Rubrica Gen Z Theatre Talks a apărut din dorința de a vorbi despre căutările creative ale celei mai tinere generații din teatrul românesc. Aceste discuții informale, dar (sper) informative, au luat naștere din nevoia de a ne împărtăși unii altora ideile și întrebările, speranțele și nesiguranțele specifice începuturilor de drum. Așadar, ne propunem să găzduim în paginile revistei Teatrul azi dialoguri care să aducă în prim plan voci tinere, deja active în teatru, oferindu-le prilejul de a discuta despre preocupările lor estetice, formarea, experiențele și traiectoriile lor profesionale. Sper ca prin intermediul Gen Z Theatre Talks să creăm un spațiu de reflecție comun, unde să ne cunoaștem mai bine, să ne punem întrebări și, poate, să ne dăm unii altora curaj de a continua.
La cea de-a doua discuție din cadrul seriei i-am avut ca invitați pe actrița Antonia Scutaru, pe actorul Leo Chionac și pe regizoarea Diana Mihalașcu. Timp de o săptămână, în primăvara anului 2025, cei trei făcut parte din echipa spectacolului Stabat Mater, regizat de Romeo Castellucci la Opera din Geneva. Pornind de la experiența lor internațională de lucru, am vorbit despre curajul de a-i scrie, la două dimineața, unui artist de talia lui Castellucci, despre felul în care un simplu mail poate deveni poarta către o experiență profesională definitorie, dar și despre sistemele de sprijin care pot transforma un vis aparent utopic într-un demers realizabil. Am discutat despre diferențele dintre contextul teatral românesc și cel occidental, dar mai ales despre felul în care această întâlnire i-a schimbat, fiecăruia, modul în care se raportează la propriile demersuri artistice acum, la începutul carierei.
Daria ANCUȚA: În primul rând, înainte să vorbim despre implicarea voastră în echipa spectacolului Stabat Mater, aș propune să începem cu experiența voastră profesională de până acum. Un fel de short bios, dar în care v-aș încuraja să ne spuneți mai multe despre momentele & întâlnirile pe care le considerați importante în parcursul vostru.
Antonia SCUTARU: Sunt născută și crescută în Botoșani, într-o familie nu foarte înstărită financiar, cu mulți copii, și recunosc, biblioteca noastră de acasă nu era foarte stufoasă. Am urmat o școală de stat obișnuită, unde mă situam printre cei mai conștiincioși elevi, dar, în realitate, nu excelam la nimic altceva în afară de sport. Mai târziu, la liceu, m-am înscris la preselecțiile trupei de teatru „Atelierul de teatru“. Motivul inițial era destul de pueril. Voiam să fiu populară. Acolo s-au sudat, în mare, bazele cunoștințelor mele despre actorie. Patru ani în care am fost fascinată constant: aflasem că există și filme care se nu se dau la televizor, că sunt mult mai multe cărți decât ce aveam noi acasă, în bibliotecă. Experiențele din cadrul trupei de teatru au fost fundamentale pentru formarea mea ca adult. Când mi se dă ocazia, țin să menționez că adolescența mea a fost mai safe și mai frumoasă aproape de teatru. Întâlnirea revelatoare, cea care m-a ghidat spre actorie, a fost cea cu prietena mea, Lenuș Teodora Moraru (actriță, regizoare, pedagog teatral și coordonatoare a trupei „Atelierul de Teatru”). Am moștenit de la ea drive-ul și dragostea pentru profesia pe care am ales să o urmez. Am dat admiterea la UNATC la Arta Actorului în anul 2020 și am intrat a șasea, printr-un noroc chior – nu știam pe de rost tot repertoriul pe care mi-l alesesem cu o săptămână înainte. Din nou cu un noroc chior, am reușit să termin la prof. univ. Mihaela Sîrbu, în 2023 cu premiul pentru interpretare pentru rolul Hermia din spectacolul de licență Visul unei nopți de vară. Cred că Mihaela S. și Lenuș T.M. au în comun calitatea de mentor și faptul că din mâna lor ies adevărate trupe de teatru (oameni care-și doresc să lucreze împreună pentru un scop comun). Altă întâlnire valoroasă din facultate, cea cu Ștefan Lupu, mi-a deschis orizontul de căutări și dincolo de granițele României. M-a făcut puțin mai curioasă decât eram deja. În anul trei am intrat într-un proiect TV, serialul Groapa – producție Pro TV, și în primul proiect de teatru profesionist de aici, din București – Cerul (hartă către casă), în regia lui Irisz Kovacs. Au urmat mai multe experiențe importante: debutul în teatrul de stat la Teatrul Mic cu rolul Kitty din spectacolul Anna Karenina, regia Dumitru Acriș; un proiect în independent cu cei din generația mea – Iluzia unor insule în regia lui Alin Uberti, alături de care am colaborat ulterior și la Teatrul Masca pentru spectacolul Adevărul despre Elodia; primul meu rol principal într-un spectacol în teatrul de stat, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț cu rolul Logodnica în Nunta însângerat, regia Vlad Trifaș; premiul pentru Cea mai bună actriță la Gala HOP 2024; premiul pentru Cea mai bună actriță la ȘI festival în 2023 și 2025; primul scurtmetraj profesionist – Fata care plânge, regia Octav Chelaru; am fost trainer la festivalurile de teatru pentru adolescenți din România (puțin nostalgic și în cinstea amintirilor din trupă); alături de Mimi Brănescu, am scris prima mea piesă de teatru, Zestrea; în 2025, am participat, împreună cu Diana și Leo, în calitate de asistenți de regie, într-un proiect semnat Romeo Castellucci. Dar, presupun că despre asta vom discuta mai detaliat în continuare.
Diana MIHALAȘCU: Eu studiez regia de teatru. Mă chinui să absolv facultatea de cinci ani deja. Sper să termin cât mai curând. Am lucrat și încă lucrez mult. Lucrez ce mi se dă. Am avut proiecte mari și am avut și proiecte care au murit imediat după premieră. Am 23 de ani și încerc să mă înconjor de oameni cu același avânt ca al meu. Îmi doresc să mă dezvolt și să învăț. Fug de oamenii care au certitudini. Tomaž Pandur m-a inspirat să dau la regie. Nu cred că am spus vreodată „nu” unui proiect. Am finalizat întotdeauna tot ce am început și m-am asigurat că o fac la un nivel calitativ înalt, atât cât am putut și cât am știut. Zonele mele de interes sunt teatrul coregrafic și teatrul de imagine. Am lucrat pe texte contemporane și, aproape toată studenția mea, am colaborat cu dramaturgi, chiar dacă spectacolul care mi se joacă cel mai des este făcut după un text clasic.Sunt în perioada în care încerc să-mi fac loc. Am avut mai multe oportunități în străinătate decât în țară. Nu mă întrețin din teatru…
A.S.: Nici eu!
D.M.:Îmi iau diverse joburi adiacente ca să pot face teatru. Ca să pot face teatrul care îmi place și în care cred. A purta fustă în timpul repetițiilor este un lux pe care nu îl dețin și încă îmi controlez vocea în așa fel încât să rămână pe un ton scăzut. Nu mă interesează marile talente, mă interesează respectul. Respectul față de meserie și de oameni.Anul trecut, am participat la Festivalul Théâtre National de Bretagne din Rennes. Acolo am realizat cât de important e să ieși din țară și să vezi ce se întâmplă în lume la nivel teatral. Lecția cea mai importantă în teatru am primit-o la cursul de scenografie: „Pe cât e de important să-i cunoști pe clasici, la fel de important e să-ți cunoști contemporanii.” Toate întâlnirile pe care le-am avut în teatru sunt importante. Toate au dus la formarea mea. Chiar dacă au fost dure, m-au călit și mi-au întărit spatele.Cu toate astea, consider că întâlnirea care a dat startul acestei sete de cunoaștere a fost cea cu Ioana Dajbog. Ioana este dramaturga cu care am colaborat cel mai des, este partenera mea de lucru chiar și în proiectele în care nu lucrăm împreună. Este singura persoană pe care aș avea încredere să o las să coordoneze o repetiție a unui spectacol regizat de mine, în absența mea. Și asta spune multe. Ne-am format împreună, ne-am dat cărți, am trăit prima experiență în teatru împreună. Indiferent de parcursul artistic al fiecăreia, scaunul din stânga mea va fi mereu liber pentru ea.
Leo CHIONAC: O să încep chiar de la origini, de la punctul 0 al teatrului în viața mea. Sunt născut la Corabia și crescut, până la vârsta de 15 ani, la Vădăstrița, un sat situat la 15 km de Dunăre și de granița cu Bulgaria. Teatru și film am auzit și văzut pentru prima dată la televizor. Eram în școala generală, în clasa a V-a, când am început să iau contact mai serios cu teatrul de amatori. Și asta datorită directoarei căminului cultural de noi din comună, Melania Velica, care făcea cu noi tot felul de activități culturale, printre care și niște spectacole bazate pe diferite texte de Caragiale. După ce am făcut asta doar pentru noi, am aflat că există diferite concursuri la care ne puteam înscrie „proiectele” pe care le realizam în joacă. Am participat cu toate momentele la cât mai multe concursuri, atât la secțiunea individual, cât și de grup. Eram mereu premiați și apreciați pentru munca noastră. Îmi aducea satisfacție să văd că pot aduce bucurie oamenilor. Așa am decis, în linii mari, că aș vrea să mă fac actor. Apoi am ales să merg la un liceu cu profil vocațional de arta actorului, părăsind Vădăstrița și venind singur în București la vârsta de 15 ani, ca să duc povestea mai departe. O să fac un salt în timp, cu mențiunea că majoritatea întâlnirilor profesionale pe care le-am avut până acum au fost benefice. Aș vrea să le amintesc pe cele cu profesorii mei de actorie, de la licență și de la master, întâlnirea cu regizorul Bobi Pricop, sub coordonarea căruia am creat spectacolul gen.snowflake (2024). Datorită acestui proiect am avut șansa să participăm la diferite festivaluri de teatru naționale și internaționale. Apoi ar mai fi întâlnirea cu regizorul Botond Nagy, care a fost posibilă în cadrul unui astfel de eveniment. Botond făcea parte din juriu în cadrul International Student Theater Festival „Danail Chirpansky” din Bulgaria, iar întâlnirea cu el a dus la colaborarea profesională din Proorocul Ilie (2025). De asemenea, întâlnirile pe care le-am avut în vara lui 2024 și 2025, atât cu colegii de la Gala HOP, cât și cu cei din rezidența Fresh Start de la Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, sunt două dintre experiențele care au adus un plus în formarea mea ca artist. Există mulți oameni care mi-au influențat parcursul profesional într-un sens pozitiv, iar dacă ar fi să-i enumăr pe toți, lista ar fi interminabilă. Asta fără a pune la socoteală experiența „Stabat Mater”.
