Rubrica: accente | (IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere
Anchetă:
1. Cum arată lumea de azi pentru tine?
2. Cum răspunzi prin arta ta / din funcția pe care o deții la provocările actuale? Cum îți păstrezi autenticitatea?
3. Trăim într-o lume în accelerație. Ce îți dă echilibru și stabilitate într-un astfel de timp?
4. La finalul anului 2025, ce ai dori să fi însemnat el pentru tine? Ce speri să-ți poți scrie în palmares?
Vlad-Ionuț POPESCU:
„Păstrez speranța, nu îmi fac speranțe”
1. În derivă. În goană. Am dat recent de un text care vorbește despre nevoia omului de a căuta nemurirea, prin orice mijloace – frumusețe, glorie, bani, familie, spiritualitate. Suntem cu toții ghidați de obsesia eternității sub o formă sau alta. Iar unii oameni sunt dispuși să facă orice pentru a obține ce își doresc. Iar unii oameni din acei „unii oameni” se află în poziție de putere și pot influența economia mondială, normele sociale, bornele poluării sau conceptele de bine/rău. Nu realizăm că la baza acestei nevoi de control stă frica de moarte. De ce îți este frică, nu scapi. Cei care conduc ne trimit direct în brațele fricii, prin urmare, ale morții. Să vorbesc despre cum arată lumea de azi pentru mine e ca și cum aș vorbi despre ceva datat, care și-a pierdut valoarea. Schimbările politice actuale se petrec atât de repede – ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta este atât de brutală – încât, uneori ne e greu să le procesăm. Totul se mișcă cu viteze amețitoare. Sunt realist, dar nu cinic. Sunt optimist, dar nu deziluzionat. Păstrez speranța, nu îmi fac speranțe. Încerc să îmi văd și eu liniștit de viață. Așa arată lumea de azi pentru mine. Mâine va fi deja o alta.
2. Mă întreb și eu ce putem face noi, din pozițiile pe care le deținem, în aceste timpuri sumbre. Răspund cum pot, când pot. Prin adaptabilitate. Totul diferă de la un proiect la altul – teatru, text, viziune, convenție, colegi, atmosferă, onorariu. Iar în realitatea actuală va fi din ce în ce mai greu (0,07 pentru cultură!). Se vehiculează insistent ideea că sunt enorm de mulți absolvenți de teatru. În raport cu numărul de teatre existente, blocate în ceea ce privește posturile, cu siguranță că da. Însă nu și în raport cu lipsa de acces la teatru și educație. Problema e că toată cultura e în centru. Avem un singur teatru de cartier în București, MASCA. Problema e că nu avem teatre de cartier, spații care ar absorbi absolvenții. Nu avem infrastructură culturală. Pentru asta trebuie luptat. Cred că sunt un om provocator care instigă mereu la vulnerabilitate. Dacă realitatea mă provoacă, îi răspund cu aceeași monedă. Nu permit oamenilor să mă uite. Ceva, cumva, tot stârnesc în ei. Puțin contează ce, atât timp cât îmi sunt fidel mie și valorilor mele. Pun la îndoială tot ce vine înspre mine din exterior, mă revolt împotriva mediului înconjurător, literei textului și împotriva mea. Caut paradoxul, contradicțiile, nu să fiu autentic. Mai degrabă în armonie cu ce simt atunci/acolo. Profesorii din facultate îmi tot spuneau că sunt genul de actor căruia îi trebuie doar gândul potrivit pentru a se exprima. Totul se citește pe chipul meu, nu îmi pot ascunde emoțiile. Îmi este greu. Ceea ce reprezintă atât un plus, cât și un minus. Nu știu cum să îmi protejez în fața necunoscuților adevărata inimă, a copilului. Mă deschid mult prea mult, fără filtru, îmi pun sufletul pe tavă ușor. Conceptul de autenticitate îmi este complet străin. Ideea de integritate îmi este mai familiară.
3. Cine a spus că sunt atât de privilegiat? Echilibrul și stabilitatea sunt un lux de care am parte ocazional în perioada asta a dezvoltării mele, fie ea personală sau profesională. Zilnic evadez prin filme, cărți sau muzică, dar când ești tânăr, la început de drum într-o meserie de cursă lungă, aproape nimic nu duce către cele două (echilibrul și stabilitatea) pe o durată însemnată de timp. Cel puțin nu pentru mine. Mă dedic fără echivoc vocației ăsteia, ceea ce mă consumă și fizic, și emoțional, dar mă bucură. Iubesc ceea ce fac, mă împlinește, și cred că acest lucru transpare pentru colegi și pentru public. Uneori liniștea mea e perturbată și de faptul că nu sunt angajat, chiar dacă apreciez flexibilitatea. Nu mă plâng deloc. Lucrez mult, câștig bine, am oportunități alături de oameni pe care îi admir, generez proiecte atunci când mă preocupă o temă. Întotdeauna sună câte un telefon din senin. Dar, câteodată, la finalul unui proces de lucru, mă las pradă unei anxietăți cauzate de incertitudine. Sigur, mentalul colectiv are și el un cuvânt de spus. E adânc împământenit în spațiul nostru termenul de „angajat”, cred că există o predispoziție crâncenă în această țară către servitudine. Iar asta a fost mereu o provocare și a obturat autenticitatea, ca să revin și la întrebarea anterioară. A avea personalitate a devenit problematic. Mă îndepărtez de la subiect. Dincolo de gura târgului, există un soi de frustrare mocnită la gândul că niciun teatru nu se interesează de „serviciile mele”, că se fac angajări într-un mod nu tocmai transparent sau că din optzeci de actori ai unui teatru lucrează doar treizeci din aceștia. Cât despre luxul menționat, prietenii și familia sunt stâlpii mei. Timpul petrecut alături de partenera mea. Faptul că sunt sănătos, apt de muncă. Lucruri normale.
