Milo Rau (n. 1977, Berna, Elveția) este unul dintre cei mai apreciați regizori europeni contemporani, consacrat deja prin creațiile sale revoluționare. Arta sa, combinând activismul, campaniile sociale, reenactment-ul, investigațiile și documentarea în arhive cu spectacolele de teatru, multimedia și film, răspunde unor nevoi fundamentale ale publicului contemporan. Teatrul nu mai trebuie să fie o portretizare a realului, așa cum declară regizorul în Manifestul din Gent(Gent Manifesto1, 2018), ci o intervenție asupra realului, provocând o transformare radicală a acestuia.
Multipremiat al unora dintre cele mai prestigioase instituții și festivaluri internaționale, regizorul Milo Rau nu creează doar teatru și film, ci este și dramaturg, eseist, lector, profesor, doctor honoris causa al Universității din Lund, Suedia (2019) și al Universității din Gent, Belgia (2020). Director artistic al Festivalului din Viena (Wiener Festwochen) din 2023 și director artistic al teatrului NTGent din Belgia între 2018-2023, Milo Rau este fondatorul companiei International Institute of Political Murder (2007), axată pe „abordarea multimedia a conflictelor istorice și socio-politiceˮ2. Piese precum The Last Days of the Ceausescus (2009), despre execuția cuplului de dictatori, Hate Radio (2011), despre genocidul din Rwanda, The Zurich Trials și The Moscow Trials (2013), spectacole judiciare, The Congo Tribunal (2017), un proiect de teatru și film despre războiul devastator din această țară, Orestes in Mosul (2019), o transpunere modernă a Orestiei lui Eschil în orașul irakian ruinat Mosul, Antigone in the Amazon (2023) care transformă tragedia antică într-o alegorie a devastării violente a naturii și vieții oamenilor din regiunea braziliană Pará, provocată de capitalism, toate acestea sunt câteva din creațiile reprezentative pentru tipul de artă aurorală a lui Milo Rau.
L-am întâlnit pe regizor în cadrul Bergmanfestivalen din Stockholm, capitala Suediei, în 13 septembrie 2024, când a fost prezentat filmul său docudrama The New Gospel (2020), urmat de o dezbatere cu publicul și de reprezentația spectacolului său Antigone in the Amazon. În interviul realizat ulterior, pe care îl prezentăm mai jos, Milo Rau ne dezvăluie mai multe despre personalitatea sa și proiectele sale artistice.
Isabella DRĂGHICI: Sunteți unul dintre cei mai apreciați regizori europeni de teatru. Cum a început pasiunea dvs. pentru acest domeniu?
Milo RAU: Există diferite „începuturiˮ. Cred că unul ar fi legat de bunicul meu. Era organizator de panel-uri, a scris multe cărți și a fost prieten cu Martin Heidegger, Thomas Mann, toți acești intelectuali… El mi-a insuflat impresia că lucrând în domeniul artei ar fi foarte interesant. La început am vrut să fiu scriitor. Apoi am început să fac filme pentru televiziune și, simultan, am început să fiu interesat de politică și activism datorită tatălui meu vitreg. Am fost foarte implicat în mișcarea antiglobalistă. Cred că realizând filme, scriind și de la activitatea de activist vine tipul meu specific de teatru politic. Poate că apoi este vorba de prietena mea de atunci, care a plecat la Berlin să devină regizoare și am mers cu ea. Aveam 21-22 de ani și astfel am descoperit teatrul. Am descoperit că era un mod rapid de producție, poți reacționa față de actualitate, poți aborda marile texte, de exemplu, Biblia, tragedia greacă, poți folosi camera de filmat, călătorești, lucrezi în colectiv, poți să scrii… Dacă lucrezi ca jurnalist, am și lucrat, există o anumită limitare. Dar în teatru, poate fi cuprins totul. Și adeseori încă scriu cărți, fac filme, campanii, nu creez doar spectacole de teatru. Sunt diferite locuri de naștere ale interesului meu pentru teatru.
I.D.: Ați studiat sociologia. Interesul dvs. pentru problemele sociale și politice este evident în ceea ce creați. Pot fi văzute spectacolele și filmele dvs. ca extensii ale acestui interes științific primar?
M.R.: Da și nu, aș spune. Motivul pentru care fac teatru și film… Să vedem… Aspectul de cercetare, partea de colectivitate, tipul de experiențe mixte, călătoriile, lecturile, discuțiile, care sunt ceva foarte sociologic… Modul de lucru ca sociolog nu era modul meu de a mă exprima. Am avut o șansă de a face film și teatru înainte de a deveni sociolog. Am decis să lucrez în domeniul teatral. Aș fi putut deveni un scriitor non-academic. Și încă aspir la asta. Scriu cărți să exprim opinii pe care nu le pot exprima în teatru, de exemplu. Nu este exclusiv că un domeniu de interes a venit după celălalt, este mai mult un fel de intersecție de arii de interes și metode, dar adeseori le spun studenților mei că tot ceea ce știu despre regie am învățat la sociologie.
