, își aprinde o țigară, coboară în cabină și își repetă rolul din seara aceea. L-am privit cum conduce sute de kilometri fără să obosească, pentru a-și juca spectacolele la Arad sau Timișoara. L-am admirat cum reușește să facă rost de sponsorizări și de parteneri noi care să (ne) susțină. Marcel Iureș este sufletul acestui teatru și este cel care ne face să ne simțim împreună.
După multe amânări, într-o după-amiază de decembrie, după ce-am împodobit bradul împreună, am decis să înregistrăm una dintre discuțiile noastre ca să o pot așterne în paginile revistei Teatrul azi. Despre Marcel Iureș, dar mai ales despre cei 26 de ani de ACT, în interviul de mai jos. (T.A.)
foto Alex Iureş
Tiana ALEXE: Teatrul ACT a împlinit de curând 26 de ani de existență. Vă propun o mică-mare întoarcere în timp: începutul anilor ’90 și înființarea Teatrului ACT.
Marcel IUREȘ: Începutul anilor ’90… În perioada aceea jucam încă în teatrele de stat și încercam să facem lucruri care să ne legitimeze existența în sistem. Dar, în alte condiții. În condiții de libertate. Ne simțeam liberi. Am realizat spectacole memorabile, iar asta se datora și întoarcerii în țară a unor legende ale teatrului, ale regiei și ale scenografiei (n.r.: regizorii Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Vlad Mugur, scenografii Helmut Stürmer, Andrei Both ș.a.). Încercam să ne ridicăm la nivelul acelei libertăți care venise în sfârșit. Cu toate acestea, regimul în care ne aflam ne-a „tăiat zborul”. Pentru mine și pentru grupul restrâns din care făceam parte, a fost un șoc. Acesta a fost momentul care a dus la retragerea noastră din teatrele de stat și la nașterea Fundației Teatrul ACT. Între 1995 și 1998 am căutat un spațiu care să devină „acasă” pentru teatrul nostru. Am găsit acel loc și l-am deschis în septembrie 1998. La vremea aia a fost un gest suprem.
De atunci, Teatrul ACT există fără subvenții de la stat. Încă de la început am fost clari: suntem o organizație nonguvernamentală și nonviolentă. Nu ne-am poziționat împotriva statului sau a sistemului, ci am căutat să trăim altfel, respectând teatrul românesc și originile sale. Pe care n-a reușit să-l învingă nici măcar comunismul. Se pare că e un paradox. Spațiul concentraționar naște eforturi și opere formidabile – comunismul cu asta a contribuit, a configurat un dușman cu care aveam să ne luptăm. Și aveam de ce să ne luptăm.
foto Arhiva Teatrului ACT
T.A.: Vă amintiți prima clipă când ați pășit pe scena Teatrului ACT? Ce-ați simțit?
M.I.: A fost ca o trezire. Atunci mi-am dat seama cu adevărat ce-am făcut. Am născut un curent. Totul era nou și plin de incertitudini. Am construit o casă – iar eu nu știam ce să fac. „Poftim libertate. Ia să vedem cum faci.” – asta era tot timpul în capul meu. Senzația a fost exact ca atunci când se trezește un om din somn. Noroc că eram toți la vremea aia (n.r.: regizorul Alexandru Dabija, arh. Octavian Neculai, criticul Marina Constantinescu, Felicia Crăciun, scenografa Doina Levintza, regizorul Alexandru Darie). Am coborât în sală – care n-avea proiectoare, nu avea nimic – iar senzația a fost: „Doamne Dumnezeule, ce-am făcut?!” și continuarea: „Totul este de făcut!”. Și am strâns încet gradene, proiectoare, o mica orgă, am construit băncile… Senzația de spaimă de la început se diminua și trecea pe măsură ce ea se topea în ce aveam de făcut. Treptat m-am liniștit, întrebările au devenit mai clare: „Cum trăim fără bani? Cum rămânem fideli teatrului, culturii și limbii române?”, fără să dai senzația că ești un dușman. Acesta era lucrul cel mai presant la vremea aceea.