D.A.: Vorbim imediat și despre spectacol, dar înainte de asta aș vrea să-mi spuneți mai multe despre trio-ul vostru. De ce voi trei? Cum v-ați reunit în formula asta?
D.M.: A fost o întâmplare – norocul, destinul sau cum vrei să-i spui. Noi nu am planificat niciodată să-i scriem, în acea noapte, lui Castellucci. Nu am programat în vreun fel ceea ce urma să se întâmple. A fost un gest spontan, făcut la ora două dimineața.
L.C.: Tind să cred că așa a fost să fie. Circumstanțele au făcut să fim toți trei, la ora două dimineața, într-o bucătărie din Cluj-Napoca. O sticlă de vin ne-a ajutat să ducem planul la bun sfârșit.
A.S.: Vreau să completez menționând că prima oară m-am întâlnit cu Diana într-un proiect Erasmus, în 2023. Cu Diana a fost dragoste la prima vedere. La fel și cu Leo, mai târziu, la Gala HOP, în 2024. În vara aia, Leo și Diana formau un cuplu, iar eu am trecut prin Cluj să-i vizitez. Într-adevăr, îmi aduc aminte că totul a pornit de la o discuție random: „Ce ar fi dacă…?” Poate că tinerețea a fost cea care ne-a dat avânt, faptul că suntem, din fericire, plini de speranță… Nu știu. Am avut curajul să compunem un mail la două dimineața într-o garsonieră și am avut dublul curaj de a-l și trimite. E amuzant că noi chiar am crezut că o să ne răspundă cineva și chiar am primit un răspuns după câteva zile.
D.A.: De ce Castellucci? Care a fost procesul prin care ați intrat în contact cu echipa lui?
A.S.: Eu, în dimineața aceea, în bucătărie, am auzit, din păcate, prima dată acest nume. Sunt subnutrită cultural. Leo și Diana au fost cei care m-au introdus în universul Castellucci.
D.M.: Personal, îi urmăream munca de foarte mult timp, adică era unul dintre marii artiști despre care auzisem încă din primul an de facultate. Cristina Milea știu că a fost cea care ni l-a prezentat la facultate prima dată, în cadrul unui workshop. Eu eram deja preocupată de teatrul de imagine și de construcția compozițională a unui spectacol, iar descoperirea lui Castellucci a fost un element care venea în completarea căutărilor mele. Castellucci și Bob Wilson erau pe lista intereselor mele profesionale de foarte mult timp. Modalitatea prin care am ajuns să-i dăm mail este una foarte frumoasă. Antonia îmi făcuse o surpriză în ziua respectivă: venise cu Leo de la Gala HOP și, cum nu ne mai văzusem de foarte mult timp, s-a decis să mă surprindă cu o vizită de trei zile la Cluj. Știu că era noapte, iar Leo mă sunase să-l ajut să care ceva din mașină. Când m-am dus, acolo era Scutaru. Cert e că, în noaptea aia, am stat la povești și am băut o sticlă de vin. Pe la două dimineața, eu și Antonia am ajuns la concluzia că trebuie să avem proiecte internaționale, că trebuie neapărat să devenim cunoscute. Și așa a început totul. Am scris un mail, o scrisoare de intenție, la finalul căreia ne-am atașat pozele. Țin minte că eu nu aveam vreo fotografie tip portret, iar Antonia m-a pozat la perete și a editat poza într-o aplicație, ca să arate cât mai profesionist. Am luat o listă cu toate instituțiile prestigioase din Europa și cu toți artiștii pe care îi admiram. Lista era atât de lungă și de diversă, încât nici nu mai țin minte toate numele pe care le-am trecut. Printre ele se regăseau nume precum Xavier Dolan, Eugenio Barba, Ariane Mnouchkine, Dimitris Papaioannou sau Gaspar Noé. Primul a fost Castellucci. A fost propunerea mea. Era în capul listei și eram foarte strictă cu poziționarea lui acolo. Antonia nu știa foarte multe despre el și țin minte că, în câteva minute, i-am făcut o prezentare în așa fel încât să o conving că trebuie neapărat să-i scriem. Și asta a fost. Am trimis mail-ul către mai mult de cincizeci de oameni sau instituții de artă și cercetare din Europa, gândindu-ne că nu avem ce pierde. Ce putea să meargă prost? Maxim nu ne răspundeau. Eram amețiți, râdeam și spuneam: „Lasă mă, că nu se știe, poate avem noroc și nu le intră în spam.” Castellucci a fost primul și singurul din partea căruia am primit vreun răspuns. Nimeni din acea listă nu ne-a băgat în seamă, cu excepția lui. Bine, de fapt, ne-a răspuns Caterina Soranzo, de la Societas. Eram în autobuz când am primit răspunsul ei. Eu și uitasem despre ce era vorba, abia când am parcurs tot mesajul am înțeles. A pornit dintr-o joacă. A fost ireal că ni s-a răspuns. Uneori dau scroll în lista mea de mail-uri și nu-mi vine să cred la ce a dus noaptea aia.
L.C.: Așa cum a menționat și Diana, lista din care am avut de ales a fost una mult mai vastă, dar primul mail trimis a fost către compania lui Romeo Castellucci. Eram fascinat de munca și opera sa încă din facultate, de când am auzit prima dată de el și am văzut câteva spectacole filmate. Și am zis că dacă tot ne-am creat această oportunitate, poate chiar vom avea șansa să vedem și procesul lui de lucru, nu doar rezultatele finale ale acestuia. Pentru noi a fost totul sau nimic. Și nu am avut nimic de pierdut, ba dimpotrivă.
D.A.: Participarea voastră la repetițiile Stabat Materla Opera din Geneva a fost susținută financiar de ICR. Unul dintre motivele pentru care discuția noastră mi se pare importantă este că, pentru mulți artiști la început de drum, genul ăsta de experiențe internaționale de lucru par imposibile. Voi ați demonstrat contrariul. Povestiți-ne despre fondurile pe care le-ați accesat, ce cheltuieli au acoperit ele și cum ați procedat pentru a le obține. Ce fel de deschidere ați simțit din partea structurilor precum ICR și UNITER?
A.S.: Deplasarea noastră la Geneva a fost susținută, în egală măsură, de ICR și UNITER. Speranța noastră venea pe fondul unei discuții din cadrul Galei HOP cu Aura Corbeanu. Ea ne-a povestit prima dată despre ce fel de finanțări putem accesa. Țin totuși să cred că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără ajutorul impresarei mele, Aprilia Ivănescu. Toți trei îi suntem profund recunoscători pentru eforturile depuse în perioada aceea, în care căutam orice fărâmă de finanțare care să facă posibilă participarea noastrăîn proiect.
D.M.: În momentul în care am primit confirmarea participării la Opera din Geneva, ne-am transformat. Eram disperați să găsim o sursă de finanțare. Programul Culture Moves Europe, prin care voiam să plecăm, nu avea inclusă Elveția ca țară parteneră. Soluția noastră a fost, într-adevăr, Aprilia Ivănescu. Am dat mail și la UNITER. Eu mă ocupam de acte și de trimis mail-uri, iar Antonia vorbea cu Aprilia, ca să se asigure că acei oameni ne răspund. Acum nu mai aveam voie să intrăm în spam-uri. Eu aveam un job mai bine plătit în perioada aia și luam în considerare chiar să acopăr, cu cât pot, întreaga deplasare. Nu s-a pus niciodată problema să nu mergem. Am fi mers indiferent de situație; aș fi făcut chiar și un împrumut la bancă pentru acest proiect. Era o oportunitate prea mare ca să o ratăm din acest considerent.
L.C.: Tocmai faptul că participasem în vara lui 2024 la Gala HOP, unde am avut un master-class de management cultural cu doamna Aura Corbeanu ne-a făcut să vrem și mai mult să aplicăm la genul acesta de experiențe. Dumneaei ne-a povestit că dacă suntem interesați și vrem să avem astfel de întâlniri, UNITER ne poate ajuta în baza fondurilor de care dispune. Am reușit să obținem finanțarea pentru biletele de avion de la Institutul Cultural Român, însă se apropia data plecării în Geneva și nu aveam cazarea asigurată. În cel mai rău caz, am fi făcut toți trei un sacrificiu și am fi luat cazare din banii noștri. Așa cum întâmplarea ne-a pus pe toți în bucătăria în care a luat naștere inițiativa, tot întâmplarea a făcut ca eu și Antonia să ne întâlnim cu doamna Aura Corbeanu la Teatrul de Comedie. După spectacol, am mers și i-am povestit despre ce am avea nevoie ca să ducem procesul la bun sfârșit. A fost foarte deschisă cu noi, ne-a spus ce demersuri trebuie făcute, iar în aproximativ două săptămâni ni s-a confirmat faptul că nu vom dormi pe străzi în Geneva. Ca să conchid, UNITER și ICR chiar au fost deschiși la propunerea și inițiativa noastră. Nu știu cât de realizabil ar fi fost proiectul fără ajutorul lor.
D.A.: Hai să ne concentrăm acum pe implicarea voastră în spectacol. Ați fost invitați să vă alăturați echipei de creație în perioada 25 aprilie – 3 mai. Care au fost concret atribuțiile fiecăruia dintre voi în perioada asta?