I.D.: Creațiile dvs. nu sunt doar expozee estetice, dar și manifeste social-politice. Care ar trebui să fie rolul teatrului astăzi, din punctul dvs. de vedere?
M.R.: Teatrul este un mod colectiv de a lucra și folosesc metoda pe care o numesc realism global care deconstruiește colectivități globalizate. De exemplu, 5 studenți din Malmö sau Stockholm interpretând Antigona poate nu este atât de interesant, dar oameni cu diferite background-uri din Irak citind textul împreună cu cei din Brazilia poate deveni foarte interesant: piesa devine „globalizatoareˮ. Este o metodă care mixează diferite abordări și contexte, informând despre rolul teatrului, ca să răspund întrebării. Cred că teatrul ar trebui să globalizeze modul nostru etic, politic și estetic de a gândi. Este foarte frumos că teatrul este mereu un loc fizic, mereu acolo, prezent. Acest mod de a lucra împreună într-un colectiv poate fi foarte puternic. Dar, în același timp, teatrul este cea mai conservatoare mașinărie. Trebuie să creăm ceea ce aș numi colective impredictibile3. Acesta este rolul teatrului… Pentru că trăim într-o lume globalizată, dar nu avem o retorică globalizată. Și utilizez cuvântul globalizat într-un sens foarte pozitiv, pentru că, așa cum am spus, am început ca activist antiglobalist în anii ’90, întrucât există un aspect foarte negativ al globalizării, care este exact opusul a ceea ce vreau să spun: să faci totul la fel, să faci același tip de filme, să mănânci aceleași roșii. Sunt împotrivă. Pentru mine globalizarea înseamnă să faci totul complex, și dificil, și divers, pe cât de mult posibil.
I.D.: Deci sunteți interesat de aceste principii și valori globale comune ale umanității, din câte înțeleg. În acest sens, globalizarea ar putea releva aspectele pozitive din diferite societăți și le-ar conecta pentru a dezvolta viața oamenilor… Este corect acest înțeles?
M.R.: Poate, dar cred că e foarte conflictual. Vreau să evit ideea că am avea o colecție a ceea ce este cel mai bun. De exemplu, dacă montezi Antigona astăzi în vestul Europei la nivelul clasei educate, va fi mereu o perspectivă feministă a clasei de mijloc, știi? Asta este, să spunem, interpretarea clasică a Antigonei în Occident. Dar când mergi în Brazilia, va fi o interpretare de tip ecologic sau una indigenă care este complet neașteptată. Și această interpretare europeană ar putea fi identitară, de extremă dreapta, dar devine o interpretare de stânga în Brazilia ș.a.m.d. Este foarte contradictoriu. Și când aducem împreună… Cred că ar trebui cu adevărat să ne conectăm. În cel mai bun caz, în procesul de producție cele mai bune părți vin împreună, dar avem și aspecte diverse care se conectează, și aspecte negative, anumite eforturi.
I.D.: Nu este ceva obișnuit ca artiștii să teoretizeze perspective asupra a ceea ce au creat. Ați conceptualizat teatrul rezistenței, ați utilizat noțiunea de microecologii, de exemplu. Puteți explica aceste concepte?
M.R.: Microecologiile înseamnă exact ceea ce am spus despre colectivele impredictibile, dar văzut pe termen lung. De exemplu, merg în Mosul… Chiar urmează să plec 3 săptămâni în Mosul din nou, pentru că lucrez la o nouă piesă. Merg cu ideea că arta nu va mai fi necesară la un moment dat, pentru că am construit microecologii. Aceste microecologii vor determina oamenii să creeze ei înșiși. Cum e cazul Școlii de Film din Mosul. Studenții care au participat la proiectul numit Rezistența în Mosul creează acum propriile lor filme, iar eu doar le distribui. Eu nu mai sunt nicidecum artistul și nici măcar producătorul. Sunt doar distribuitorul. Și cred că exact asta este arta rezistenței, aș spune: a crea microecologiiînseamnă să creezi un context minim pentru a rezista împotriva sistemului. Încerc să creez nu doar artă, ci și artiști. Și când vorbesc de sistem, nu mă refer la un sens metapolitic nebunesc. Poți produce un film și apoi ai un film care va fi prezentat la anumite festivaluri, cum creezi propriul tău sistem de distribuție, cum îl folosești. De exemplu, roșiile din filmul meu The New Gospel au început să aibă un sistem de distribuție folosind filmul ca propagandă, astfel încât acești oameni să își capete demnitatea în sistemul în care lucrează. Este o abordare foarte politică a producției. Și poți spune astfel că rezistența, producția și creația devin una.
I.D.: Pentru proiectul din Mosul cu studenții, aveți sponsori sau ajutor financiar de la vreo instituție?
M.R.: Da, este finanțat de UNESCO. Ei au un întreg proiect numit Revive the Spirit of Mosul. Mosul a fost complet distrus acum câțiva ani odată cu eliberarea (de sub dominația Statului Islamic – n.r.), și au investit în reconstrucția clădirilor orașului, dar și în reconstrucția culturală. Au investit în dans, muzică, teatru și așa am fost implicat și eu în proiect. Mai fac un alt proiect acolo, dar acesta este finanțat de un teatru european.