Le-am învățat pe toate pe parcurs. Încercând să-mi păstrez o identitate în comportament, în ideile care au stat la bază, în respectul față de tot ce-am învățat. Trebuia să continuăm. Să continuăm lucruri de bun simț, lucruri care au sens, care hrănesc. Să continuăm respectul față de limba română, față de rostire, să aibă coerență ce propunem publicului – fără de care n-am exista. Un public la a cărui calitate și existență au contribuit generații întregi de actori. Nu poți să dai deoparte lucrurile astea și să începi pur și simplu ceva nou. Și-atunci iar s-a limpezit. Știam să facem lucrurile astea. Și atunci continuitatea a fost simplă. Și-a mai fost un lucru pe care l-am învățat – să ne facem prieteni în mediul bancar, în mediul de afaceri, chiar între oamenii bogați. N-am fost „armați cavaleri ai teatrului”, ci pur și simplu s-a recunoscut că e valabil și merită încercat ce facem. Și merităm efortul de a continua.
T.A.: Când ați deschis acest drum, unde vă doreați să ducă? Îl vedeați aici, 26 de ani mai târziu?
M.I.: Nu. Bineînțeles că nu. Și cred că e fals să judeci timpul în felul ăsta. Cel puțin în artă, în cultură. De aceea este foarte mare efortul de a susține și de a avea sens, a avea coerență. Pentru că este de pe azi pe mâine. Cel mult de pe o săptămână pe alta. Țeluri culturale sunt cu duiumul. Dar unde duc ele și în ce formă, e foarte greu de presupus. Nu e industrie. Nu există. Sunt atât de multe variabile. E ca-n viață. Teatrul repetă într-un anume fel viața. E imposibil să prevezi ceva. Că de asta ne ostenește până la epuizare efortul de a prevedea, de a da un rezultat înainte. Nu are rost. Pui un scop, care e o ficțiune, pe o altă ficțiune. Și-atunci singurul lucru de făcut este să exiști. La maxim, dacă se poate. Nu știe nimeni ce se va întâmpla peste cinci ani. Și nici nu cred că e normal să știm. Dacă ne uităm la ce trăim astăzi, pare inimaginabil. Și cu atât mai puțin predictibil. Nu ai cum. Cel mai important lucru a fost să nu programez. Să las să se întâmple. Și să înțeleg pe parcurs foarte multe lucruri. Și-atunci singura mea calitate a fost să înțeleg că e ceva ce sigur va avea viață și să-l las să trăiască. Având grijă de el. Pentru că putea fi transformat în ceva îngrozitor. Dar ar fi inacceptabil ca el să se ocupe cu altceva decât cu ce-am zis. Nu pot accepta asta. Ar fi un rateu îngrozitor.
T.A.: Cum era teatrul românesc atunci când s-a născut ACT? Ce credeți că s-a schimbat de-atunci?
M.I.: Nu cred că se poate face o analiză comparată. Teatrul în România are peste 200 de ani ca fenomen. Cred că e mai constant decât diplomația și industria acestei țări. El a mers pur și simplu. Teatrul se hrănește din propriul corp. Cu artiști care ard. Temperatura, înălțimea sau înțelesurile lui țin de natura combustibilului și de împrejurări. Teatrul e o oglindă. Pe care n-o poți sparge. Poți s-o scuipi, poți să încerci să o zgârii – nu se zgârie. Are această calitate: e ca viața. E viața dramatizată. Fiind o oglindă – cum zice Shakespeare – te uiți în ea și te vezi așa cum ești atunci. Poate să zică cineva că asta nu este constant în ultimii 200 de ani în România? Este. Din acest punct de vedere, teatrul este neatins. E adevărat că el trece prin coborâșuri, suișuri. Dar el ține de calitatea vremurilor și de oamenii care trăiesc în acele vremuri. Teatrul arată ce suntem.
T.A.: Pe scena de la ACT și-au făcut debutul mulți actorii care azi sunt vârful generației lor, mulți regizori. Și aud des aceste cuvinte: „Vin la ACT ca acasă”. Ce anume credeți că face din ACT acest „acasă” pentru mulți artiști?
M.I.: Faptul că e deschis. Ți se propune să pariezi fără să câștigi ceva. Nu câștigi un fotoliu, o mașină, un milion de dolari. Cumva te câștigi pe tine. Îți câștigi încrederea. Te poți măsura. Poți vedea dacă a fost bine sau nu, dacă îndrăznești prea mult, dacă o scoți la capăt și dacă o scoți la capăt ce înseamnă și unde te aruncă ce-ai scos la capăt? Asta este o formă de libertate. Ești liber să pariezi, să exiști în acest spațiu, respectând condițiile de care vorbeam, fără să fii îngrădit de nimeni. Ba nu. Te îngrădesc propriul bun simț, respectul, efortul cuviincios și logic pe care îl impune ce faci. Asta e „acasă”. Ai pătruns aici și ești liber să faci ce vrei. Eu îți spun ce nu e bine, ce merge, ce nu merge. Aplaud ce este extraordinar. Și-atât. Am aprins un foc. Și unde este foc, e și lumină, căldură, e bine. Și lumea vine să se încălzească. Pare metaforic, dar e pur și simplu ce se întâmplă. Să vedem ce va da chestia asta mai încolo. Că sunt doar 26 de ani. Poate că peste 26 de ani o să fie altfel.