D.M.: Sincer, nu am avut niște atribuții anume. Am fost lăsați doar să vedem cum decurg repetițiile și toate pregătirile pentru realizarea spectacolului. Nu putem spune că am ajutat în vreun fel sau altul la finalizarea Stabat Mater. În schimb, Christian Longchamp venea foarte des la noi să ne explice conceptele din spate, referințele lui Castellucci, informații importante despre Pergolesi. Eram puși la curent constant cu tot ceea ce se întâmpla, nu am fost ignorați.
L.C.: Deși poate ne-am fi dorit să ne implicăm mai mult în procesul de creație, nu ne-a fost atribuită nicio sarcină. Însă, pentru mine a fost mai mult decât de ajuns să stau în aceeași sală (catedrală în cazul de față) cu Romeo Castellucci și echipa de la Opera din Geneva și să pot observa îndeaproape felul în care spectacolul ia naștere.
A.S.: Pe scurt, am fost privilegiați, în primul rând, că ne-am aflat acolo în timpul procesului de creație. Pe lângă asta, am avut șansa să stăm la discuții one on one atât cu C. Longchamp cât și cu Romeo Castellucci. Mie, personal, mi s-au clarificat lucruri la nivel personal, dar și la nivel profesional. Condiția artistului în societate, universul Castellucci, contextul sociocultural în care ne aflăm și influența pe care o are asupra creației noastre – astea au fost doar câteva dintre subiectele atinse atunci.
D.A.: Figurile marcante din regia contemporană, cum e și cazul lui Castellucci, sunt adesea mitologizate. Cum ați resimțit întâlnirea cu el și apoi lucrul în echipa sa (din care au făcut parte și Christian Longchamp ca dramaturg și Barbara Hannigan ca musical director)?
A.S.: Din ce am observat eu până la 24 de ani, am înțeles că artiștii extraordinari, cu adevărat mari, prezintă interes spre a da informația mai departe către noi, către noua generație. Cam așa a decurs și experiența din Geneva. Nu mi-a fost ușor să înțeleg cu ce se ocupau toți oamenii din proiect. Aveau asistenți la asistenți și fiecare departament era precedat de alte trei mai mici și tot așa. Nu m-am mai întâlnit cu ceva atât de măreț. Din punctul ăsta de vedere, aducea mai mult a set de film. Eu a trebuit să merg până acolo, să vad cu ochii mei și să-l rog pe Romeo Castellucci să-mi explice ca să înțeleg. Sunt actriță. Mie a trebuit să mi se întâmple să mă trezesc plângând în timpul unei repetiții cu copiii care erau înșirați cu toții de-a lungul scenei ținând în brațe statui, Iisuși răstigniți, ca să înțeleg până la capăt. Eu am simțit experiența asta și iată că, la câteva luni distanță, mi-e greu să o explic atribuindu-i niște cuvinte care cred că nu vor reda în detaliu amprenta pe care a avut-o asupra mea această întâlnire.
D.M.: Am învățat să nu iau dogmatic nimic din ceea ce îmi spun oamenii din jur, fie ei profesori, fie artiști de mare renume sau artiști mai necunoscuți. Mă raportez la toți în același fel: ascult ceea ce au de spus cu un interes real și țin cont de faptul că nu există o unică modalitate corectă de a face teatru. Am trăit de multe ori dezamăgirea ca un mare nume să fie în această poziție doar prin importanța cu care e investit de cei din jurul lui. În schimb, ceea ce pot să confirm este că, în cazul lui Castellucci, este vorba despre altceva. Măreția lui Castellucci nu se trage din modalitatea în care ceilalți gravitează în jurul lui, ci din ceea ce gândește el, din munca lui în sine. Sorgintea măreției lui vine din modul în care gândește teatrul sau opera, din capacitatea lui fantastică de a introduce concepte care vin din pictură în construcția unui spectacol. Castellucci e mare pentru seriozitatea cu care lucrează și, mai presus de atât, pentru curiozitatea constantă pe care o are în raport cu arta. Castellucci nu știe, el încă descoperă și te invită să faci parte din căutările lui. Pune întrebările cu voce tare, chestionează și cercetează real ceea ce face. Ceea ce îl diferențiază este faptul că, la vârsta lui, după toată experiența pe care o are, deține în continuare o sete de cunoaștere asemenea unui student din anul întâi. Și se înconjoară de oameni cu același avânt ca el. Christian Longchamp nu vorbește despre munca lui, vorbește despre întrebările pe care le are. Cu Christian am păstrat o legătură mai apropiată; a venit în vară în țară și ne-am revăzut. Am stat de la ora 17:00 până la ora 3:00 dimineața să discutăm. Am vorbit despre teatru, despre Europa, despre politica din țară. Unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus Christian este că el nu se consideră un artist, ci „a partner in a journey”. Cred că dorința de cunoaștere a fost punctul meu comun cu cei doi. Ăsta este și sfatul pe care l-aș da mai departe: să nu ne complacem în formele pe care noi înșine le descoperim. Niciunul dintre ei nu mi-a spus: „uite, așa se face”. Amândoi mi-au spus: „mă preocupă asta și încerc să o descopăr în profunzime.”
A.S.: Din punctul meu de vedere, Barbara este un artist extrem de talentat, dar nu pot să nu menționez că părea destul de dificil să lucrezi cu ea. Nu sunt în măsură, nici pe departe, să comentez eu acest lucru, dar am apreciat enorm răbdarea de care a dat dovadă Castellucci. În schimb, m-am îndrăgostit de modul de lucru al lui Jakub Orlinski. Am admirat enorm profesionalismul lui, curățenia în lucru, grija față de parteneri și de oamenii cu care lucra, în general.
L.C.: Din cauza acestei mitologizări, pare extrem de complicat să ajungi să întâlnești astfel de oameni. Tocmai, cred că măreția oamenilor constă în deschiderea la dialog și în interesul real pe care îl au față de cei care sunt interesați de munca lor. Umanitatea și simplitatea cu care Romeo Castellucci a venit în fața noastră cred că m-a șocat cel mai tare și e unul dintre lucrurile care va rămâne cu mine mult timp de acum înainte. Faptul că atât el, cât și Christian Longchamp, au fost cei care au venit la noi și ne-au invitat să avem o discuție înseamnă mare lucru. Am simțit că există un real interes nu doar din partea noastră, cât și din partea lor. Interesul și dorința de a descoperi mereu ceva nou se resimțeau și în procesul de creație. Castellucci a spus că el nu e niciodată interesat să ofere oamenilor răspunsuri. El nu știe răspunsuri, el vrea să chestioneze, să pună întrebări, atât propriei persoane, cât și publicului său. Etica profesională pe care a prezentat-o, seriozitatea și respectul cu care își trata absolut toți colegii de echipă, modestia și simplitatea reprezintă, din punctul meu de vedere, ceea ce putem numi „măreția” lui Castellucci. Iar Christian, așa cum a mărturisit-o chiar el, nu se consideră un artist, ci un iubitor de artă, un om care are grijă ca totul să meargă așa cum trebuie.
D.A. : Tot în primăvara lui 2025, am avut ocazia să asist timp de o săptămână la repetițiile spectacolului Angels în America, în regia lui Ivo van Hove la International Theatre Amsterdam. Am remarcat atunci ceva care m-a surprins total, neprovenind dintr-un spațiu cultural în care acest lucru este uzual – prezența departamentului de PR &comunicare, a unora dintre secretarii literari și a unora dintre consultanții artistici în sală, zi de zi, la repetiții. Lucru care, bineînțeles, influențează pozitiv modul în care se construiește și se comunică spectacolul. Ați observat astfel de diferențe semnificative în procesul de lucru de acolo?
A.S.: Chiar dacă mai stăteam încă două săptămâni, aș fi plecat de acolo fără să apuc să-i cunosc pe toți. Chiar și așa am schimbat câteva vorbe cu mulți oameni din proiect. M-a luat prin surprindere fiind atât de diferit de ceea ce văzusem până în acel moment.
D.M.: Echipa lui Castellucci era una foarte mare, nici nu cred că știu ce făceau toți oamenii de acolo, adică ce sarcini aveau atribuite. Fiind un spectacol în care apar și copii, inclusiv de grădiniță, erau supraveghetori, instructori și tot felul de oameni care se ocupau de diverse aspecte. Nu văzusem în viața mea, până atunci, o asemenea organizare. Erau o grămadă de asistenți, de regizori tehnici, regizori de producție; unii asistenți aveau propriii lor asistenți. Deși erau foarte multe persoane, fiecare știa exact ce avea de făcut. Era o coordonare admirabilă între toate departamentele.
L.C.: Erau foarte mulți oameni în sala de repetiții, într-adevăr, și nu am putut să-mi dau seama de funcția fiecăruia. Însă, exact cum spui și tu despre experiența de la Ivo van Hove, în afara României pare ceva uzual ca toată echipa, sau o bună partea din ea, să fie constant parte din procesul de creație. Aici, în echipa de la Stabat Mater erau o grămadă de asistenți și de asistenți ai asistenților, echipe tehnice de toate felurile. Culmea, era ca un mecanism de ceas elvețian pe care era o adevărată plăcere să-l privești. Cum au zis și fetele, fiecare știa ce atribuție are și o îndeplinea exemplar.
D.A.: Cum simțiți că v-a transformat experiența de lucru în Geneva? Ce schimbări a produs în modul în care vă raportați la propriile demersuri artistice?
A.S.: Faptul că am asistat la crearea unui spectacol făcut de Castellucci a avut asupra mea același efect ca vizionarea spectacolelor sale: un episod de reflecție profundă, care mi-a îmbogățit viziunea artistică și, în general, viața profesională. Cafeaua pe care am băut-o cu el mi-a reconfirmat ipoteze ascunse despre ce va urma în viața mea ca artist și mi-a întărit speranța că este posibil ca prezența mea în teatru să fie relevantă. Experiența asta artistică mă va însoți toată viața. Îmi doresc să aflu ce nu știu mai mult ca niciodată, îmi doresc să fac lucruri noi pe care e posibil să nu le înțeleg de la început, vreau să risc și îmi doresc să am în continuare curaj ca artistă.