I.D.: Abordarea revoluționară pe care o aveți revelează hibridizarea ca o metodă estetică folosită pentru a sparge barierele teatrului și filmului clasic și a conecta scena cu viața, pentru a produce schimbări pozitive. Hibridizați arii ale cunoașterii și creației, metode, piese de teatru, activismul social, investigațiile, cercetarea de arhivă ș.a. Aveți criterii specifice sau principii pentru această hibridizare? Cum lucrați și decideți ce este mai bun pentru un spectacol?
M.R.: Adeseori ia ani. Și de multe ori rezultatul nu este exact ceea ce am planificat inițial. Studenților mei le spun că într-un proiect poți descoperi că acesta nu va deveni un film, ci un spectacol, dacă nu un spectacol, atunci o carte, dacă nu o carte, atunci o campanie și dacă nu o campanie, atunci va fi doar o experiență și să accepte asta. Să nu se blocheze într-o formă de „profesionalizareˮ, spunând că „Sunt regizor de teatru, trebuie să fac un spectacol de teatru. Trebuie să fiți foarte deschiși ca produsele voastre să fie foarte hibride. Cred că uneori ai nevoie de forme diferite a ceea ce poți exprima într-un spectacol. Și alteori trebuie să schimbi forma sau chiar să oprești proiectul pentru a deveni un altfel de proiect.
I.D.: Provocați uneori autoritățile, instituțiile, politicienii prin creațiile dvs. Ați experimentat blocaje, opoziție sau chiar amenințări când ați creat diverse proiecte?
M.R.: Da, tot timpul. Cred că trăim într-o lume violentă și cred că trebuie să expunem practica noastră artistică acestei violențe a lumii. O fac metodic și pot spune că merg mereu acolo unde există violența. Încerc mereu să creez un fel de reacție violentă, nu în sens fizic sau instituțional. Nu mă simt bine sau suficient de liber în contexte absolut sigure, care sunt total non-violente. Adeseori spațiile sigure sunt înconjurate de violență. Faptul că nu avem război și avem bunăstare în Europa, înseamnă că este mult război și sărăcie în altă parte. Și asta e realitatea globalizării. De exemplu, Elveția. Am făcut Congo Tribunal ca să înțeleg Elveția. Pentru că întreaga bogăție a Elveției se bazează pe comerțul cu materiale prime care vin din Congo, dar din motive stranii, toți banii merg în Elveția, nu în Congo. Deci despre ce este vorba exact? Adesea oamenii spun: „A, ceea ce face e așa de scandalos, așa de politic și violent!ˮ, iar eu spun „Da, e adevărat, pentru că lumea este atât de politică și violentă!ˮ. Și pentru că încerc să folosesc formele realiste, ca să reprezint cu adevărat ce se întâmplă în lume în procesele de producție și pe scenă… De aceea cele mai multe filme pe care le-am creat, precum The New Gospel, sunt filme hibride, în care vezi și making off-ul.
I.D.: Pentru că ați vorbit despre filmul dvs. The New Gospel… Din punctul meu de vedere, filmul este o reactualizare a mesajului creștin al iubirii universale, compasiunii și generozității. Ce rol joacă religia în viața dvs. personală? Aveți vreo credință?
M.R.: Cred că trebuie să fii un marxist sau poate un ateist să înțelegi Biblia. Cred că ideea de Dumnezeu și viață de apoi, toate acestea conduc spre o înțelegere greșită a Bibliei. Cred că Biblia vorbește despre compasiune, generozitate, libertate, demnitate, dar adaptate la ceea ce suntem ca animale inteligente. Dar nu suntem expuși multor valori despre care Biblia vorbește. Am încercat să filmez Învierea. Am filmat în Roma, am făcut un adevărat show, am filmat cu 7 camere, dar apoi n-am putut folosi filmarea. Pentru că pentru mine, Învierea lui Christos era… a acelor muncitori4, roșiile să fie vândute, ei să fie plătiți și ei să aibă toate documentele necesare pentru a ieși din ghearele mafiei. Acesta este așadar adevăratul mesaj.5 Învierea trebuie inclusă în realitatea creării filmului, nu în altă parte. Nu doar în istorie, pentru că mesajul biblic era iminent în contextul respectiv. Am vrut să am o înviere care era materială, o înviere a acestor muncitori care să devină cetățeni, să aibă documente, să aibă o viață. Aceasta era pentru mine Învierea, nu ceea ce am filmat inițial.
I.D.: Numele companiei dvs., The Institute of Political Murder, se referă la violența extremă. În anumite spectacole, violența și violarea drepturilor omului stau în centrul creației dvs. Cum tratați violența în proiectele pe care le realizați?