T.A.: Ați avut vreo teamă în toată această perioadă?
M.I.: Atâta vreme cât e în regulă ce facem, e imposibil să-mi induc singur spaima că fac ceva greșit. Deși se întâmplă. O foarte bună parte din ce trăim reprezintă o spaimă de ceva ce n-are chip. Noi ocupându-ne, de fapt, cu chipuri. Cu variante, cu sinteze, cu binele suprem, cu moralitatea care duce la sfinți – care nici nu mai țin cont de moralitate. Sunt lanțuri întregi de spaime pe care ni le implantăm fără să fie nevoie de ele. Nici măcar nu știm ce sunt. Oricum nu noi suntem vinovați pentru ce greșim. Ci ceilalți. Pentru că noi suntem speciali. Și-atunci, e ca și cum te-ai autovirusa. Totul merge bine, iar tu ești undeva într-un colț, tremurând de spaimă. E drobul de sare. E Creangă. Noi n-avem nici pisică, nici drob de sare, nici copilul nu e lângă cuptor. Și-atunci la ce se referă spaima? Și te trezești râzând, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, luând pastile și mergând la psiholog.
T.A.: Spectacolele Tearului ACT sunt gândite pentru un anumit tip de public? Sau publicul vine aici în funcție de oferta teatrului în anumite momente?
M.I.: Dacă respecți ce-ai zis deschizând un teatru, publicul se selectează singur pe acele criterii. Cred că am ales bine regulile de la început. Și n-avem decât să ne bucurăm că publicul recunoaște că este bine ce-am ales. Și vine la noi. Am înțeles că multe teatre semnalează că publicul e mult mai superficial, vrea spectacole nonviolente, lucruri liniștitoare, care sunt mai mult pentru pacienți decât pentru spectatorii care își permit luxul de a se vedea pe ei în personajele de pe scenă, de a se recunoaște sau nu, de a avea revelații, bucurii sau întristări venind la teatru. N-am dus niciodată grija asta. N-am avut o strategie de vânzări, de agățat publicul spre pivnița asta, de momire, de vrăjire. El s-a vrăjit venind înăuntru și constatând că e bine.
T.A.: Ați făcut mult film în străinătate. Dar știu că ați refuzat să jucați teatru la Londra și să vă mutați din România. Este intrigant acest refuz. Mai ales pentru tinerii care acum asta visează. Aveți vreun regret că ați rămas aici?
M.I.: Regretul este unul dintre cele mai inutile sentimente. Nici nu corectează, nici nu are vreo eficiență, nici nu-ți dă ceva. Nu e nimic. E o formă de orgoliu, de împăunare și autoiertare. Cum să regret ceva care nu e de regretat?! Când am o mare cultură, o limbă minunată, o treabă de făcut, enorm de multe lucruri fascinante de descoperit, aș putea spune că m-am dus acolo și am trăit printre picăturile pe care le-am avut aici. Alea au fost picături care mi-au întrerupt existența în teatrul meu, în teatrul românesc. Cum să regreți ceva ce nici nu are sens pentru mine. Da, mi s-a propus să stau acolo. Aveam 40 și ceva de ani. Eram om în toată firea. Nu poți ieși dintr-o cultură pe care o iubești, al cărui produs ești, căreia îi datorezi totul, să fugi definitiv în alta. Mai ales în cea de film, care are două componente cumplite: cea tehnologică și cea de business. Cuvântul este adecvat. Sunt cumplite. Însemna să intru într-o cetate despre care nu aveam habar, având o singură rațiune: să câștig bani. Nu. Nu m-a interesat asta.
T.A.: Ce i-ați spune unui tânăr student la actorie?
M.I.: I-aș spune să stea locului o clipă și să se gândească la câte știe. Știe să respire? Să rostească? A citit tot teatrul românesc? A citit măcar 50% din teatrul universal? E dispus să își ia lumea în cap cu ce are în bagaje și să fie cineva? Să aibă îndrăzneala de a chema oameni într-o sală de teatru știind de ce i-a chemat și ce vrea să le zică? Nu e un bilanț. Dar trebuie să știi ce e cu tine. Un moment de pauză, în care, cu sau fără cruzime, cu sau fără amor propriu, trebuie să faci acest mic bilanț. Pentru că altfel nu poți pleca pe Everest în teniși sau șlapi. Asta ne lipsește: atenția față de noi înșine. Să se uite în traistă…
T.A.: În turbincă?
