Radu Penciulescu și teatrul la înălțimea omului (2 volume)

80,00 lei

Antologie teatrologică de Florica Ichim și Ada Maria Ichim

  

Radu Penciulescu  (n. 25 mai 1930, București – d. 22 martie 2019, Stockholm) a pus în scenă mari spectacole ca: Ciocârlia de Anouilh, Vicarul de Hochhuth, Woyzeck de Büchner, Tango de Mrożek, Regele Lear de Shakespeare, Revizorul de Gogol și multe altele, fiind, în același timp, un excepțional pedagog. Radu Penciulescu a îndrumat generații de tineri din țară și din lume (Stockholm, Malmö, Pittsburgh, Ann Arbor ș.a.): „Eu de la el”, mărturisește regizorul Andrei Șerban, „am prins gustul să pun totul sub semnul întrebării, de la el am învățat să nu credem în nimic ce corespunde unei formule apriori, ci să verificăm totul prin acțiune, prin experiență. S-a dovedit mai târziu că fără o gândire activă, care se naște și bazează pe instinct, fără intuiția inteligenței, nu se poate crea teatru… Cu noi, studenții, el a creat în clasă un fel de reuniune de elită, iar noi deveneam, împreună cu el, cercetători în căutare de forme noi, uneori în căutare de imposibil.”
Ne-am dorit ca volumul să cuprindă cât mai multe elemente definitorii pentru creația sa teatrală, cât mai multe texte din care răzbate experiența practicianului, dar și gândirea pedagogului, precum și multe alte materiale de valoare.
De asemenea, volumul conține și un album fotografic cu imagini din spectacolele pe care marele regizor, „maestrul maeștrilor”, le-a montat de-a lungul timpului, precum și o amplă teatrografie.

Volumul 1

Într-o zi, sătul de tot ce mă înconjura, am luat-o pe o potecă din spatele hotelului. Nu era nimeni; nu erau drumuri. După un timp, m-am trezit într-o livadă de măslini. Sute de măslini imobili mă priveau de la înălțimea vârstei lor. Era liniște. Am mers printre măslini timp de o oră. Nu mai văzusem măslini decât în icoane. Apoi… am început să dau înapoi anii, și să mă apropii de copilărie și de sărbătorile primăverii, de amintirea lor, și eram emoționat, tulburat. Am mers mai departe și m-am trezit într-un sat. Mi s-a părut pustiu. Străduțe prăfuite, case mici, garduri strâmbe. Din nou, imaginile copilăriei reveneau: mă regăseam într-un sat oltenesc. O biserică! M-am oprit să o privesc, un timp. Am simțit o prezență în spatele meu. M-am întors și am descoperit o femeie, care mi-a întins o cheie. Fără niciun cuvânt. (Țăranii din Creta știu ca nu pot comunica cu turiștii decât prin semne.) Cheia pe care mi-o întindea era cheia bisericii. M-a văzut că o priveam și s-a gândit că vreau să intru. I-am mulțumit, cu un zâmbet. Mai încolo, un alt drum prăfuit. Soarele orbitor. Dintr-o curte, a ieșit o bătrână îmbrăcată în negru, cu un batic negru pe cap. S-a apropiat, m-a luat de mână și m-a împins către casa de unde ieșise. Lângă poartă, o bancă. Mi-a făcut semn să mă așez și a intrat. Am așteptat. După o vreme, a revenit cu un șervet brodat, o bucată de castravete și un pahar de uzo. Mi le-a oferit și a așteptat imobilă, privindu-mă cum beau și mănânc. I-am mulțumit cu un gest al mâinii; a zâmbit, m-a salutat cu o înclinare și a dispărut în curte. Această poveste este o poveste veche. Au trecut aproape 40 de ani de atunci. A fost o călătorie esențială pentru viața mea.

(Radu Penciulescu)

Volumul 2

Am avut o mare revelație și o mare zguduire într-o anumită zi, după invadarea Cehoslovaciei. Atunci m-a zguduit un eveniment: când și-a dat foc Jan Palach. Mi s-a părut ceva din afara lumii noastre și a concepției filozofice europene. Era ceva la limita absurdului. Acest fapt mi-a schimbat viața. Am demisionat a doua zi de la Teatrul Mic, un loc bun și respectat. Apoi, furios fiind, am făcut spectacolele mâniei – la Târgu Mures, unde am montat o piesă despre un sergent anarhist, Dansul sergentului Musgrave, apoi Woyzeck, la TNB am montat Regele Lear în stil hippie, iar la Teatrul „Bulandra” am montat Vicarul. Cu asta am terminat cariera mea de regizor. A fost perioada mâniei absolute, când fiecare spectacol era un țipăt de revoltă împotriva idealurilor trădate. Asta a fost prezența mea etică și modul în care, cu micile mele resurse, am răspuns la chemarea timpului. Teatrul m-a ajutat să fac asta fără să-și piardă calitatea ludică. Mi-am rezervat plăcerea calității ludice a jocului în activitatea mea pedagogică. Munca de educare a actorului trece prin libertatea jocului. Aș adăuga ceva ce poate o să vă facă să râdeți, dar eu o spun cu seriozitate și cu adevăr profund, al meu: am avut noroc în teatru. Cel mai mare a fost că am avut un talent modest, așa că am fost nevoit să îl canalizez spre adevărul pieselor. N-am fost niciodată un făcător de spectacole, adică n-am avut niciodată abilitatea și usurința să fac un spectacol marți și altul miercuri și să trec de la o temă la alta. A fost cel mai mare noroc și pentru el îi sunt recunoscător naturii.

(Radu Penciulescu)

Updating…
  • Niciun produs în coș.