D.M.: Experiența de la Geneva a fost complexă, nici nu știu de unde să încep. Încă o asimilez. M-am întors din Elveția cu o bibliografie pe care încă nu am terminat-o de parcurs. Informațiile pe care le-am primit de la Romeo Castellucci sunt atât de vaste, încât aplicabilitatea lor ia timp. Încă am nevoie de timp pentru a înțelege toate conceptele explicate. Nu mi s-a dat o rețetă, mi s-a deschis mintea în raport cu o altă modalitate de a face și de a construi un spectacol. Este o modalitate diferită de a face teatru sau operă și, atunci când ești crescut într-un anumit sistem de gândire atâția ani, e greu să faci trecerea atât de brusc. Castellucci este foarte diferit față de tot ce am învățat eu în România. Am înțeles că teatrul sau opera nu trebuie să arate neapărat într-un anumit fel. Mi-a deschis un apetit pentru cercetarea amănunțită a modului de construcție antic al enigmei: cum integrezi enigma în construcția regizorală a unui spectacol. Acum lucrez la un articol științific în care explic mai bine tot ce am reușit să înțeleg și să aplic din ceea ce mi-a explicat Romeo Castellucci. Romeo m-a schimbat și vreau să rămân schimbată.
L.C.: Dacă aș încerca să însumez tot ce am trăit în experiența din Geneva, ar fi prea puțin și prea banal. Nu am realizat ce mi s-a întâmplat decât în momentul în care eram în avion în drum spre România. Încă am momente în care mă gândesc la experiența asta și mi se pare că am visat. Dar ca și atunci, nu vreau să fiu trezit din acest vis. Castellucci mi-a redat viziunea despre arta din care fac parte, despre modul în care ar trebui să mă raportez la ea, despre etica de muncă pe care trebuie s-o revizuiești și îmbunătățești constant. De multe ori mă poziționam în fața unei opere de artă și așteptam să mi se ofere un răspuns. M-a făcut să-mi dau seamă că dacă mă poziționez acolo și adresez o întrebare la care încerc să găsesc singur răspuns, voi ieși mai câștigat după această experiență. Și chiar are dreptate.
D.A.: Ce le-ați transmite colegilor noștri de generație care se gândesc la o astfel de experiență internațională de lucru? Hai să creăm împreună un fel de kit cu sfaturi utile, lecții învățate &tips and tricks din experiența voastră în Geneva.
A.S.: Dacă cineva crede că „sunt șanse mici” încurajez căutarea cu mare interes a acelor șanse. Orice ar însemna asta. Eu încerc să mă înconjor de oameni pe care-i apreciez, cu care dezbat tot ce acumulez. Experiența noastră a pornit de la o simplă discuție la Gala HOP sau poate că a pornit când m-am întâlnit în Polonia cu Diana, poate când am găsit proiectul Erasmus, poate chiar mai înainte – când am dat la facultate andso on. The butterfly effect. Pentru toți va fi diferit. Există totuși un element comun: scopul. Încerc să-mi pun în minte un scop măreț și să ating măcar linia de la jumătate prin toate mijloacele de care sunt capabilă. Mă bazez, în special, pe autenticitate. De-aia am și spus că e diferit pentru fiecare. Și mai cred în ceva ce e mai presus de înțelegerea mea: puțin noroc.
D.M.:Cred foarte mult în generația mea și le-aș transmite să nu se lase bătuți. Să bată la ușă până când li se va răspunde și, dacă nu se poate pe intrarea principală, atunci să sară pe geam. Experiența de la Geneva mi-a arătat încă o dată că această lume la care nu avem acces, de fapt, este foarte accesibilă. Există o diferență foarte mare între ceea ce se întâmplă în țară și ceea ce se întâmplă în străinătate. Mentalitatea oamenilor chiar este diferită, totalmente. Realitatea în care eu trăiesc este următoarea: nu am acces la marii oameni de teatru din această țară. Am asistat la repetițiile lor și nu am fost băgată în seamă deloc, în unele cazuri. Am mâncat la aceeași masă cu ei, iar singura interacțiune avută a fost un simplu „Poftă bună”. Atât. Și nu m-am supărat niciodată pe acest fapt, eram obișnuită și sunt obișnuită cu astfel de comportamente. Diferența e că, la Geneva, Castellucci, a fost cel care a venit la noi să ne invite la masă pentru a discuta mai multe. Asta e realitatea. Am stat cu Castellucci la cafea vreo trei ore, dar cu marile nume din țară de abia dacă primesc înapoi un „Bună ziua”. Sfatul meu este să vă duceți departe. Puneți-vă creierul să gândească în sistem de urgență, pe tipul: „Bun, acum trebuie să fac rost de bani.”, „Bun, acum hai să văd cum reușesc să concretizez acest proiect, care sunt pașii?” Da, dintr-o listă de peste cincizeci de nume ne-a răspuns doar unul, dar acela a fost Castellucci. Cred cu tărie în generația mea și mai cred că oamenii care muncesc îndeajuns vor fi văzuți, într-un mod sau altul. Munca mereu va ieși la suprafață. Calitatea va prima întotdeauna în fața nepotismelor și a aranjamentelor. Fii bun, investește în dezvoltarea ta, dă din coate, asigură-te că munca ta ajunge la oamenii potriviți. Fă networking și citește în egală măsură. Vor exista oameni dispuși să colaboreze, deschiși să te cunoască. Fii atât de bun încât să nu te poată ignora. Știu că e greu și că de multe ori nu e corect, că sacrificiile par să nu se mai termine. Nu dețin soluția. Și eu sunt la început și încă mă zbat să îmi găsesc un loc în țara asta, dar știu că am ceva de spus și știu că va veni și timpul meu.Și vă sfătuiesc, așa cum o fac și cu mine, să țintiți cât mai sus. Tata are o vorbă: „Dacă vrei să ajungi până la București, sunt șanse să ajungi până la Mizil (sunt din Buzău), dar dacă vrei în America, e posibil să ajungi până la Londra.” Așa că… go for it!
L.C.: Clar le-aș transmite că e o chestiune tangibilă și că nu-i nimic de domeniul fantasticului. Da, e greu și apar multe obstacole, dar pe cât de ușor apar, la fel de repede și trec. Problema financiară, căci despre ea se vorbește de cele mai multe ori, tind să cred că se rezolvă destul de ușor, pentru că există oameni sau instituții care pot și vor să ofere sprijin. Și atunci de ce nu am face asta mai des? Trebuie insistat. Dacă le intră mail-urile în spam, le dai până te asiguri că o să verifice și acolo. Important e să le trimiți. Și să te accepte. După, merge din inerție.
D.A.: What’s next din punct de vedere profesional pentru fiecare dintre voi?
A.S.: Urmează premierele a două spectacole la care lucrez în prezent: prima bulevardieră, alături de Carmen Tănase, la Sala Luceafărul, și Meciul de handbal, în regia lui Gabriel Sandu la Teatrul Metropolis. Pe lângă asta, scriu deja la al doilea meu text, care sper că va apărea undeva spre finalul anului următor și pregătesc, în paralel, un proiect personal, alături de Diana și câțiva muzicieni tineri, de care sunt foarte entuziasmată. Am confirmat deja un proiect în teatru pentru 2026 și caut, în continuare, să extind granițele. Vânez și aștept să găsesc încă o experiență de tip Castellucci. Voi menține constant contactul cu artiștii din străinătate, voi filma în continuare la serial. Ce aștept cel mai tare să se întâmple la anul este debutul meu în lungmetraj.
D.M.: Mă pregătesc de licență. Încerc să mi-o realizez într-un teatru de stat, am nevoie de această experiență. Ultimul meu examen în facultate, înainte de licență, va fi Cântăreața cheală, și am să continui colaborarea cu departamentul maghiar, așa cum am făcut-o la ultimele două proiecte, acesta fiind al treilea. Cum spuneam, am păstrat legătura cu Christian Longchamp. Am fost sunată acum câteva zile și m-a întrebat dacă aș dori să particip la următoarea producție a lui Romeo Castellucci de la Teatro alla Scala din Milano. Am spus „da”. De data aceasta urmează să particip la întreg procesul de lucru, care va dura aproape două luni. Romeo Castellucci și-a exprimat acordul în privința participării mele, acum aștept și aprobarea din partea echipei de la Scala. Sper din tot sufletul ca această oportunitate să se concretizeze.Uneori mă tem să o dezvălui, mereu am senzația că sigur o să se întâmple ceva și se va amâna totul. Așa a fost și cu Geneva. Până nu m-am văzut în sală, nu am crezut sută la sută. Când voi primi contractul de la Milano, voi reintra în procesul de dat mail-uri, găsit finanțări și făcut rost de bani. Până atunci, mă apuc să mă documentez cu privire la Debussy. Știu că trebuie să mă pregătesc intens. În acest timp, lucrez la un portofoliu pe care să îl depun teatrelor din țară. Aș dori să montez în România. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, sunt profund recunoscătoare că am de lucru în străinătate. Aș fi ipocrită să spun că nu m-am bucurat enorm când am aflat că voi monta în Spania. Țin minte că eram în Vigo, în aeroport, mă întorceam pentru a doua tură de repetiții și îmi finalizam schema de lumini pe caiet. În timp ce îmi notam Q-urile, am avut un gând scurt, care mi-a străfulgerat mintea: „De-aș avea de lucru și acasă…” M-am dus în Spania, am făcut ultimele corecturi și am dat premiera. A doua zi m-am întors la București și mi-am casat un spectacol.
L.C.: În momentul de față, când răspund la această întrebare, nu am niciun plan. Și nu pentru că nu îmi place să-mi fac planuri, ci pentru că asta e realitatea momentului. Nu e una care să mă bucure, dar nici nu mă întristează prea tare. Am primit mereu în viață ceea ce aveam nevoie exact atunci când mă așteptam mai puțin. Mi-ar plăcea să spun că am în pregătire încă un spectacol sau încă un film, măcar un scurtmetraj. Dar nu e așa. Și nu-i neapărat rău sau bine. Joc în două spectacole, unul la București, celălalt la Cluj, și am câte două reprezentații pe luna noiembrie pentru fiecare. E cel mai mult din cât am avut până acum și nu pot decât să mă bucur. Sunt două proiecte dragi, alături de niște colegi minunați. Fac ce-mi place și asta îmi aduce cea mai mare împlinire.