M.A: În turbincă, da. Să vadă câți draci funcționali are. Dacă îi scoate, dacă nu îi scoate, dacă mai pune. Oricum moartea e acolo.
T.A.: Spuneați într-un interviu de-acum nouă ani, vorbind despre rolurile dumneavoastră „le țin în minte tot timpul, pentru că trăiesc cu ele tot timpul, mi le spun nonstop, ba chiar găsesc nuanțe și le verific pe scenă”. Mai faceți asta?
M.I.: Și e de mirare că mai sunt în viață. (râde) În mod normal, dacă faci un asemenea efort, te țăcănești. Te consumă. Dar îți și dă. E o formă de simbioză interioară, în care, ca orice om, îmi găsesc un loc, sunt în interiorul meu și mă ocup cu asta. Și e plăcut. Nu e o formă de masochism să trăiești cu rolurile. Ele vin oricum și sunt acolo. Ar fi mai obositor să le alungi. Ce vreau să zic este că nu-mi fac rău. Devine obositor de foarte multe ori. Și, uneori, comic. Încep să râd. Noi oricum coexistăm cu un soi de personaje, chiar civili fiind. Suntem într-o măsură mai mică sau mai mare cazuri literare. Și-atunci, dacă am aflat asta, știu că nu sunt nebun. Și faptul că am această referință, de multe ori, îmi dă și un fel de mândrie. Care nu e îngâmfarea omului. E pur și simplu o plăcere.
T.A.: Îmi puteți spune trei roluri care v-au învățat cel mai mult despre arta teatrului, despre ce înseamnă să fii pe scenă?
M.I.: Toate sunt despre cum se face meseria asta. Pentru că nu e o formulă magică sau o rețetă. Nu e un tratament sau o procedură. Nu există. Trebuie să fii sănătos, să poți susține efortul acesta. În rest, depinde de împrejurarea în care te găsești. De la autor, la perioada istorică, la regizor, colegi actori, scenografi etc. Când te urci pe scenă, totul este aici și acum. Totul vorbește despre asta. Cum faci, de ce faci, merge, nu merge, cât merge, de ce merge doar atât și nu mai mult? Fiecare te învață ceva și, dacă sunt valabile, ajungi să trăiești cu ele 24 din 24. Ba chiar dai citate din fiecare. Suntem ceea ce jucăm. Important e să ne ajungă. Dacă ne-ajunge lucrul acesta, se ițește cumva și-o rază de fericire. Cum spune Krapp, în Ultima bandă… (n.r.: Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett): „Poate că cei mai buni ai mei s-au dus. Atunci mai exista o speranță de fericire. Dar nu i-aș vrea înapoi”. Stă, se gândește. „Chiar nu i-aș vrea înapoi.” Heblu.
E un joc, Tiana. Totul e un joc. Noi dramatizăm, ne prefacem, sperăm, simulăm că suntem triști, că suntem victorioși, că suntem cineva, că suntem nimeni. Folosim și imprecația, și metafora, și toate simbolurile. Și cum se cheamă asta? Un joc. Ce-i teatrul? Un joc. Ne jucăm de-a asta. „Cu ce vă ocupați?” „Cu jocul.” Și morga e un joc, și lacrima e un joc, și bucuria, căzutul în genunchi, rugăciunea; sunt unii filosofi care spun că și crima este un joc. Și moartea este un joc de trecere… Toate sunt joc. Cu asta ne ocupăm. Ce poți să faci cu unul care se ocupă de așa ceva? (râde).
Marcel Iureş: „Suntem ceea ce jucăm. Important e să ne ajungă”
Interviu realizat de Tiana Alexe
Publicat în: Teatrul azi nr. 11-12/2024
Rubrica: interviul ediţiei
Din revoltă și din prietenie s-a născut acum 26 de ani: Teatrul ACT. De la zero. Dintr-un vis și-o nebunie. Un act de curaj și de responsabilitate. Iar „creatorul de teatru” al acestui spațiu intim, aflat în viscerele orașului București, este unul dintre cei mai iubiți, fascinanți, carismatici și discreți actori: Marcel Iureș. Cu tenacitate, dăruire și generozitate a imaginat ACT-ul ca un refugiu pentru arta autentică, un loc în care libertatea de expresie este neîngrădită. Ai pătruns aici și ești liber să faci ce vrei.
