Rubrica: accente | (IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere
Anchetă:
1. Cum arată lumea de azi pentru tine?
2. Cum răspunzi prin arta ta / din funcția pe care o deții la provocările actuale? Cum îți păstrezi autenticitatea?
3. Trăim într-o lume în accelerație. Ce îți dă echilibru și stabilitate într-un astfel de timp?
4. La finalul anului 2025, ce ai dori să fi însemnat el pentru tine? Ce speri să-ți poți scrie în palmares?
Carmen Lidia VIDU:
„Mă îngrijorează lipsa de memorie a societății, dar mă bucură fiecare mică victorie a celor care încă luptă pentru cultură, pentru adevăr, pentru umanitate.”
1. Lumea de azi e un spațiu paradoxal, unde viteza întâlnește stagnarea, unde accesul la informație e nelimitat, dar adevărul devine din ce în ce mai greu de prins. Trăiesc într-o lume care mă provoacă și mă obosește deopotrivă. E o lume hiperconectată, dar incredibil de singură. O lume în care vocile puternice acoperă adesea nuanțele, iar radicalizarea devine mai atrăgătoare decât reflecția.
Ca regizoare, simt că teatrul și arta documentară sunt mai necesare ca oricând. Ele pot traduce realitatea haotică într-un limbaj care provoacă, dar și vindecă. Într-o epocă a crizelor – de identitate, de mediu, de adevăr –, mă întreb mereu ce mai poate face teatrul? Cum poate fi mai viu, mai prezent, mai necesar?
Lumea de azi îmi pare un imens colaj de frici, revolte, speranțe și contradicții. Mă îngrijorează lipsa de memorie a societății, dar mă bucură fiecare mică victorie a celor care încă luptă pentru cultură, pentru adevăr, pentru umanitate. În această lume, îmi doresc să rămân prezentă, să nu mă las copleșită, să creez spații de dialog real.
2. Lumea se schimbă rapid, iar teatrul trebuie să fie nu doar un martor, ci și un catalizator. Trăim vremuri ale crizelor – sociale, politice, ecologice, identitare –, iar eu aleg să răspund printr-un teatru care documentează, care chestionează, care clarifică, informează. Îmi asum să spun povești care lipsesc din discursul oficial, să dau voce celor care nu au platforme, să creez un teatru care se simte, se gândește, nu doar se privește.
Pentru mine, autenticitatea înseamnă să rămân fidelă unui teatru sincer, unui teatru care pornește din realitate și o confruntă. Evit convențiile confortabile, caut fisurile din structurile oficiale, mă uit acolo unde poate nu se uită mulți regizori. Lucrez cu oameni reali, cu istorii personale, cu vulnerabilități. Fiecare spectacol pe care îl creez e un dialog cu prezentul, un răspuns la ce mă doare, la ce mă revoltă, la ce mă mișcă. Într-o lume a filtrului, a prefabricatului, a manipulării narative, eu caut adevărul. Nu cred într-un teatru de suprafață, în estetici fără conținut, în iluzii decorative. Cred într-un teatru care pune întrebări incomode, care transformă, care lasă urme. Într-o realitate dominată de zgomot, aleg să păstrez claritatea. Teatrul meu e un răspuns viu la provocările prezentului. E oglindă, dar și ciocan.
Ca regizoare, munca mea pornește din realitate. Lucrez cu fragmente de viață, cu povești personale, cu arhive emoționale și sociale. Nu inventez lumi paralele, ci scot la suprafață adevăruri care au fost ascunse, uitate sau ignorate. Teatrul documentar este modul meu de a răspunde prezentului – de a-l analiza, de a-l confrunta, de a-l înțelege. Caut să dau voce oamenilor reali. Spectacolele mele sunt construite din mărturii directe, din interviuri, din arhive personale și colective. Mă interesează microistorii care spun povești mai mari decât ele însele. Îmi asum teatrul ca act de memorie și de rezistență. Aleg o mizanscenă clară, cinematografică, în care vizualul nu înlocuiește conținutul, ci îl potențează. Lucrez cu imagini documentare, cu proiecții, cu sunete din realitate – construiesc un teatru al prezentului, care îmbină emoția cu analiza, personalul cu socialul, fragilitatea cu forța.
Provocările lumii de azi cer un teatru activ, care nu se mulțumește doar să reflecte realitatea, ci o disecă. Într-o lume care îngroapă trecutul și deformează prezentul, eu aleg să arhivez adevărul prin artă. Aleg să documentez. Aleg să spun.
1.
3. Într-o lume care aleargă fără pauză, echilibrul meu vine din proces. Din muncă, din documentare, din repetiții. Teatrul este spațiul meu de stabilitate, locul unde găsesc sens, unde haosul devine formă, unde viteza lumii exterioare se transformă în ritmul necesar construcției artistice.