4. Mi-aș dori să fi însemnat anul care m-a lăsat să mă bucur de ce iubesc să fac în continuare. Climatul politic la nivel global este unul fără precedent, dacă ținem cont și de evoluția tehnologiei sau a încălzirii globale. Sănătatea mintală și lipsa unor dezbateri în jurul acestei probleme, stigmatizarea condițiilor cognitive, combinate cu rasismul și homofobia devenite la modă, economia cu a ei inflație în creștere și deficitul bugetar mărit sunt probleme cât se poate de reale. Afectează direct domeniul nostru. Unde mai pui și cultul știrilor false sau al adulațiilor nefondate. Mi-aș dori să mai fi însemnat și anul în care încep să am încredere în mine și în ce reprezint, dincolo de cârjele exterioare. Dacă port o mască socială, este a încrederii față de propriile puteri. Încerc, aparent cu succes, să imprim celorlalți senzația că debordez de încredere. Adevărul e că sunt speriat, neputincios, ca un copil. Doar mi-am creat o mantră care degajă stăpânire de sine. Sper că îmi pot scrie în palmares recunoștința de care duc lipsă din partea oamenilor din breaslă. Sper că îmi pot scrie în palmares cel puțin un rol în care să mă arunc plin de curiozitate și de elan.
Legendă fotografie: Vlad-Ionuț Popescu în „Viață bună”, r. Cristian Theodor Popescu, Teatrelli, foto Mihaela Tulea
(IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere: VLAD-IONUȚ POPESCU
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: accente | (IM)PREDICTIBILUL 2025 | puncte de vedere
Anchetă:
1. Cum arată lumea de azi pentru tine?
2. Cum răspunzi prin arta ta / din funcția pe care o deții la provocările actuale? Cum îți păstrezi autenticitatea?
3. Trăim într-o lume în accelerație. Ce îți dă echilibru și stabilitate într-un astfel de timp?
4. La finalul anului 2025, ce ai dori să fi însemnat el pentru tine? Ce speri să-ți poți scrie în palmares?
Vlad-Ionuț POPESCU:
„Păstrez speranța, nu îmi fac speranțe”
1. În derivă. În goană. Am dat recent de un text care vorbește despre nevoia omului de a căuta nemurirea, prin orice mijloace – frumusețe, glorie, bani, familie, spiritualitate. Suntem cu toții ghidați de obsesia eternității sub o formă sau alta. Iar unii oameni sunt dispuși să facă orice pentru a obține ce își doresc. Iar unii oameni din acei „unii oameni” se află în poziție de putere și pot influența economia mondială, normele sociale, bornele poluării sau conceptele de bine/rău. Nu realizăm că la baza acestei nevoi de control stă frica de moarte. De ce îți este frică, nu scapi. Cei care conduc ne trimit direct în brațele fricii, prin urmare, ale morții. Să vorbesc despre cum arată lumea de azi pentru mine e ca și cum aș vorbi despre ceva datat, care și-a pierdut valoarea. Schimbările politice actuale se petrec atât de repede – ascensiunea mișcărilor de extremă dreapta este atât de brutală – încât, uneori ne e greu să le procesăm. Totul se mișcă cu viteze amețitoare. Sunt realist, dar nu cinic. Sunt optimist, dar nu deziluzionat. Păstrez speranța, nu îmi fac speranțe. Încerc să îmi văd și eu liniștit de viață. Așa arată lumea de azi pentru mine. Mâine va fi deja o alta.