*Fotografii, de la stânga la dreapta: Antonia Scutaru (credits Iulian Ratescu), Leo Chionac (credits Ioana Groza Pop) și Diana Mihalașcu (credits Mara Sermășan)
Gen Z Theatre Talks x actrița Antonia Scutaru, actorul Leo Chionac & regizoarea Diana Mihalașcu
Interviu realizat de Daria Ancuța
Publicat în: Teatrul azi nr. 10-11-12/2025
Rubrica: new generation
Rubrica Gen Z Theatre Talks a apărut din dorința de a vorbi despre căutările creative ale celei mai tinere generații din teatrul românesc. Aceste discuții informale, dar (sper) informative, au luat naștere din nevoia de a ne împărtăși unii altora ideile și întrebările, speranțele și nesiguranțele specifice începuturilor de drum. Așadar, ne propunem să găzduim în paginile revistei Teatrul azi dialoguri care să aducă în prim plan voci tinere, deja active în teatru, oferindu-le prilejul de a discuta despre preocupările lor estetice, formarea, experiențele și traiectoriile lor profesionale. Sper ca prin intermediul Gen Z Theatre Talks să creăm un spațiu de reflecție comun, unde să ne cunoaștem mai bine, să ne punem întrebări și, poate, să ne dăm unii altora curaj de a continua.
La cea de-a doua discuție din cadrul seriei i-am avut ca invitați pe actrița Antonia Scutaru, pe actorul Leo Chionac și pe regizoarea Diana Mihalașcu. Timp de o săptămână, în primăvara anului 2025, cei trei făcut parte din echipa spectacolului Stabat Mater, regizat de Romeo Castellucci la Opera din Geneva. Pornind de la experiența lor internațională de lucru, am vorbit despre curajul de a-i scrie, la două dimineața, unui artist de talia lui Castellucci, despre felul în care un simplu mail poate deveni poarta către o experiență profesională definitorie, dar și despre sistemele de sprijin care pot transforma un vis aparent utopic într-un demers realizabil. Am discutat despre diferențele dintre contextul teatral românesc și cel occidental, dar mai ales despre felul în care această întâlnire i-a schimbat, fiecăruia, modul în care se raportează la propriile demersuri artistice acum, la începutul carierei.
Daria ANCUȚA: În primul rând, înainte să vorbim despre implicarea voastră în echipa spectacolului Stabat Mater, aș propune să începem cu experiența voastră profesională de până acum. Un fel de short bios, dar în care v-aș încuraja să ne spuneți mai multe despre momentele & întâlnirile pe care le considerați importante în parcursul vostru.
Antonia SCUTARU: Sunt născută și crescută în Botoșani, într-o familie nu foarte înstărită financiar, cu mulți copii, și recunosc, biblioteca noastră de acasă nu era foarte stufoasă. Am urmat o școală de stat obișnuită, unde mă situam printre cei mai conștiincioși elevi, dar, în realitate, nu excelam la nimic altceva în afară de sport. Mai târziu, la liceu, m-am înscris la preselecțiile trupei de teatru „Atelierul de teatru“. Motivul inițial era destul de pueril. Voiam să fiu populară. Acolo s-au sudat, în mare, bazele cunoștințelor mele despre actorie. Patru ani în care am fost fascinată constant: aflasem că există și filme care se nu se dau la televizor, că sunt mult mai multe cărți decât ce aveam noi acasă, în bibliotecă. Experiențele din cadrul trupei de teatru au fost fundamentale pentru formarea mea ca adult. Când mi se dă ocazia, țin să menționez că adolescența mea a fost mai safe și mai frumoasă aproape de teatru. Întâlnirea revelatoare, cea care m-a ghidat spre actorie, a fost cea cu prietena mea, Lenuș Teodora Moraru (actriță, regizoare, pedagog teatral și coordonatoare a trupei „Atelierul de Teatru”). Am moștenit de la ea drive-ul și dragostea pentru profesia pe care am ales să o urmez. Am dat admiterea la UNATC la Arta Actorului în anul 2020 și am intrat a șasea, printr-un noroc chior – nu știam pe de rost tot repertoriul pe care mi-l alesesem cu o săptămână înainte. Din nou cu un noroc chior, am reușit să termin la prof. univ. Mihaela Sîrbu, în 2023 cu premiul pentru interpretare pentru rolul Hermia din spectacolul de licență Visul unei nopți de vară. Cred că Mihaela S. și Lenuș T.M. au în comun calitatea de mentor și faptul că din mâna lor ies adevărate trupe de teatru (oameni care-și doresc să lucreze împreună pentru un scop comun). Altă întâlnire valoroasă din facultate, cea cu Ștefan Lupu, mi-a deschis orizontul de căutări și dincolo de granițele României. M-a făcut puțin mai curioasă decât eram deja. În anul trei am intrat într-un proiect TV, serialul Groapa – producție Pro TV, și în primul proiect de teatru profesionist de aici, din București – Cerul (hartă către casă), în regia lui Irisz Kovacs. Au urmat mai multe experiențe importante: debutul în teatrul de stat la Teatrul Mic cu rolul Kitty din spectacolul Anna Karenina, regia Dumitru Acriș; un proiect în independent cu cei din generația mea – Iluzia unor insule în regia lui Alin Uberti, alături de care am colaborat ulterior și la Teatrul Masca pentru spectacolul Adevărul despre Elodia; primul meu rol principal într-un spectacol în teatrul de stat, la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț cu rolul Logodnica în Nunta însângerat, regia Vlad Trifaș; premiul pentru Cea mai bună actriță la Gala HOP 2024; premiul pentru Cea mai bună actriță la ȘI festival în 2023 și 2025; primul scurtmetraj profesionist – Fata care plânge, regia Octav Chelaru; am fost trainer la festivalurile de teatru pentru adolescenți din România (puțin nostalgic și în cinstea amintirilor din trupă); alături de Mimi Brănescu, am scris prima mea piesă de teatru, Zestrea; în 2025, am participat, împreună cu Diana și Leo, în calitate de asistenți de regie, într-un proiect semnat Romeo Castellucci. Dar, presupun că despre asta vom discuta mai detaliat în continuare.
Diana MIHALAȘCU: Eu studiez regia de teatru. Mă chinui să absolv facultatea de cinci ani deja. Sper să termin cât mai curând. Am lucrat și încă lucrez mult. Lucrez ce mi se dă. Am avut proiecte mari și am avut și proiecte care au murit imediat după premieră. Am 23 de ani și încerc să mă înconjor de oameni cu același avânt ca al meu. Îmi doresc să mă dezvolt și să învăț. Fug de oamenii care au certitudini. Tomaž Pandur m-a inspirat să dau la regie. Nu cred că am spus vreodată „nu” unui proiect. Am finalizat întotdeauna tot ce am început și m-am asigurat că o fac la un nivel calitativ înalt, atât cât am putut și cât am știut. Zonele mele de interes sunt teatrul coregrafic și teatrul de imagine. Am lucrat pe texte contemporane și, aproape toată studenția mea, am colaborat cu dramaturgi, chiar dacă spectacolul care mi se joacă cel mai des este făcut după un text clasic.Sunt în perioada în care încerc să-mi fac loc. Am avut mai multe oportunități în străinătate decât în țară. Nu mă întrețin din teatru…
A.S.: Nici eu!
D.M.:Îmi iau diverse joburi adiacente ca să pot face teatru. Ca să pot face teatrul care îmi place și în care cred. A purta fustă în timpul repetițiilor este un lux pe care nu îl dețin și încă îmi controlez vocea în așa fel încât să rămână pe un ton scăzut. Nu mă interesează marile talente, mă interesează respectul. Respectul față de meserie și de oameni.Anul trecut, am participat la Festivalul Théâtre National de Bretagne din Rennes. Acolo am realizat cât de important e să ieși din țară și să vezi ce se întâmplă în lume la nivel teatral. Lecția cea mai importantă în teatru am primit-o la cursul de scenografie: „Pe cât e de important să-i cunoști pe clasici, la fel de important e să-ți cunoști contemporanii.” Toate întâlnirile pe care le-am avut în teatru sunt importante. Toate au dus la formarea mea. Chiar dacă au fost dure, m-au călit și mi-au întărit spatele. Cu toate astea, consider că întâlnirea care a dat startul acestei sete de cunoaștere a fost cea cu Ioana Dajbog. Ioana este dramaturga cu care am colaborat cel mai des, este partenera mea de lucru chiar și în proiectele în care nu lucrăm împreună. Este singura persoană pe care aș avea încredere să o las să coordoneze o repetiție a unui spectacol regizat de mine, în absența mea. Și asta spune multe. Ne-am format împreună, ne-am dat cărți, am trăit prima experiență în teatru împreună. Indiferent de parcursul artistic al fiecăreia, scaunul din stânga mea va fi mereu liber pentru ea.