Eu am pătruns în ACT acum șase ani. Și aici am trăit cele mai pline întâlniri. Una dintre ele fiind însăși cea cu Marcel Iureș. Cu emoție și cu recunoștință. Timp de șase ani, m-am bucurat de dialogurile cu domnia sa, dialoguri pe care le-am păstrat bine într-o arhivă a gândului. Timp de șase ani, l-am privit cum vine înainte de spectacol, cu patru ore mai devreme, își ia o cafea, își aprinde o țigară, coboară în cabină și își repetă rolul din seara aceea. L-am privit cum conduce sute de kilometri fără să obosească, pentru a-și juca spectacolele la Arad sau Timișoara. L-am admirat cum reușește să facă rost de sponsorizări și de parteneri noi care să (ne) susțină. Marcel Iureș este sufletul acestui teatru și este cel care ne face să ne simțim împreună.
După multe amânări, într-o după-amiază de decembrie, după ce-am împodobit bradul împreună, am decis să înregistrăm una dintre discuțiile noastre ca să o pot așterne în paginile revistei Teatrul azi. Despre Marcel Iureș, dar mai ales despre cei 26 de ani de ACT, în interviul de mai jos. (T.A.)
Tiana ALEXE: Teatrul ACT a împlinit de curând 26 de ani de existență. Vă propun o mică-mare întoarcere în timp: începutul anilor ’90 și înființarea Teatrului ACT.
Marcel IUREȘ: Începutul anilor ’90… În perioada aceea jucam încă în teatrele de stat și încercam să facem lucruri care să ne legitimeze existența în sistem. Dar, în alte condiții. În condiții de libertate. Ne simțeam liberi. Am realizat spectacole memorabile, iar asta se datora și întoarcerii în țară a unor legende ale teatrului, ale regiei și ale scenografiei (n.r.: regizorii Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Vlad Mugur, scenografii Helmut Stürmer, Andrei Both ș.a.). Încercam să ne ridicăm la nivelul acelei libertăți care venise în sfârșit. Cu toate acestea, regimul în care ne aflam ne-a „tăiat zborul”. Pentru mine și pentru grupul restrâns din care făceam parte, a fost un șoc. Acesta a fost momentul care a dus la retragerea noastră din teatrele de stat și la nașterea Fundației Teatrul ACT. Între 1995 și 1998 am căutat un spațiu care să devină „acasă” pentru teatrul nostru. Am găsit acel loc și l-am deschis în septembrie 1998. La vremea aia a fost un gest suprem.
De atunci, Teatrul ACT există fără subvenții de la stat. Încă de la început am fost clari: suntem o organizație nonguvernamentală și nonviolentă. Nu ne-am poziționat împotriva statului sau a sistemului, ci am căutat să trăim altfel, respectând teatrul românesc și originile sale. Pe care n-a reușit să-l învingă nici măcar comunismul. Se pare că e un paradox. Spațiul concentraționar naște eforturi și opere formidabile – comunismul cu asta a contribuit, a configurat un dușman cu care aveam să ne luptăm. Și aveam de ce să ne luptăm.
T.A.: Vă amintiți prima clipă când ați pășit pe scena Teatrului ACT? Ce-ați simțit?
M.I.: A fost ca o trezire. Atunci mi-am dat seama cu adevărat ce-am făcut. Am născut un curent. Totul era nou și plin de incertitudini. Am construit o casă – iar eu nu știam ce să fac. „Poftim libertate. Ia să vedem cum faci.” – asta era tot timpul în capul meu. Senzația a fost exact ca atunci când se trezește un om din somn. Noroc că eram toți la vremea aia (n.r.: regizorul Alexandru Dabija, arh. Octavian Neculai, criticul Marina Constantinescu, Felicia Crăciun, scenografa Doina Levintza, regizorul Alexandru Darie). Am coborât în sală – care n-avea proiectoare, nu avea nimic – iar senzația a fost: „Doamne Dumnezeule, ce-am făcut?!” și continuarea: „Totul este de făcut!”. Și am strâns încet gradene, proiectoare, o mica orgă, am construit băncile… Senzația de spaimă de la început se diminua și trecea pe măsură ce ea se topea în ce aveam de făcut. Treptat m-am liniștit, întrebările au devenit mai clare: „Cum trăim fără bani? Cum rămânem fideli teatrului, culturii și limbii române?”, fără să dai senzația că ești un dușman. Acesta era lucrul cel mai presant la vremea aceea.