M.R.: Retorica urii există și funcționează. Am spectacole precum La Reprise, Medea’s Children, în care vezi oameni omorâți sau torturați pe scenă. The New Gospel este despre violență, exploatarea refugiaților în sudul Italiei, în industria roșiilor, iar pe de altă parte, violența împotriva trupului lui Cristos, care este o violență foarte grafică. Adeseori depășesc granițele acceptate ale unor subiecte…
I.D.: Ce a fost determinant în formarea viziunii dvs. estetice?
M.R.: Cred că am fost mereu influențat de sociologie și curentul care m-a impresionat cel mai mult a fost realismul.
I.D.:Ce proiecte dezvoltați pentru viitor?
M.R.: Lucrez cu Burgtheater din Viena la o piesă care a fost blocată pentru 40 de ani, despre colaborarea dintre artiști din timpul fascismului, și la un alt proiect în Irak, o piesă implicând fotografie de război, numită The Prophet. Revin la tema violenței. Ai dreptul să reprezinți violența? Schimbă aceasta realitatea? Este o fotografie veche, cineva a primit premiul Pulitzer pentru ea. Era a unui copil suferind de foame. Și oamenii au întrebat: de ce ai făcut o fotografie și nu ai ajutat acel copil? Dar impresia pe care acea fotografie a făcut-o, a trezit, nu știu, un milion de oameni care au făcut astfel donații și au ajutat chiar cu mult mai mult decât avea nevoie acel copil. Este o discuție estetică veche, dacă reprezentarea artistică transformă realitatea sau este capitalizată. The Prophet este și o chestiune de conexiune cu alți oameni, și o istorie a Orientului Mijlociu, pentru că am călătorit mult aici în ultimii 15-20 de ani. Și este, de asemenea, despre ce s-a întâmplat în Irak, Siria, Kurdistan. În aceste țări am fost mult timp. Am vrut mereu să fac acest spectacol, îl fac acum.
I.D.: Observ că sunteți foarte orientat către țări din afara Europei…
M.R.: Așa cum se știe, Europa, acum 200 sau 500 de ani, s-a răspândit pe întreaga planetă și a colonizat-o. Toată planeta a devenit legată de Europa. Când vorbesc despre Elveția, trebuie să vorbesc despre Orientul Mijlociu, când vorbesc despre Irak, trebuie să vorbesc despre UK etc. Relațiile ne conectează. Numesc asta realism global. M-am gândit mereu la o estetică descriind lumea la nivelul economiei globale.
I.D.: Deci dacă am vrea să denumim estetica dvs., am putea-o numi realism global…
M.R.: Da. Cred că termenul de realism este legat de un moment istoric, acela al lui Balzac și al altora… Nu este vorba despre asta, vreau să spun. Este mai mult despre economia globală, ca un climat global…
I.D.: Cum ați experimentat poziția de director artistic de la Festivalul de Teatru de la Viena?
M.R.: Am fost de la început impresionat, pentru că este cel mai mare festival de teatru din Europa și îmi era puțin teamă să nu fiu strivit. Am găsit un grup de oameni care era deschis către tot și gata de schimbare. O instituție extrem de profesionistă, dar care are niște reguli, ca fiecare instituție, însă nu în acel sens conservator, așa cum m-am așteptat. Este un festival global, dar foarte local, în același timp. Legătura dintre local și global, între specific și universal a fost mereu obsesia mea. Și până acum am găsit un teren foarte fertil aici pentru modul meu de a lucra într-o instituție.
I.D.: Ați fost de multe ori în România. Ce părere aveți despre țara noastră?
M.R.: România a fost mereu binevenită în producțiile mele. Are o limbă pe care o înțeleg puțin, pentru că este o limbă romanică. Și o parte din familia mea locuiește în România. Este o țară care îmi place. Am făcut spectacolul despre Ceaușescu pentru că am vrut să mă conectez mai mult cu acest pământ…
I.D.: Putem spune că teatrul în România ar trebui să joace un rol mai mare în întărirea democrației. Creațiile dvs. arată cum s-ar putea face acest lucru. Mă gândesc, poate veți lucra și în România pe viitor. Ar fi interesant să vedem piese montate de Milo Rau în România.
M.R.: Ar fi splendid!
I.D.: Invităm directorii de teatre să se gândească la un proiect cu Milo Rau…
(4) Refugiații africani din sudul Italiei, din Matera, care culegeau roșii fiind exploatați pentru că nu puteau obține documente de la autorități pentru a lucra legal. Muncitorii sunt personajul colectiv principal din filmul The New Gospel.
(5) Un aspect mai puțin știut de publicul larg este faptul că această producție, care a implicat și municipalitatea din Matera, în sudul Italiei, a reușit să asigure, în final, toate documentele legale pentru acești refugiați astfel încât să poată avea drepturi și să fie angajați legal. O rară dovadă a eficienței artei în salvarea vieții unor oameni vulnerabili.