2. Mă întreb și eu ce putem face noi, din pozițiile pe care le deținem, în aceste timpuri sumbre. Răspund cum pot, când pot. Prin adaptabilitate. Totul diferă de la un proiect la altul – teatru, text, viziune, convenție, colegi, atmosferă, onorariu. Iar în realitatea actuală va fi din ce în ce mai greu (0,07 pentru cultură!). Se vehiculează insistent ideea că sunt enorm de mulți absolvenți de teatru. În raport cu numărul de teatre existente, blocate în ceea ce privește posturile, cu siguranță că da. Însă nu și în raport cu lipsa de acces la teatru și educație. Problema e că toată cultura e în centru. Avem un singur teatru de cartier în București, MASCA. Problema e că nu avem teatre de cartier, spații care ar absorbi absolvenții. Nu avem infrastructură culturală. Pentru asta trebuie luptat. Cred că sunt un om provocator care instigă mereu la vulnerabilitate. Dacă realitatea mă provoacă, îi răspund cu aceeași monedă. Nu permit oamenilor să mă uite. Ceva, cumva, tot stârnesc în ei. Puțin contează ce, atât timp cât îmi sunt fidel mie și valorilor mele. Pun la îndoială tot ce vine înspre mine din exterior, mă revolt împotriva mediului înconjurător, literei textului și împotriva mea. Caut paradoxul, contradicțiile, nu să fiu autentic. Mai degrabă în armonie cu ce simt atunci/acolo. Profesorii din facultate îmi tot spuneau că sunt genul de actor căruia îi trebuie doar gândul potrivit pentru a se exprima. Totul se citește pe chipul meu, nu îmi pot ascunde emoțiile. Îmi este greu. Ceea ce reprezintă atât un plus, cât și un minus. Nu știu cum să îmi protejez în fața necunoscuților adevărata inimă, a copilului. Mă deschid mult prea mult, fără filtru, îmi pun sufletul pe tavă ușor. Conceptul de autenticitate îmi este complet străin. Ideea de integritate îmi este mai familiară.
3. Cine a spus că sunt atât de privilegiat? Echilibrul și stabilitatea sunt un lux de care am parte ocazional în perioada asta a dezvoltării mele, fie ea personală sau profesională. Zilnic evadez prin filme, cărți sau muzică, dar când ești tânăr, la început de drum într-o meserie de cursă lungă, aproape nimic nu duce către cele două (echilibrul și stabilitatea) pe o durată însemnată de timp. Cel puțin nu pentru mine. Mă dedic fără echivoc vocației ăsteia, ceea ce mă consumă și fizic, și emoțional, dar mă bucură. Iubesc ceea ce fac, mă împlinește, și cred că acest lucru transpare pentru colegi și pentru public. Uneori liniștea mea e perturbată și de faptul că nu sunt angajat, chiar dacă apreciez flexibilitatea. Nu mă plâng deloc. Lucrez mult, câștig bine, am oportunități alături de oameni pe care îi admir, generez proiecte atunci când mă preocupă o temă. Întotdeauna sună câte un telefon din senin. Dar, câteodată, la finalul unui proces de lucru, mă las pradă unei anxietăți cauzate de incertitudine. Sigur, mentalul colectiv are și el un cuvânt de spus. E adânc împământenit în spațiul nostru termenul de „angajat”, cred că există o predispoziție crâncenă în această țară către servitudine. Iar asta a fost mereu o provocare și a obturat autenticitatea, ca să revin și la întrebarea anterioară. A avea personalitate a devenit problematic. Mă îndepărtez de la subiect. Dincolo de gura târgului, există un soi de frustrare mocnită la gândul că niciun teatru nu se interesează de „serviciile mele”, că se fac angajări într-un mod nu tocmai transparent sau că din optzeci de actori ai unui teatru lucrează doar treizeci din aceștia. Cât despre luxul menționat, prietenii și familia sunt stâlpii mei. Timpul petrecut alături de partenera mea. Faptul că sunt sănătos, apt de muncă. Lucruri normale.
4. Mi-aș dori să fi însemnat anul care m-a lăsat să mă bucur de ce iubesc să fac în continuare. Climatul politic la nivel global este unul fără precedent, dacă ținem cont și de evoluția tehnologiei sau a încălzirii globale. Sănătatea mintală și lipsa unor dezbateri în jurul acestei probleme, stigmatizarea condițiilor cognitive, combinate cu rasismul și homofobia devenite la modă, economia cu a ei inflație în creștere și deficitul bugetar mărit sunt probleme cât se poate de reale. Afectează direct domeniul nostru. Unde mai pui și cultul știrilor false sau al adulațiilor nefondate. Mi-aș dori să mai fi însemnat și anul în care încep să am încredere în mine și în ce reprezint, dincolo de cârjele exterioare. Dacă port o mască socială, este a încrederii față de propriile puteri. Încerc, aparent cu succes, să imprim celorlalți senzația că debordez de încredere. Adevărul e că sunt speriat, neputincios, ca un copil. Doar mi-am creat o mantră care degajă stăpânire de sine. Sper că îmi pot scrie în palmares recunoștința de care duc lipsă din partea oamenilor din breaslă. Sper că îmi pot scrie în palmares cel puțin un rol în care să mă arunc plin de curiozitate și de elan.
Legendă fotografie: Vlad-Ionuț Popescu în „Viață bună”, r. Cristian Theodor Popescu, Teatrelli, foto Mihaela Tulea