Le-am învățat pe toate pe parcurs. Încercând să-mi păstrez o identitate în comportament, în ideile care au stat la bază, în respectul față de tot ce-am învățat. Trebuia să continuăm. Să continuăm lucruri de bun simț, lucruri care au sens, care hrănesc. Să continuăm respectul față de limba română, față de rostire, să aibă coerență ce propunem publicului – fără de care n-am exista. Un public la a cărui calitate și existență au contribuit generații întregi de actori. Nu poți să dai deoparte lucrurile astea și să începi pur și simplu ceva nou. Și-atunci iar s-a limpezit. Știam să facem lucrurile astea. Și atunci continuitatea a fost simplă. Și-a mai fost un lucru pe care l-am învățat – să ne facem prieteni în mediul bancar, în mediul de afaceri, chiar între oamenii bogați. N-am fost „armați cavaleri ai teatrului”, ci pur și simplu s-a recunoscut că e valabil și merită încercat ce facem. Și merităm efortul de a continua.
T.A.: Când ați deschis acest drum, unde vă doreați să ducă? Îl vedeați aici, 26 de ani mai târziu?
M.I.: Nu. Bineînțeles că nu. Și cred că e fals să judeci timpul în felul ăsta. Cel puțin în artă, în cultură. De aceea este foarte mare efortul de a susține și de a avea sens, a avea coerență. Pentru că este de pe azi pe mâine. Cel mult de pe o săptămână pe alta. Țeluri culturale sunt cu duiumul. Dar unde duc ele și în ce formă, e foarte greu de presupus. Nu e industrie. Nu există. Sunt atât de multe variabile. E ca-n viață. Teatrul repetă într-un anume fel viața. E imposibil să prevezi ceva. Că de asta ne ostenește până la epuizare efortul de a prevedea, de a da un rezultat înainte. Nu are rost. Pui un scop, care e o ficțiune, pe o altă ficțiune. Și-atunci singurul lucru de făcut este să exiști. La maxim, dacă se poate. Nu știe nimeni ce se va întâmpla peste cinci ani. Și nici nu cred că e normal să știm. Dacă ne uităm la ce trăim astăzi, pare inimaginabil. Și cu atât mai puțin predictibil. Nu ai cum. Cel mai important lucru a fost să nu programez. Să las să se întâmple. Și să înțeleg pe parcurs foarte multe lucruri. Și-atunci singura mea calitate a fost să înțeleg că e ceva ce sigur va avea viață și să-l las să trăiască. Având grijă de el. Pentru că putea fi transformat în ceva îngrozitor. Dar ar fi inacceptabil ca el să se ocupe cu altceva decât cu ce-am zis. Nu pot accepta asta. Ar fi un rateu îngrozitor.
T.A.: Cum era teatrul românesc atunci când s-a născut ACT? Ce credeți că s-a schimbat de-atunci?
M.I.: Nu cred că se poate face o analiză comparată. Teatrul în România are peste 200 de ani ca fenomen. Cred că e mai constant decât diplomația și industria acestei țări. El a mers pur și simplu. Teatrul se hrănește din propriul corp. Cu artiști care ard. Temperatura, înălțimea sau înțelesurile lui țin de natura combustibilului și de împrejurări. Teatrul e o oglindă. Pe care n-o poți sparge. Poți s-o scuipi, poți să încerci să o zgârii – nu se zgârie. Are această calitate: e ca viața. E viața dramatizată. Fiind o oglindă – cum zice Shakespeare – te uiți în ea și te vezi așa cum ești atunci. Poate să zică cineva că asta nu este constant în ultimii 200 de ani în România? Este. Din acest punct de vedere, teatrul este neatins. E adevărat că el trece prin coborâșuri, suișuri. Dar el ține de calitatea vremurilor și de oamenii care trăiesc în acele vremuri. Teatrul arată ce suntem.
T.A.: Pe scena de la ACT și-au făcut debutul mulți actorii care azi sunt vârful generației lor, mulți regizori. Și aud des aceste cuvinte: „Vin la ACT ca acasă”. Ce anume credeți că face din ACT acest „acasă” pentru mulți artiști?