Milo Rau: „Merg mereu acolo unde există violența”
Interviu realizat de Isabella Drăghici
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: internațional
Milo Rau (n. 1977, Berna, Elveția) este unul dintre cei mai apreciați regizori europeni contemporani, consacrat deja prin creațiile sale revoluționare. Arta sa, combinând activismul, campaniile sociale, reenactment-ul, investigațiile și documentarea în arhive cu spectacolele de teatru, multimedia și film, răspunde unor nevoi fundamentale ale publicului contemporan. Teatrul nu mai trebuie să fie o portretizare a realului, așa cum declară regizorul în Manifestul din Gent(Gent Manifesto1, 2018), ci o intervenție asupra realului, provocând o transformare radicală a acestuia.
Multipremiat al unora dintre cele mai prestigioase instituții și festivaluri internaționale, regizorul Milo Rau nu creează doar teatru și film, ci este și dramaturg, eseist, lector, profesor, doctor honoris causa al Universității din Lund, Suedia (2019) și al Universității din Gent, Belgia (2020). Director artistic al Festivalului din Viena (Wiener Festwochen) din 2023 și director artistic al teatrului NTGent din Belgia între 2018-2023, Milo Rau este fondatorul companiei International Institute of Political Murder (2007), axată pe „abordarea multimedia a conflictelor istorice și socio-politiceˮ2. Piese precum The Last Days of the Ceausescus (2009), despre execuția cuplului de dictatori, Hate Radio (2011), despre genocidul din Rwanda, The Zurich Trials și The Moscow Trials (2013), spectacole judiciare, The Congo Tribunal (2017), un proiect de teatru și film despre războiul devastator din această țară, Orestes in Mosul (2019), o transpunere modernă a Orestiei lui Eschil în orașul irakian ruinat Mosul, Antigone in the Amazon (2023) care transformă tragedia antică într-o alegorie a devastării violente a naturii și vieții oamenilor din regiunea braziliană Pará, provocată de capitalism, toate acestea sunt câteva din creațiile reprezentative pentru tipul de artă aurorală a lui Milo Rau.
L-am întâlnit pe regizor în cadrul Bergmanfestivalen din Stockholm, capitala Suediei, în 13 septembrie 2024, când a fost prezentat filmul său docudrama The New Gospel (2020), urmat de o dezbatere cu publicul și de reprezentația spectacolului său Antigone in the Amazon. În interviul realizat ulterior, pe care îl prezentăm mai jos, Milo Rau ne dezvăluie mai multe despre personalitatea sa și proiectele sale artistice.
Isabella DRĂGHICI: Sunteți unul dintre cei mai apreciați regizori europeni de teatru. Cum a început pasiunea dvs. pentru acest domeniu?
Milo RAU: Există diferite „începuturiˮ. Cred că unul ar fi legat de bunicul meu. Era organizator de panel-uri, a scris multe cărți și a fost prieten cu Martin Heidegger, Thomas Mann, toți acești intelectuali… El mi-a insuflat impresia că lucrând în domeniul artei ar fi foarte interesant. La început am vrut să fiu scriitor. Apoi am început să fac filme pentru televiziune și, simultan, am început să fiu interesat de politică și activism datorită tatălui meu vitreg. Am fost foarte implicat în mișcarea antiglobalistă. Cred că realizând filme, scriind și de la activitatea de activist vine tipul meu specific de teatru politic. Poate că apoi este vorba de prietena mea de atunci, care a plecat la Berlin să devină regizoare și am mers cu ea. Aveam 21-22 de ani și astfel am descoperit teatrul. Am descoperit că era un mod rapid de producție, poți reacționa față de actualitate, poți aborda marile texte, de exemplu, Biblia, tragedia greacă, poți folosi camera de filmat, călătorești, lucrezi în colectiv, poți să scrii… Dacă lucrezi ca jurnalist, am și lucrat, există o anumită limitare. Dar în teatru, poate fi cuprins totul. Și adeseori încă scriu cărți, fac filme, campanii, nu creez doar spectacole de teatru. Sunt diferite locuri de naștere ale interesului meu pentru teatru.
I.D.: Ați studiat sociologia. Interesul dvs. pentru problemele sociale și politice este evident în ceea ce creați. Pot fi văzute spectacolele și filmele dvs. ca extensii ale acestui interes științific primar?
M.R.: Da și nu, aș spune. Motivul pentru care fac teatru și film… Să vedem… Aspectul de cercetare, partea de colectivitate, tipul de experiențe mixte, călătoriile, lecturile, discuțiile, care sunt ceva foarte sociologic… Modul de lucru ca sociolog nu era modul meu de a mă exprima. Am avut o șansă de a face film și teatru înainte de a deveni sociolog. Am decis să lucrez în domeniul teatral. Aș fi putut deveni un scriitor non-academic. Și încă aspir la asta. Scriu cărți să exprim opinii pe care nu le pot exprima în teatru, de exemplu. Nu este exclusiv că un domeniu de interes a venit după celălalt, este mai mult un fel de intersecție de arii de interes și metode, dar adeseori le spun studenților mei că tot ceea ce știu despre regie am învățat la sociologie.
I.D.: Creațiile dvs. nu sunt doar expozee estetice, dar și manifeste social-politice. Care ar trebui să fie rolul teatrului astăzi, din punctul dvs. de vedere?