Îmi găsesc stabilitatea în oameni. În cei cu care lucrez, în cei ale căror povești le documentez, în cei care își lasă realitatea să devină teatru. Îmi găsesc echilibrul în adevărul spus fără filtre, în onestitatea unui interviu, în liniștea sălii de repetiție înainte de un spectacol.
Mă stabilizează arhivele. Fotografiile vechi, fragmentele de jurnal, înregistrările din trecut – toate acestea mă ajută să ancorez prezentul într-un context mai larg. Într-o lume obsedată de nou și de viteză, eu mă întorc mereu la memorie, la rădăcini, la ceea ce a fost și încă ne definește.
Și, uneori, echilibrul vine din lucrurile simple: un drum pe jos prin oraș, o plimbare cu Mylo, câinele meu, câteva ore de înot, o seară fără ecrane, un moment de liniște alături de Julien, multe lecturi pe plajă, în trenuri și avioane. Într-un timp care cere mereu mai mult, echilibrul meu stă în a-mi aminti că pot să aleg ce rămâne și ce las să treacă.
4. Vreau ca 2025 să fie un an al consolidării și al curajului. Să fie anul în care teatrul documentar românesc ajunge și mai departe, deschide noi dialoguri internaționale, intră în spații unde nu a fost încă auzit. Să fie anul în care reușesc să spun povești care contează, să dau voce celor care nu au fost ascultați suficient.
Sper ca, la finalul lui 2025, să pot privi în urmă și să văd spectacole care au lăsat urme. Să fi creat proiecte care au pus întrebări importante, care au provocat publicul, care au dus mai departe ideea că teatrul nu este doar emoție, ci și arhivă, memorie, responsabilitate.
Aș vrea ca 2025 să fie anul în care teatrul și cercetarea documentară primesc recunoașterea pe care o merită. Să existe mai mult spațiu pentru acest tip de artă, să fie valorizată în mod real, inclusiv la nivel instituțional și de premii.
Și, dincolo de toate, sper ca 2025 să fie un an în care teatrul să nu mai fie doar un loc de spectacol, ci un spațiu real de confruntare. Să nu mai fie un refugiu estetic, ci o platformă politică, o armă împotriva uitării, o formă de justiție poetică. Nu mă interesează un teatru care doar ilustrează problemele lumii – vreau un teatru care le expune fără menajamente și care le provoacă să se schimbe.
Legendă fotografii: imagine reprezentativă fotograf Adi Bulboacă, 1. aplauze la final de „Jurnal de România. 1989”, TNB, fotograf Vlad Lăzărescu.
(IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere: CARMEN LIDIA VIDU
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: accente | (IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere
Anchetă:
1. Cum arată lumea de azi pentru tine?
2. Cum răspunzi prin arta ta / din funcția pe care o deții la provocările actuale? Cum îți păstrezi autenticitatea?
3. Trăim într-o lume în accelerație. Ce îți dă echilibru și stabilitate într-un astfel de timp?
4. La finalul anului 2025, ce ai dori să fi însemnat el pentru tine? Ce speri să-ți poți scrie în palmares?
Carmen Lidia VIDU:
„Mă îngrijorează lipsa de memorie a societății, dar mă bucură fiecare mică victorie a celor care încă luptă pentru cultură, pentru adevăr, pentru umanitate.”
1. Lumea de azi e un spațiu paradoxal, unde viteza întâlnește stagnarea, unde accesul la informație e nelimitat, dar adevărul devine din ce în ce mai greu de prins. Trăiesc într-o lume care mă provoacă și mă obosește deopotrivă. E o lume hiperconectată, dar incredibil de singură. O lume în care vocile puternice acoperă adesea nuanțele, iar radicalizarea devine mai atrăgătoare decât reflecția.
Ca regizoare, simt că teatrul și arta documentară sunt mai necesare ca oricând. Ele pot traduce realitatea haotică într-un limbaj care provoacă, dar și vindecă. Într-o epocă a crizelor – de identitate, de mediu, de adevăr –, mă întreb mereu ce mai poate face teatrul? Cum poate fi mai viu, mai prezent, mai necesar?
Lumea de azi îmi pare un imens colaj de frici, revolte, speranțe și contradicții. Mă îngrijorează lipsa de memorie a societății, dar mă bucură fiecare mică victorie a celor care încă luptă pentru cultură, pentru adevăr, pentru umanitate. În această lume, îmi doresc să rămân prezentă, să nu mă las copleșită, să creez spații de dialog real.
2. Lumea se schimbă rapid, iar teatrul trebuie să fie nu doar un martor, ci și un catalizator. Trăim vremuri ale crizelor – sociale, politice, ecologice, identitare –, iar eu aleg să răspund printr-un teatru care documentează, care chestionează, care clarifică, informează. Îmi asum să spun povești care lipsesc din discursul oficial, să dau voce celor care nu au platforme, să creez un teatru care se simte, se gândește, nu doar se privește.