Leo CHIONAC: O să încep chiar de la origini, de la punctul 0 al teatrului în viața mea. Sunt născut la Corabia și crescut, până la vârsta de 15 ani, la Vădăstrița, un sat situat la 15 km de Dunăre și de granița cu Bulgaria. Teatru și film am auzit și văzut pentru prima dată la televizor. Eram în școala generală, în clasa a V-a, când am început să iau contact mai serios cu teatrul de amatori. Și asta datorită directoarei căminului cultural de noi din comună, Melania Velica, care făcea cu noi tot felul de activități culturale, printre care și niște spectacole bazate pe diferite texte de Caragiale. După ce am făcut asta doar pentru noi, am aflat că există diferite concursuri la care ne puteam înscrie „proiectele” pe care le realizam în joacă. Am participat cu toate momentele la cât mai multe concursuri, atât la secțiunea individual, cât și de grup. Eram mereu premiați și apreciați pentru munca noastră. Îmi aducea satisfacție să văd că pot aduce bucurie oamenilor. Așa am decis, în linii mari, că aș vrea să mă fac actor. Apoi am ales să merg la un liceu cu profil vocațional de arta actorului, părăsind Vădăstrița și venind singur în București la vârsta de 15 ani, ca să duc povestea mai departe. O să fac un salt în timp, cu mențiunea că majoritatea întâlnirilor profesionale pe care le-am avut până acum au fost benefice. Aș vrea să le amintesc pe cele cu profesorii mei de actorie, de la licență și de la master, întâlnirea cu regizorul Bobi Pricop, sub coordonarea căruia am creat spectacolul gen.snowflake (2024). Datorită acestui proiect am avut șansa să participăm la diferite festivaluri de teatru naționale și internaționale. Apoi ar mai fi întâlnirea cu regizorul Botond Nagy, care a fost posibilă în cadrul unui astfel de eveniment. Botond făcea parte din juriu în cadrul International Student Theater Festival „Danail Chirpansky” din Bulgaria, iar întâlnirea cu el a dus la colaborarea profesională din Proorocul Ilie (2025). De asemenea, întâlnirile pe care le-am avut în vara lui 2024 și 2025, atât cu colegii de la Gala HOP, cât și cu cei din rezidența Fresh Start de la Reactor de creație și experiment Cluj-Napoca, sunt două dintre experiențele care au adus un plus în formarea mea ca artist. Există mulți oameni care mi-au influențat parcursul profesional într-un sens pozitiv, iar dacă ar fi să-i enumăr pe toți, lista ar fi interminabilă. Asta fără a pune la socoteală experiența „Stabat Mater”.
D.A.: Vorbim imediat și despre spectacol, dar înainte de asta aș vrea să-mi spuneți mai multe despre trio-ul vostru. De ce voi trei? Cum v-ați reunit în formula asta?
D.M.: A fost o întâmplare – norocul, destinul sau cum vrei să-i spui. Noi nu am planificat niciodată să-i scriem, în acea noapte, lui Castellucci. Nu am programat în vreun fel ceea ce urma să se întâmple. A fost un gest spontan, făcut la ora două dimineața.
L.C.: Tind să cred că așa a fost să fie. Circumstanțele au făcut să fim toți trei, la ora două dimineața, într-o bucătărie din Cluj-Napoca. O sticlă de vin ne-a ajutat să ducem planul la bun sfârșit.
A.S.: Vreau să completez menționând că prima oară m-am întâlnit cu Diana într-un proiect Erasmus, în 2023. Cu Diana a fost dragoste la prima vedere. La fel și cu Leo, mai târziu, la Gala HOP, în 2024. În vara aia, Leo și Diana formau un cuplu, iar eu am trecut prin Cluj să-i vizitez. Într-adevăr, îmi aduc aminte că totul a pornit de la o discuție random: „Ce ar fi dacă…?” Poate că tinerețea a fost cea care ne-a dat avânt, faptul că suntem, din fericire, plini de speranță… Nu știu. Am avut curajul să compunem un mail la două dimineața într-o garsonieră și am avut dublul curaj de a-l și trimite. E amuzant că noi chiar am crezut că o să ne răspundă cineva și chiar am primit un răspuns după câteva zile.
D.A.: De ce Castellucci? Care a fost procesul prin care ați intrat în contact cu echipa lui?
A.S.: Eu, în dimineața aceea, în bucătărie, am auzit, din păcate, prima dată acest nume. Sunt subnutrită cultural. Leo și Diana au fost cei care m-au introdus în universul Castellucci.
D.M.: Personal, îi urmăream munca de foarte mult timp, adică era unul dintre marii artiști despre care auzisem încă din primul an de facultate. Cristina Milea știu că a fost cea care ni l-a prezentat la facultate prima dată, în cadrul unui workshop. Eu eram deja preocupată de teatrul de imagine și de construcția compozițională a unui spectacol, iar descoperirea lui Castellucci a fost un element care venea în completarea căutărilor mele. Castellucci și Bob Wilson erau pe lista intereselor mele profesionale de foarte mult timp. Modalitatea prin care am ajuns să-i dăm mail este una foarte frumoasă. Antonia îmi făcuse o surpriză în ziua respectivă: venise cu Leo de la Gala HOP și, cum nu ne mai văzusem de foarte mult timp, s-a decis să mă surprindă cu o vizită de trei zile la Cluj. Știu că era noapte, iar Leo mă sunase să-l ajut să care ceva din mașină. Când m-am dus, acolo era Scutaru. Cert e că, în noaptea aia, am stat la povești și am băut o sticlă de vin. Pe la două dimineața, eu și Antonia am ajuns la concluzia că trebuie să avem proiecte internaționale, că trebuie neapărat să devenim cunoscute. Și așa a început totul. Am scris un mail, o scrisoare de intenție, la finalul căreia ne-am atașat pozele. Țin minte că eu nu aveam vreo fotografie tip portret, iar Antonia m-a pozat la perete și a editat poza într-o aplicație, ca să arate cât mai profesionist. Am luat o listă cu toate instituțiile prestigioase din Europa și cu toți artiștii pe care îi admiram. Lista era atât de lungă și de diversă, încât nici nu mai țin minte toate numele pe care le-am trecut. Printre ele se regăseau nume precum Xavier Dolan, Eugenio Barba, Ariane Mnouchkine, Dimitris Papaioannou sau Gaspar Noé. Primul a fost Castellucci. A fost propunerea mea. Era în capul listei și eram foarte strictă cu poziționarea lui acolo. Antonia nu știa foarte multe despre el și țin minte că, în câteva minute, i-am făcut o prezentare în așa fel încât să o conving că trebuie neapărat să-i scriem. Și asta a fost. Am trimis mail-ul către mai mult de cincizeci de oameni sau instituții de artă și cercetare din Europa, gândindu-ne că nu avem ce pierde. Ce putea să meargă prost? Maxim nu ne răspundeau. Eram amețiți, râdeam și spuneam: „Lasă mă, că nu se știe, poate avem noroc și nu le intră în spam.” Castellucci a fost primul și singurul din partea căruia am primit vreun răspuns. Nimeni din acea listă nu ne-a băgat în seamă, cu excepția lui. Bine, de fapt, ne-a răspuns Caterina Soranzo, de la Societas. Eram în autobuz când am primit răspunsul ei. Eu și uitasem despre ce era vorba, abia când am parcurs tot mesajul am înțeles. A pornit dintr-o joacă. A fost ireal că ni s-a răspuns. Uneori dau scroll în lista mea de mail-uri și nu-mi vine să cred la ce a dus noaptea aia.
L.C.: Așa cum a menționat și Diana, lista din care am avut de ales a fost una mult mai vastă, dar primul mail trimis a fost către compania lui Romeo Castellucci. Eram fascinat de munca și opera sa încă din facultate, de când am auzit prima dată de el și am văzut câteva spectacole filmate. Și am zis că dacă tot ne-am creat această oportunitate, poate chiar vom avea șansa să vedem și procesul lui de lucru, nu doar rezultatele finale ale acestuia. Pentru noi a fost totul sau nimic. Și nu am avut nimic de pierdut, ba dimpotrivă.
D.A.: Participarea voastră la repetițiile Stabat Mater la Opera din Geneva a fost susținută financiar de ICR. Unul dintre motivele pentru care discuția noastră mi se pare importantă este că, pentru mulți artiști la început de drum, genul ăsta de experiențe internaționale de lucru par imposibile. Voi ați demonstrat contrariul. Povestiți-ne despre fondurile pe care le-ați accesat, ce cheltuieli au acoperit ele și cum ați procedat pentru a le obține. Ce fel de deschidere ați simțit din partea structurilor precum ICR și UNITER?
A.S.: Deplasarea noastră la Geneva a fost susținută, în egală măsură, de ICR și UNITER. Speranța noastră venea pe fondul unei discuții din cadrul Galei HOP cu Aura Corbeanu. Ea ne-a povestit prima dată despre ce fel de finanțări putem accesa. Țin totuși să cred că nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat fără ajutorul impresarei mele, Aprilia Ivănescu. Toți trei îi suntem profund recunoscători pentru eforturile depuse în perioada aceea, în care căutam orice fărâmă de finanțare care să facă posibilă participarea noastrăîn proiect.
D.M.: În momentul în care am primit confirmarea participării la Opera din Geneva, ne-am transformat. Eram disperați să găsim o sursă de finanțare. Programul Culture Moves Europe, prin care voiam să plecăm, nu avea inclusă Elveția ca țară parteneră. Soluția noastră a fost, într-adevăr, Aprilia Ivănescu. Am dat mail și la UNITER. Eu mă ocupam de acte și de trimis mail-uri, iar Antonia vorbea cu Aprilia, ca să se asigure că acei oameni ne răspund. Acum nu mai aveam voie să intrăm în spam-uri. Eu aveam un job mai bine plătit în perioada aia și luam în considerare chiar să acopăr, cu cât pot, întreaga deplasare. Nu s-a pus niciodată problema să nu mergem. Am fi mers indiferent de situație; aș fi făcut chiar și un împrumut la bancă pentru acest proiect. Era o oportunitate prea mare ca să o ratăm din acest considerent.
L.C.: Tocmai faptul că participasem în vara lui 2024 la Gala HOP, unde am avut un master-class de management cultural cu doamna Aura Corbeanu ne-a făcut să vrem și mai mult să aplicăm la genul acesta de experiențe. Dumneaei ne-a povestit că dacă suntem interesați și vrem să avem astfel de întâlniri, UNITER ne poate ajuta în baza fondurilor de care dispune. Am reușit să obținem finanțarea pentru biletele de avion de la Institutul Cultural Român, însă se apropia data plecării în Geneva și nu aveam cazarea asigurată. În cel mai rău caz, am fi făcut toți trei un sacrificiu și am fi luat cazare din banii noștri. Așa cum întâmplarea ne-a pus pe toți în bucătăria în care a luat naștere inițiativa, tot întâmplarea a făcut ca eu și Antonia să ne întâlnim cu doamna Aura Corbeanu la Teatrul de Comedie. După spectacol, am mers și i-am povestit despre ce am avea nevoie ca să ducem procesul la bun sfârșit. A fost foarte deschisă cu noi, ne-a spus ce demersuri trebuie făcute, iar în aproximativ două săptămâni ni s-a confirmat faptul că nu vom dormi pe străzi în Geneva. Ca să conchid, UNITER și ICR chiar au fost deschiși la propunerea și inițiativa noastră. Nu știu cât de realizabil ar fi fost proiectul fără ajutorul lor.