M.R.: Teatrul este un mod colectiv de a lucra și folosesc metoda pe care o numesc realism global care deconstruiește colectivități globalizate. De exemplu, 5 studenți din Malmö sau Stockholm interpretând Antigona poate nu este atât de interesant, dar oameni cu diferite background-uri din Irak citind textul împreună cu cei din Brazilia poate deveni foarte interesant: piesa devine „globalizatoareˮ. Este o metodă care mixează diferite abordări și contexte, informând despre rolul teatrului, ca să răspund întrebării. Cred că teatrul ar trebui să globalizeze modul nostru etic, politic și estetic de a gândi. Este foarte frumos că teatrul este mereu un loc fizic, mereu acolo, prezent. Acest mod de a lucra împreună într-un colectiv poate fi foarte puternic. Dar, în același timp, teatrul este cea mai conservatoare mașinărie. Trebuie să creăm ceea ce aș numi colective impredictibile3. Acesta este rolul teatrului… Pentru că trăim într-o lume globalizată, dar nu avem o retorică globalizată. Și utilizez cuvântul globalizat într-un sens foarte pozitiv, pentru că, așa cum am spus, am început ca activist antiglobalist în anii ’90, întrucât există un aspect foarte negativ al globalizării, care este exact opusul a ceea ce vreau să spun: să faci totul la fel, să faci același tip de filme, să mănânci aceleași roșii. Sunt împotrivă. Pentru mine globalizarea înseamnă să faci totul complex, și dificil, și divers, pe cât de mult posibil.
I.D.: Deci sunteți interesat de aceste principii și valori globale comune ale umanității, din câte înțeleg. În acest sens, globalizarea ar putea releva aspectele pozitive din diferite societăți și le-ar conecta pentru a dezvolta viața oamenilor… Este corect acest înțeles?
M.R.: Poate, dar cred că e foarte conflictual. Vreau să evit ideea că am avea o colecție a ceea ce este cel mai bun. De exemplu, dacă montezi Antigona astăzi în vestul Europei la nivelul clasei educate, va fi mereu o perspectivă feministă a clasei de mijloc, știi? Asta este, să spunem, interpretarea clasică a Antigonei în Occident. Dar când mergi în Brazilia, va fi o interpretare de tip ecologic sau una indigenă care este complet neașteptată. Și această interpretare europeană ar putea fi identitară, de extremă dreapta, dar devine o interpretare de stânga în Brazilia ș.a.m.d. Este foarte contradictoriu. Și când aducem împreună… Cred că ar trebui cu adevărat să ne conectăm. În cel mai bun caz, în procesul de producție cele mai bune părți vin împreună, dar avem și aspecte diverse care se conectează, și aspecte negative, anumite eforturi.
I.D.: Nu este ceva obișnuit ca artiștii să teoretizeze perspective asupra a ceea ce au creat. Ați conceptualizat teatrul rezistenței, ați utilizat noțiunea de microecologii, de exemplu. Puteți explica aceste concepte?
M.R.: Microecologiile înseamnă exact ceea ce am spus despre colectivele impredictibile, dar văzut pe termen lung. De exemplu, merg în Mosul… Chiar urmează să plec 3 săptămâni în Mosul din nou, pentru că lucrez la o nouă piesă. Merg cu ideea că arta nu va mai fi necesară la un moment dat, pentru că am construit microecologii. Aceste microecologii vor determina oamenii să creeze ei înșiși. Cum e cazul Școlii de Film din Mosul. Studenții care au participat la proiectul numit Rezistența în Mosul creează acum propriile lor filme, iar eu doar le distribui. Eu nu mai sunt nicidecum artistul și nici măcar producătorul. Sunt doar distribuitorul. Și cred că exact asta este arta rezistenței, aș spune: a crea microecologiiînseamnă să creezi un context minim pentru a rezista împotriva sistemului. Încerc să creez nu doar artă, ci și artiști. Și când vorbesc de sistem, nu mă refer la un sens metapolitic nebunesc. Poți produce un film și apoi ai un film care va fi prezentat la anumite festivaluri, cum creezi propriul tău sistem de distribuție, cum îl folosești. De exemplu, roșiile din filmul meu The New Gospel au început să aibă un sistem de distribuție folosind filmul ca propagandă, astfel încât acești oameni să își capete demnitatea în sistemul în care lucrează. Este o abordare foarte politică a producției. Și poți spune astfel că rezistența, producția și creația devin una.
I.D.: Pentru proiectul din Mosul cu studenții, aveți sponsori sau ajutor financiar de la vreo instituție?
M.R.: Da, este finanțat de UNESCO. Ei au un întreg proiect numit Revive the Spirit of Mosul. Mosul a fost complet distrus acum câțiva ani odată cu eliberarea (de sub dominația Statului Islamic – n.r.), și au investit în reconstrucția clădirilor orașului, dar și în reconstrucția culturală. Au investit în dans, muzică, teatru și așa am fost implicat și eu în proiect. Mai fac un alt proiect acolo, dar acesta este finanțat de un teatru european.