Pentru mine, autenticitatea înseamnă să rămân fidelă unui teatru sincer, unui teatru care pornește din realitate și o confruntă. Evit convențiile confortabile, caut fisurile din structurile oficiale, mă uit acolo unde poate nu se uită mulți regizori. Lucrez cu oameni reali, cu istorii personale, cu vulnerabilități. Fiecare spectacol pe care îl creez e un dialog cu prezentul, un răspuns la ce mă doare, la ce mă revoltă, la ce mă mișcă. Într-o lume a filtrului, a prefabricatului, a manipulării narative, eu caut adevărul. Nu cred într-un teatru de suprafață, în estetici fără conținut, în iluzii decorative. Cred într-un teatru care pune întrebări incomode, care transformă, care lasă urme. Într-o realitate dominată de zgomot, aleg să păstrez claritatea. Teatrul meu e un răspuns viu la provocările prezentului. E oglindă, dar și ciocan.
Ca regizoare, munca mea pornește din realitate. Lucrez cu fragmente de viață, cu povești personale, cu arhive emoționale și sociale. Nu inventez lumi paralele, ci scot la suprafață adevăruri care au fost ascunse, uitate sau ignorate. Teatrul documentar este modul meu de a răspunde prezentului – de a-l analiza, de a-l confrunta, de a-l înțelege. Caut să dau voce oamenilor reali. Spectacolele mele sunt construite din mărturii directe, din interviuri, din arhive personale și colective. Mă interesează microistorii care spun povești mai mari decât ele însele. Îmi asum teatrul ca act de memorie și de rezistență. Aleg o mizanscenă clară, cinematografică, în care vizualul nu înlocuiește conținutul, ci îl potențează. Lucrez cu imagini documentare, cu proiecții, cu sunete din realitate – construiesc un teatru al prezentului, care îmbină emoția cu analiza, personalul cu socialul, fragilitatea cu forța.
Provocările lumii de azi cer un teatru activ, care nu se mulțumește doar să reflecte realitatea, ci o disecă. Într-o lume care îngroapă trecutul și deformează prezentul, eu aleg să arhivez adevărul prin artă. Aleg să documentez. Aleg să spun.
3. Într-o lume care aleargă fără pauză, echilibrul meu vine din proces. Din muncă, din documentare, din repetiții. Teatrul este spațiul meu de stabilitate, locul unde găsesc sens, unde haosul devine formă, unde viteza lumii exterioare se transformă în ritmul necesar construcției artistice.
Îmi găsesc stabilitatea în oameni. În cei cu care lucrez, în cei ale căror povești le documentez, în cei care își lasă realitatea să devină teatru. Îmi găsesc echilibrul în adevărul spus fără filtre, în onestitatea unui interviu, în liniștea sălii de repetiție înainte de un spectacol.
Mă stabilizează arhivele. Fotografiile vechi, fragmentele de jurnal, înregistrările din trecut – toate acestea mă ajută să ancorez prezentul într-un context mai larg. Într-o lume obsedată de nou și de viteză, eu mă întorc mereu la memorie, la rădăcini, la ceea ce a fost și încă ne definește.
Și, uneori, echilibrul vine din lucrurile simple: un drum pe jos prin oraș, o plimbare cu Mylo, câinele meu, câteva ore de înot, o seară fără ecrane, un moment de liniște alături de Julien, multe lecturi pe plajă, în trenuri și avioane. Într-un timp care cere mereu mai mult, echilibrul meu stă în a-mi aminti că pot să aleg ce rămâne și ce las să treacă.
4. Vreau ca 2025 să fie un an al consolidării și al curajului. Să fie anul în care teatrul documentar românesc ajunge și mai departe, deschide noi dialoguri internaționale, intră în spații unde nu a fost încă auzit. Să fie anul în care reușesc să spun povești care contează, să dau voce celor care nu au fost ascultați suficient.
Sper ca, la finalul lui 2025, să pot privi în urmă și să văd spectacole care au lăsat urme. Să fi creat proiecte care au pus întrebări importante, care au provocat publicul, care au dus mai departe ideea că teatrul nu este doar emoție, ci și arhivă, memorie, responsabilitate.
Aș vrea ca 2025 să fie anul în care teatrul și cercetarea documentară primesc recunoașterea pe care o merită. Să existe mai mult spațiu pentru acest tip de artă, să fie valorizată în mod real, inclusiv la nivel instituțional și de premii.
Și, dincolo de toate, sper ca 2025 să fie un an în care teatrul să nu mai fie doar un loc de spectacol, ci un spațiu real de confruntare. Să nu mai fie un refugiu estetic, ci o platformă politică, o armă împotriva uitării, o formă de justiție poetică. Nu mă interesează un teatru care doar ilustrează problemele lumii – vreau un teatru care le expune fără menajamente și care le provoacă să se schimbe.
Legendă fotografii: imagine reprezentativă fotograf Adi Bulboacă, 1. aplauze la final de „Jurnal de România. 1989”, TNB, fotograf Vlad Lăzărescu.