D.A.: Hai să ne concentrăm acum pe implicarea voastră în spectacol. Ați fost invitați să vă alăturați echipei de creație în perioada 25 aprilie – 3 mai. Care au fost concret atribuțiile fiecăruia dintre voi în perioada asta?
D.M.: Sincer, nu am avut niște atribuții anume. Am fost lăsați doar să vedem cum decurg repetițiile și toate pregătirile pentru realizarea spectacolului. Nu putem spune că am ajutat în vreun fel sau altul la finalizarea Stabat Mater. În schimb, Christian Longchamp venea foarte des la noi să ne explice conceptele din spate, referințele lui Castellucci, informații importante despre Pergolesi. Eram puși la curent constant cu tot ceea ce se întâmpla, nu am fost ignorați.
L.C.: Deși poate ne-am fi dorit să ne implicăm mai mult în procesul de creație, nu ne-a fost atribuită nicio sarcină. Însă, pentru mine a fost mai mult decât de ajuns să stau în aceeași sală (catedrală în cazul de față) cu Romeo Castellucci și echipa de la Opera din Geneva și să pot observa îndeaproape felul în care spectacolul ia naștere.
A.S.: Pe scurt, am fost privilegiați, în primul rând, că ne-am aflat acolo în timpul procesului de creație. Pe lângă asta, am avut șansa să stăm la discuții one on one atât cu C. Longchamp cât și cu Romeo Castellucci. Mie, personal, mi s-au clarificat lucruri la nivel personal, dar și la nivel profesional. Condiția artistului în societate, universul Castellucci, contextul sociocultural în care ne aflăm și influența pe care o are asupra creației noastre – astea au fost doar câteva dintre subiectele atinse atunci.
D.A.: Figurile marcante din regia contemporană, cum e și cazul lui Castellucci, sunt adesea mitologizate. Cum ați resimțit întâlnirea cu el și apoi lucrul în echipa sa (din care au făcut parte și Christian Longchamp ca dramaturg și Barbara Hannigan ca musical director)?
A.S.: Din ce am observat eu până la 24 de ani, am înțeles că artiștii extraordinari, cu adevărat mari, prezintă interes spre a da informația mai departe către noi, către noua generație. Cam așa a decurs și experiența din Geneva. Nu mi-a fost ușor să înțeleg cu ce se ocupau toți oamenii din proiect. Aveau asistenți la asistenți și fiecare departament era precedat de alte trei mai mici și tot așa. Nu m-am mai întâlnit cu ceva atât de măreț. Din punctul ăsta de vedere, aducea mai mult a set de film. Eu a trebuit să merg până acolo, să vad cu ochii mei și să-l rog pe Romeo Castellucci să-mi explice ca să înțeleg. Sunt actriță. Mie a trebuit să mi se întâmple să mă trezesc plângând în timpul unei repetiții cu copiii care erau înșirați cu toții de-a lungul scenei ținând în brațe statui, Iisuși răstigniți, ca să înțeleg până la capăt. Eu am simțit experiența asta și iată că, la câteva luni distanță, mi-e greu să o explic atribuindu-i niște cuvinte care cred că nu vor reda în detaliu amprenta pe care a avut-o asupra mea această întâlnire.
D.M.: Am învățat să nu iau dogmatic nimic din ceea ce îmi spun oamenii din jur, fie ei profesori, fie artiști de mare renume sau artiști mai necunoscuți. Mă raportez la toți în același fel: ascult ceea ce au de spus cu un interes real și țin cont de faptul că nu există o unică modalitate corectă de a face teatru. Am trăit de multe ori dezamăgirea ca un mare nume să fie în această poziție doar prin importanța cu care e investit de cei din jurul lui. În schimb, ceea ce pot să confirm este că, în cazul lui Castellucci, este vorba despre altceva. Măreția lui Castellucci nu se trage din modalitatea în care ceilalți gravitează în jurul lui, ci din ceea ce gândește el, din munca lui în sine. Sorgintea măreției lui vine din modul în care gândește teatrul sau opera, din capacitatea lui fantastică de a introduce concepte care vin din pictură în construcția unui spectacol. Castellucci e mare pentru seriozitatea cu care lucrează și, mai presus de atât, pentru curiozitatea constantă pe care o are în raport cu arta. Castellucci nu știe, el încă descoperă și te invită să faci parte din căutările lui. Pune întrebările cu voce tare, chestionează și cercetează real ceea ce face. Ceea ce îl diferențiază este faptul că, la vârsta lui, după toată experiența pe care o are, deține în continuare o sete de cunoaștere asemenea unui student din anul întâi. Și se înconjoară de oameni cu același avânt ca el. Christian Longchamp nu vorbește despre munca lui, vorbește despre întrebările pe care le are. Cu Christian am păstrat o legătură mai apropiată; a venit în vară în țară și ne-am revăzut. Am stat de la ora 17:00 până la ora 3:00 dimineața să discutăm. Am vorbit despre teatru, despre Europa, despre politica din țară. Unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus Christian este că el nu se consideră un artist, ci „a partner in a journey”. Cred că dorința de cunoaștere a fost punctul meu comun cu cei doi. Ăsta este și sfatul pe care l-aș da mai departe: să nu ne complacem în formele pe care noi înșine le descoperim. Niciunul dintre ei nu mi-a spus: „uite, așa se face”. Amândoi mi-au spus: „mă preocupă asta și încerc să o descopăr în profunzime.”
A.S.: Din punctul meu de vedere, Barbara este un artist extrem de talentat, dar nu pot să nu menționez că părea destul de dificil să lucrezi cu ea. Nu sunt în măsură, nici pe departe, să comentez eu acest lucru, dar am apreciat enorm răbdarea de care a dat dovadă Castellucci. În schimb, m-am îndrăgostit de modul de lucru al lui Jakub Orlinski. Am admirat enorm profesionalismul lui, curățenia în lucru, grija față de parteneri și de oamenii cu care lucra, în general.
L.C.: Din cauza acestei mitologizări, pare extrem de complicat să ajungi să întâlnești astfel de oameni. Tocmai, cred că măreția oamenilor constă în deschiderea la dialog și în interesul real pe care îl au față de cei care sunt interesați de munca lor. Umanitatea și simplitatea cu care Romeo Castellucci a venit în fața noastră cred că m-a șocat cel mai tare și e unul dintre lucrurile care va rămâne cu mine mult timp de acum înainte. Faptul că atât el, cât și Christian Longchamp, au fost cei care au venit la noi și ne-au invitat să avem o discuție înseamnă mare lucru. Am simțit că există un real interes nu doar din partea noastră, cât și din partea lor. Interesul și dorința de a descoperi mereu ceva nou se resimțeau și în procesul de creație. Castellucci a spus că el nu e niciodată interesat să ofere oamenilor răspunsuri. El nu știe răspunsuri, el vrea să chestioneze, să pună întrebări, atât propriei persoane, cât și publicului său. Etica profesională pe care a prezentat-o, seriozitatea și respectul cu care își trata absolut toți colegii de echipă, modestia și simplitatea reprezintă, din punctul meu de vedere, ceea ce putem numi „măreția” lui Castellucci. Iar Christian, așa cum a mărturisit-o chiar el, nu se consideră un artist, ci un iubitor de artă, un om care are grijă ca totul să meargă așa cum trebuie.
D.A. : Tot în primăvara lui 2025, am avut ocazia să asist timp de o săptămână la repetițiile spectacolului Angels în America, în regia lui Ivo van Hove la International Theatre Amsterdam. Am remarcat atunci ceva care m-a surprins total, neprovenind dintr-un spațiu cultural în care acest lucru este uzual – prezența departamentului de PR &comunicare, a unora dintre secretarii literari și a unora dintre consultanții artistici în sală, zi de zi, la repetiții. Lucru care, bineînțeles, influențează pozitiv modul în care se construiește și se comunică spectacolul. Ați observat astfel de diferențe semnificative în procesul de lucru de acolo?
A.S.: Chiar dacă mai stăteam încă două săptămâni, aș fi plecat de acolo fără să apuc să-i cunosc pe toți. Chiar și așa am schimbat câteva vorbe cu mulți oameni din proiect. M-a luat prin surprindere fiind atât de diferit de ceea ce văzusem până în acel moment.
D.M.: Echipa lui Castellucci era una foarte mare, nici nu cred că știu ce făceau toți oamenii de acolo, adică ce sarcini aveau atribuite. Fiind un spectacol în care apar și copii, inclusiv de grădiniță, erau supraveghetori, instructori și tot felul de oameni care se ocupau de diverse aspecte. Nu văzusem în viața mea, până atunci, o asemenea organizare. Erau o grămadă de asistenți, de regizori tehnici, regizori de producție; unii asistenți aveau propriii lor asistenți. Deși erau foarte multe persoane, fiecare știa exact ce avea de făcut. Era o coordonare admirabilă între toate departamentele.
L.C.: Erau foarte mulți oameni în sala de repetiții, într-adevăr, și nu am putut să-mi dau seama de funcția fiecăruia. Însă, exact cum spui și tu despre experiența de la Ivo van Hove, în afara României pare ceva uzual ca toată echipa, sau o bună partea din ea, să fie constant parte din procesul de creație. Aici, în echipa de la Stabat Mater erau o grămadă de asistenți și de asistenți ai asistenților, echipe tehnice de toate felurile. Culmea, era ca un mecanism de ceas elvețian pe care era o adevărată plăcere să-l privești. Cum au zis și fetele, fiecare știa ce atribuție are și o îndeplinea exemplar.
D.A.: Cum simțiți că v-a transformat experiența de lucru în Geneva? Ce schimbări a produs în modul în care vă raportați la propriile demersuri artistice?