I.D.: Abordarea revoluționară pe care o aveți revelează hibridizarea ca o metodă estetică folosită pentru a sparge barierele teatrului și filmului clasic și a conecta scena cu viața, pentru a produce schimbări pozitive. Hibridizați arii ale cunoașterii și creației, metode, piese de teatru, activismul social, investigațiile, cercetarea de arhivă ș.a. Aveți criterii specifice sau principii pentru această hibridizare? Cum lucrați și decideți ce este mai bun pentru un spectacol?
M.R.: Adeseori ia ani. Și de multe ori rezultatul nu este exact ceea ce am planificat inițial. Studenților mei le spun că într-un proiect poți descoperi că acesta nu va deveni un film, ci un spectacol, dacă nu un spectacol, atunci o carte, dacă nu o carte, atunci o campanie și dacă nu o campanie, atunci va fi doar o experiență și să accepte asta. Să nu se blocheze într-o formă de „profesionalizareˮ, spunând că „Sunt regizor de teatru, trebuie să fac un spectacol de teatru. Trebuie să fiți foarte deschiși ca produsele voastre să fie foarte hibride. Cred că uneori ai nevoie de forme diferite a ceea ce poți exprima într-un spectacol. Și alteori trebuie să schimbi forma sau chiar să oprești proiectul pentru a deveni un altfel de proiect.
I.D.: Provocați uneori autoritățile, instituțiile, politicienii prin creațiile dvs. Ați experimentat blocaje, opoziție sau chiar amenințări când ați creat diverse proiecte?
M.R.: Da, tot timpul. Cred că trăim într-o lume violentă și cred că trebuie să expunem practica noastră artistică acestei violențe a lumii. O fac metodic și pot spune că merg mereu acolo unde există violența. Încerc mereu să creez un fel de reacție violentă, nu în sens fizic sau instituțional. Nu mă simt bine sau suficient de liber în contexte absolut sigure, care sunt total non-violente. Adeseori spațiile sigure sunt înconjurate de violență. Faptul că nu avem război și avem bunăstare în Europa, înseamnă că este mult război și sărăcie în altă parte. Și asta e realitatea globalizării. De exemplu, Elveția. Am făcut Congo Tribunal ca să înțeleg Elveția. Pentru că întreaga bogăție a Elveției se bazează pe comerțul cu materiale prime care vin din Congo, dar din motive stranii, toți banii merg în Elveția, nu în Congo. Deci despre ce este vorba exact? Adesea oamenii spun: „A, ceea ce face e așa de scandalos, așa de politic și violent!ˮ, iar eu spun „Da, e adevărat, pentru că lumea este atât de politică și violentă!ˮ. Și pentru că încerc să folosesc formele realiste, ca să reprezint cu adevărat ce se întâmplă în lume în procesele de producție și pe scenă… De aceea cele mai multe filme pe care le-am creat, precum The New Gospel, sunt filme hibride, în care vezi și making off-ul.
I.D.: Pentru că ați vorbit despre filmul dvs. The New Gospel… Din punctul meu de vedere, filmul este o reactualizare a mesajului creștin al iubirii universale, compasiunii și generozității. Ce rol joacă religia în viața dvs. personală? Aveți vreo credință?
M.R.: Cred că trebuie să fii un marxist sau poate un ateist să înțelegi Biblia. Cred că ideea de Dumnezeu și viață de apoi, toate acestea conduc spre o înțelegere greșită a Bibliei. Cred că Biblia vorbește despre compasiune, generozitate, libertate, demnitate, dar adaptate la ceea ce suntem ca animale inteligente. Dar nu suntem expuși multor valori despre care Biblia vorbește. Am încercat să filmez Învierea. Am filmat în Roma, am făcut un adevărat show, am filmat cu 7 camere, dar apoi n-am putut folosi filmarea. Pentru că pentru mine, Învierea lui Christos era… a acelor muncitori4, roșiile să fie vândute, ei să fie plătiți și ei să aibă toate documentele necesare pentru a ieși din ghearele mafiei. Acesta este așadar adevăratul mesaj.5 Învierea trebuie inclusă în realitatea creării filmului, nu în altă parte. Nu doar în istorie, pentru că mesajul biblic era iminent în contextul respectiv. Am vrut să am o înviere care era materială, o înviere a acestor muncitori care să devină cetățeni, să aibă documente, să aibă o viață. Aceasta era pentru mine Învierea, nu ceea ce am filmat inițial.
I.D.: Numele companiei dvs., The Institute of Political Murder, se referă la violența extremă. În anumite spectacole, violența și violarea drepturilor omului stau în centrul creației dvs. Cum tratați violența în proiectele pe care le realizați?
M.R.: Retorica urii există și funcționează. Am spectacole precum La Reprise, Medea’s Children, în care vezi oameni omorâți sau torturați pe scenă. The New Gospel este despre violență, exploatarea refugiaților în sudul Italiei, în industria roșiilor, iar pe de altă parte, violența împotriva trupului lui Cristos, care este o violență foarte grafică. Adeseori depășesc granițele acceptate ale unor subiecte…
I.D.: Ce a fost determinant în formarea viziunii dvs. estetice?