M.I.: Faptul că e deschis. Ți se propune să pariezi fără să câștigi ceva. Nu câștigi un fotoliu, o mașină, un milion de dolari. Cumva te câștigi pe tine. Îți câștigi încrederea. Te poți măsura. Poți vedea dacă a fost bine sau nu, dacă îndrăznești prea mult, dacă o scoți la capăt și dacă o scoți la capăt ce înseamnă și unde te aruncă ce-ai scos la capăt? Asta este o formă de libertate. Ești liber să pariezi, să exiști în acest spațiu, respectând condițiile de care vorbeam, fără să fii îngrădit de nimeni. Ba nu. Te îngrădesc propriul bun simț, respectul, efortul cuviincios și logic pe care îl impune ce faci. Asta e „acasă”. Ai pătruns aici și ești liber să faci ce vrei. Eu îți spun ce nu e bine, ce merge, ce nu merge. Aplaud ce este extraordinar. Și-atât. Am aprins un foc. Și unde este foc, e și lumină, căldură, e bine. Și lumea vine să se încălzească. Pare metaforic, dar e pur și simplu ce se întâmplă. Să vedem ce va da chestia asta mai încolo. Că sunt doar 26 de ani. Poate că peste 26 de ani o să fie altfel.
T.A.: Ați avut vreo teamă în toată această perioadă?
M.I.: Atâta vreme cât e în regulă ce facem, e imposibil să-mi induc singur spaima că fac ceva greșit. Deși se întâmplă. O foarte bună parte din ce trăim reprezintă o spaimă de ceva ce n-are chip. Noi ocupându-ne, de fapt, cu chipuri. Cu variante, cu sinteze, cu binele suprem, cu moralitatea care duce la sfinți – care nici nu mai țin cont de moralitate. Sunt lanțuri întregi de spaime pe care ni le implantăm fără să fie nevoie de ele. Nici măcar nu știm ce sunt. Oricum nu noi suntem vinovați pentru ce greșim. Ci ceilalți. Pentru că noi suntem speciali. Și-atunci, e ca și cum te-ai autovirusa. Totul merge bine, iar tu ești undeva într-un colț, tremurând de spaimă. E drobul de sare. E Creangă. Noi n-avem nici pisică, nici drob de sare, nici copilul nu e lângă cuptor. Și-atunci la ce se referă spaima? Și te trezești râzând, în cel mai bun caz. În cel mai rău caz, luând pastile și mergând la psiholog.
T.A.: Spectacolele Tearului ACT sunt gândite pentru un anumit tip de public? Sau publicul vine aici în funcție de oferta teatrului în anumite momente?
M.I.: Dacă respecți ce-ai zis deschizând un teatru, publicul se selectează singur pe acele criterii. Cred că am ales bine regulile de la început. Și n-avem decât să ne bucurăm că publicul recunoaște că este bine ce-am ales. Și vine la noi. Am înțeles că multe teatre semnalează că publicul e mult mai superficial, vrea spectacole nonviolente, lucruri liniștitoare, care sunt mai mult pentru pacienți decât pentru spectatorii care își permit luxul de a se vedea pe ei în personajele de pe scenă, de a se recunoaște sau nu, de a avea revelații, bucurii sau întristări venind la teatru. N-am dus niciodată grija asta. N-am avut o strategie de vânzări, de agățat publicul spre pivnița asta, de momire, de vrăjire. El s-a vrăjit venind înăuntru și constatând că e bine.
T.A.: Ați făcut mult film în străinătate. Dar știu că ați refuzat să jucați teatru la Londra și să vă mutați din România. Este intrigant acest refuz. Mai ales pentru tinerii care acum asta visează. Aveți vreun regret că ați rămas aici?
M.I.: Regretul este unul dintre cele mai inutile sentimente. Nici nu corectează, nici nu are vreo eficiență, nici nu-ți dă ceva. Nu e nimic. E o formă de orgoliu, de împăunare și autoiertare. Cum să regret ceva care nu e de regretat?! Când am o mare cultură, o limbă minunată, o treabă de făcut, enorm de multe lucruri fascinante de descoperit, aș putea spune că m-am dus acolo și am trăit printre picăturile pe care le-am avut aici. Alea au fost picături care mi-au întrerupt existența în teatrul meu, în teatrul românesc. Cum să regreți ceva ce nici nu are sens pentru mine. Da, mi s-a propus să stau acolo. Aveam 40 și ceva de ani. Eram om în toată firea. Nu poți ieși dintr-o cultură pe care o iubești, al cărui produs ești, căreia îi datorezi totul, să fugi definitiv în alta. Mai ales în cea de film, care are două componente cumplite: cea tehnologică și cea de business. Cuvântul este adecvat. Sunt cumplite. Însemna să intru într-o cetate despre care nu aveam habar, având o singură rațiune: să câștig bani. Nu. Nu m-a interesat asta.