M.R.: Cred că am fost mereu influențat de sociologie și curentul care m-a impresionat cel mai mult a fost realismul.
I.D.: Ce proiecte dezvoltați pentru viitor?
M.R.: Lucrez cu Burgtheater din Viena la o piesă care a fost blocată pentru 40 de ani, despre colaborarea dintre artiști din timpul fascismului, și la un alt proiect în Irak, o piesă implicând fotografie de război, numită The Prophet. Revin la tema violenței. Ai dreptul să reprezinți violența? Schimbă aceasta realitatea? Este o fotografie veche, cineva a primit premiul Pulitzer pentru ea. Era a unui copil suferind de foame. Și oamenii au întrebat: de ce ai făcut o fotografie și nu ai ajutat acel copil? Dar impresia pe care acea fotografie a făcut-o, a trezit, nu știu, un milion de oameni care au făcut astfel donații și au ajutat chiar cu mult mai mult decât avea nevoie acel copil. Este o discuție estetică veche, dacă reprezentarea artistică transformă realitatea sau este capitalizată. The Prophet este și o chestiune de conexiune cu alți oameni, și o istorie a Orientului Mijlociu, pentru că am călătorit mult aici în ultimii 15-20 de ani. Și este, de asemenea, despre ce s-a întâmplat în Irak, Siria, Kurdistan. În aceste țări am fost mult timp. Am vrut mereu să fac acest spectacol, îl fac acum.
I.D.: Observ că sunteți foarte orientat către țări din afara Europei…
M.R.: Așa cum se știe, Europa, acum 200 sau 500 de ani, s-a răspândit pe întreaga planetă și a colonizat-o. Toată planeta a devenit legată de Europa. Când vorbesc despre Elveția, trebuie să vorbesc despre Orientul Mijlociu, când vorbesc despre Irak, trebuie să vorbesc despre UK etc. Relațiile ne conectează. Numesc asta realism global. M-am gândit mereu la o estetică descriind lumea la nivelul economiei globale.
I.D.: Deci dacă am vrea să denumim estetica dvs., am putea-o numi realism global…
M.R.: Da. Cred că termenul de realism este legat de un moment istoric, acela al lui Balzac și al altora… Nu este vorba despre asta, vreau să spun. Este mai mult despre economia globală, ca un climat global…
I.D.: Cum ați experimentat poziția de director artistic de la Festivalul de Teatru de la Viena?
M.R.: Am fost de la început impresionat, pentru că este cel mai mare festival de teatru din Europa și îmi era puțin teamă să nu fiu strivit. Am găsit un grup de oameni care era deschis către tot și gata de schimbare. O instituție extrem de profesionistă, dar care are niște reguli, ca fiecare instituție, însă nu în acel sens conservator, așa cum m-am așteptat. Este un festival global, dar foarte local, în același timp. Legătura dintre local și global, între specific și universal a fost mereu obsesia mea. Și până acum am găsit un teren foarte fertil aici pentru modul meu de a lucra într-o instituție.
I.D.: Ați fost de multe ori în România. Ce părere aveți despre țara noastră?
M.R.: România a fost mereu binevenită în producțiile mele. Are o limbă pe care o înțeleg puțin, pentru că este o limbă romanică. Și o parte din familia mea locuiește în România. Este o țară care îmi place. Am făcut spectacolul despre Ceaușescu pentru că am vrut să mă conectez mai mult cu acest pământ…
I.D.: Putem spune că teatrul în România ar trebui să joace un rol mai mare în întărirea democrației. Creațiile dvs. arată cum s-ar putea face acest lucru. Mă gândesc, poate veți lucra și în România pe viitor. Ar fi interesant să vedem piese montate de Milo Rau în România.
M.R.: Ar fi splendid!
I.D.: Invităm directorii de teatre să se gândească la un proiect cu Milo Rau…
M.R.: Da, desigur, să facem asta! Vreau.
Interviu și traducere de Isabella DRĂGHICI
Legendă fotografie: fotograf portet – Bea Borgers.
Note:
(1) https://web.archive.org/web/20240206022404/https://www.ntgent.be/en/wie-zijn-we/the-ghent-manifesto–-mission/manifest-missie (consultat 24.01.2025).
(2) https://international-institute.de/en/about-iipm-2/ (consultat 24.01.2025).
(3) Regizorul utilizează expresia „unforeseen collectives”.
(4) Refugiații africani din sudul Italiei, din Matera, care culegeau roșii fiind exploatați pentru că nu puteau obține documente de la autorități pentru a lucra legal. Muncitorii sunt personajul colectiv principal din filmul The New Gospel.
(5) Un aspect mai puțin știut de publicul larg este faptul că această producție, care a implicat și municipalitatea din Matera, în sudul Italiei, a reușit să asigure, în final, toate documentele legale pentru acești refugiați astfel încât să poată avea drepturi și să fie angajați legal. O rară dovadă a eficienței artei în salvarea vieții unor oameni vulnerabili.