T.A.: Ce i-ați spune unui tânăr student la actorie?
M.I.: I-aș spune să stea locului o clipă și să se gândească la câte știe. Știe să respire? Să rostească? A citit tot teatrul românesc? A citit măcar 50% din teatrul universal? E dispus să își ia lumea în cap cu ce are în bagaje și să fie cineva? Să aibă îndrăzneala de a chema oameni într-o sală de teatru știind de ce i-a chemat și ce vrea să le zică? Nu e un bilanț. Dar trebuie să știi ce e cu tine. Un moment de pauză, în care, cu sau fără cruzime, cu sau fără amor propriu, trebuie să faci acest mic bilanț. Pentru că altfel nu poți pleca pe Everest în teniși sau șlapi. Asta ne lipsește: atenția față de noi înșine. Să se uite în traistă…
T.A.: În turbincă?
M.A: În turbincă, da. Să vadă câți draci funcționali are. Dacă îi scoate, dacă nu îi scoate, dacă mai pune. Oricum moartea e acolo.
T.A.: Spuneați într-un interviu de-acum nouă ani, vorbind despre rolurile dumneavoastră „le țin în minte tot timpul, pentru că trăiesc cu ele tot timpul, mi le spun nonstop, ba chiar găsesc nuanțe și le verific pe scenă”. Mai faceți asta?
M.I.: Și e de mirare că mai sunt în viață. (râde) În mod normal, dacă faci un asemenea efort, te țăcănești. Te consumă. Dar îți și dă. E o formă de simbioză interioară, în care, ca orice om, îmi găsesc un loc, sunt în interiorul meu și mă ocup cu asta. Și e plăcut. Nu e o formă de masochism să trăiești cu rolurile. Ele vin oricum și sunt acolo. Ar fi mai obositor să le alungi. Ce vreau să zic este că nu-mi fac rău. Devine obositor de foarte multe ori. Și, uneori, comic. Încep să râd. Noi oricum coexistăm cu un soi de personaje, chiar civili fiind. Suntem într-o măsură mai mică sau mai mare cazuri literare. Și-atunci, dacă am aflat asta, știu că nu sunt nebun. Și faptul că am această referință, de multe ori, îmi dă și un fel de mândrie. Care nu e îngâmfarea omului. E pur și simplu o plăcere.
T.A.: Îmi puteți spune trei roluri care v-au învățat cel mai mult despre arta teatrului, despre ce înseamnă să fii pe scenă?
M.I.: Toate sunt despre cum se face meseria asta. Pentru că nu e o formulă magică sau o rețetă. Nu e un tratament sau o procedură. Nu există. Trebuie să fii sănătos, să poți susține efortul acesta. În rest, depinde de împrejurarea în care te găsești. De la autor, la perioada istorică, la regizor, colegi actori, scenografi etc. Când te urci pe scenă, totul este aici și acum. Totul vorbește despre asta. Cum faci, de ce faci, merge, nu merge, cât merge, de ce merge doar atât și nu mai mult? Fiecare te învață ceva și, dacă sunt valabile, ajungi să trăiești cu ele 24 din 24. Ba chiar dai citate din fiecare. Suntem ceea ce jucăm. Important e să ne ajungă. Dacă ne-ajunge lucrul acesta, se ițește cumva și-o rază de fericire. Cum spune Krapp, în Ultima bandă… (n.r.: Ultima bandă a lui Krapp de Samuel Beckett): „Poate că cei mai buni ai mei s-au dus. Atunci mai exista o speranță de fericire. Dar nu i-aș vrea înapoi”. Stă, se gândește. „Chiar nu i-aș vrea înapoi.” Heblu.
E un joc, Tiana. Totul e un joc. Noi dramatizăm, ne prefacem, sperăm, simulăm că suntem triști, că suntem victorioși, că suntem cineva, că suntem nimeni. Folosim și imprecația, și metafora, și toate simbolurile. Și cum se cheamă asta? Un joc. Ce-i teatrul? Un joc. Ne jucăm de-a asta. „Cu ce vă ocupați?” „Cu jocul.” Și morga e un joc, și lacrima e un joc, și bucuria, căzutul în genunchi, rugăciunea; sunt unii filosofi care spun că și crima este un joc. Și moartea este un joc de trecere… Toate sunt joc. Cu asta ne ocupăm. Ce poți să faci cu unul care se ocupă de așa ceva? (râde).
T.A.: Îi iei un interviu!…