A.S.: Faptul că am asistat la crearea unui spectacol făcut de Castellucci a avut asupra mea același efect ca vizionarea spectacolelor sale: un episod de reflecție profundă, care mi-a îmbogățit viziunea artistică și, în general, viața profesională. Cafeaua pe care am băut-o cu el mi-a reconfirmat ipoteze ascunse despre ce va urma în viața mea ca artist și mi-a întărit speranța că este posibil ca prezența mea în teatru să fie relevantă. Experiența asta artistică mă va însoți toată viața. Îmi doresc să aflu ce nu știu mai mult ca niciodată, îmi doresc să fac lucruri noi pe care e posibil să nu le înțeleg de la început, vreau să risc și îmi doresc să am în continuare curaj ca artistă.
D.M.: Experiența de la Geneva a fost complexă, nici nu știu de unde să încep. Încă o asimilez. M-am întors din Elveția cu o bibliografie pe care încă nu am terminat-o de parcurs. Informațiile pe care le-am primit de la Romeo Castellucci sunt atât de vaste, încât aplicabilitatea lor ia timp. Încă am nevoie de timp pentru a înțelege toate conceptele explicate. Nu mi s-a dat o rețetă, mi s-a deschis mintea în raport cu o altă modalitate de a face și de a construi un spectacol. Este o modalitate diferită de a face teatru sau operă și, atunci când ești crescut într-un anumit sistem de gândire atâția ani, e greu să faci trecerea atât de brusc. Castellucci este foarte diferit față de tot ce am învățat eu în România. Am înțeles că teatrul sau opera nu trebuie să arate neapărat într-un anumit fel. Mi-a deschis un apetit pentru cercetarea amănunțită a modului de construcție antic al enigmei: cum integrezi enigma în construcția regizorală a unui spectacol. Acum lucrez la un articol științific în care explic mai bine tot ce am reușit să înțeleg și să aplic din ceea ce mi-a explicat Romeo Castellucci. Romeo m-a schimbat și vreau să rămân schimbată.
L.C.: Dacă aș încerca să însumez tot ce am trăit în experiența din Geneva, ar fi prea puțin și prea banal. Nu am realizat ce mi s-a întâmplat decât în momentul în care eram în avion în drum spre România. Încă am momente în care mă gândesc la experiența asta și mi se pare că am visat. Dar ca și atunci, nu vreau să fiu trezit din acest vis. Castellucci mi-a redat viziunea despre arta din care fac parte, despre modul în care ar trebui să mă raportez la ea, despre etica de muncă pe care trebuie s-o revizuiești și îmbunătățești constant. De multe ori mă poziționam în fața unei opere de artă și așteptam să mi se ofere un răspuns. M-a făcut să-mi dau seamă că dacă mă poziționez acolo și adresez o întrebare la care încerc să găsesc singur răspuns, voi ieși mai câștigat după această experiență. Și chiar are dreptate.
D.A.: Ce le-ați transmite colegilor noștri de generație care se gândesc la o astfel de experiență internațională de lucru? Hai să creăm împreună un fel de kit cu sfaturi utile, lecții învățate &tips and tricks din experiența voastră în Geneva.
A.S.: Dacă cineva crede că „sunt șanse mici” încurajez căutarea cu mare interes a acelor șanse. Orice ar însemna asta. Eu încerc să mă înconjor de oameni pe care-i apreciez, cu care dezbat tot ce acumulez. Experiența noastră a pornit de la o simplă discuție la Gala HOP sau poate că a pornit când m-am întâlnit în Polonia cu Diana, poate când am găsit proiectul Erasmus, poate chiar mai înainte – când am dat la facultate andso on. The butterfly effect. Pentru toți va fi diferit. Există totuși un element comun: scopul. Încerc să-mi pun în minte un scop măreț și să ating măcar linia de la jumătate prin toate mijloacele de care sunt capabilă. Mă bazez, în special, pe autenticitate. De-aia am și spus că e diferit pentru fiecare. Și mai cred în ceva ce e mai presus de înțelegerea mea: puțin noroc.
D.M.:Cred foarte mult în generația mea și le-aș transmite să nu se lase bătuți. Să bată la ușă până când li se va răspunde și, dacă nu se poate pe intrarea principală, atunci să sară pe geam. Experiența de la Geneva mi-a arătat încă o dată că această lume la care nu avem acces, de fapt, este foarte accesibilă. Există o diferență foarte mare între ceea ce se întâmplă în țară și ceea ce se întâmplă în străinătate. Mentalitatea oamenilor chiar este diferită, totalmente. Realitatea în care eu trăiesc este următoarea: nu am acces la marii oameni de teatru din această țară. Am asistat la repetițiile lor și nu am fost băgată în seamă deloc, în unele cazuri. Am mâncat la aceeași masă cu ei, iar singura interacțiune avută a fost un simplu „Poftă bună”. Atât. Și nu m-am supărat niciodată pe acest fapt, eram obișnuită și sunt obișnuită cu astfel de comportamente. Diferența e că, la Geneva, Castellucci, a fost cel care a venit la noi să ne invite la masă pentru a discuta mai multe. Asta e realitatea. Am stat cu Castellucci la cafea vreo trei ore, dar cu marile nume din țară de abia dacă primesc înapoi un „Bună ziua”. Sfatul meu este să vă duceți departe. Puneți-vă creierul să gândească în sistem de urgență, pe tipul: „Bun, acum trebuie să fac rost de bani.”, „Bun, acum hai să văd cum reușesc să concretizez acest proiect, care sunt pașii?” Da, dintr-o listă de peste cincizeci de nume ne-a răspuns doar unul, dar acela a fost Castellucci. Cred cu tărie în generația mea și mai cred că oamenii care muncesc îndeajuns vor fi văzuți, într-un mod sau altul. Munca mereu va ieși la suprafață. Calitatea va prima întotdeauna în fața nepotismelor și a aranjamentelor. Fii bun, investește în dezvoltarea ta, dă din coate, asigură-te că munca ta ajunge la oamenii potriviți. Fă networking și citește în egală măsură. Vor exista oameni dispuși să colaboreze, deschiși să te cunoască. Fii atât de bun încât să nu te poată ignora. Știu că e greu și că de multe ori nu e corect, că sacrificiile par să nu se mai termine. Nu dețin soluția. Și eu sunt la început și încă mă zbat să îmi găsesc un loc în țara asta, dar știu că am ceva de spus și știu că va veni și timpul meu.Și vă sfătuiesc, așa cum o fac și cu mine, să țintiți cât mai sus. Tata are o vorbă: „Dacă vrei să ajungi până la București, sunt șanse să ajungi până la Mizil (sunt din Buzău), dar dacă vrei în America, e posibil să ajungi până la Londra.” Așa că… go for it!
L.C.: Clar le-aș transmite că e o chestiune tangibilă și că nu-i nimic de domeniul fantasticului. Da, e greu și apar multe obstacole, dar pe cât de ușor apar, la fel de repede și trec. Problema financiară, căci despre ea se vorbește de cele mai multe ori, tind să cred că se rezolvă destul de ușor, pentru că există oameni sau instituții care pot și vor să ofere sprijin. Și atunci de ce nu am face asta mai des? Trebuie insistat. Dacă le intră mail-urile în spam, le dai până te asiguri că o să verifice și acolo. Important e să le trimiți. Și să te accepte. După, merge din inerție.
D.A.: What’s next din punct de vedere profesional pentru fiecare dintre voi?
A.S.: Urmează premierele a două spectacole la care lucrez în prezent: prima bulevardieră, alături de Carmen Tănase, la Sala Luceafărul, și Meciul de handbal, în regia lui Gabriel Sandu la Teatrul Metropolis. Pe lângă asta, scriu deja la al doilea meu text, care sper că va apărea undeva spre finalul anului următor și pregătesc, în paralel, un proiect personal, alături de Diana și câțiva muzicieni tineri, de care sunt foarte entuziasmată. Am confirmat deja un proiect în teatru pentru 2026 și caut, în continuare, să extind granițele. Vânez și aștept să găsesc încă o experiență de tip Castellucci. Voi menține constant contactul cu artiștii din străinătate, voi filma în continuare la serial. Ce aștept cel mai tare să se întâmple la anul este debutul meu în lungmetraj.
D.M.: Mă pregătesc de licență. Încerc să mi-o realizez într-un teatru de stat, am nevoie de această experiență. Ultimul meu examen în facultate, înainte de licență, va fi Cântăreața cheală, și am să continui colaborarea cu departamentul maghiar, așa cum am făcut-o la ultimele două proiecte, acesta fiind al treilea. Cum spuneam, am păstrat legătura cu Christian Longchamp. Am fost sunată acum câteva zile și m-a întrebat dacă aș dori să particip la următoarea producție a lui Romeo Castellucci de la Teatro alla Scala din Milano. Am spus „da”. De data aceasta urmează să particip la întreg procesul de lucru, care va dura aproape două luni. Romeo Castellucci și-a exprimat acordul în privința participării mele, acum aștept și aprobarea din partea echipei de la Scala. Sper din tot sufletul ca această oportunitate să se concretizeze.Uneori mă tem să o dezvălui, mereu am senzația că sigur o să se întâmple ceva și se va amâna totul. Așa a fost și cu Geneva. Până nu m-am văzut în sală, nu am crezut sută la sută. Când voi primi contractul de la Milano, voi reintra în procesul de dat mail-uri, găsit finanțări și făcut rost de bani. Până atunci, mă apuc să mă documentez cu privire la Debussy. Știu că trebuie să mă pregătesc intens. În acest timp, lucrez la un portofoliu pe care să îl depun teatrelor din țară. Aș dori să montez în România. Nu vreau să fiu înțeleasă greșit, sunt profund recunoscătoare că am de lucru în străinătate. Aș fi ipocrită să spun că nu m-am bucurat enorm când am aflat că voi monta în Spania. Țin minte că eram în Vigo, în aeroport, mă întorceam pentru a doua tură de repetiții și îmi finalizam schema de lumini pe caiet. În timp ce îmi notam Q-urile, am avut un gând scurt, care mi-a străfulgerat mintea: „De-aș avea de lucru și acasă…” M-am dus în Spania, am făcut ultimele corecturi și am dat premiera. A doua zi m-am întors la București și mi-am casat un spectacol.
L.C.: În momentul de față, când răspund la această întrebare, nu am niciun plan. Și nu pentru că nu îmi place să-mi fac planuri, ci pentru că asta e realitatea momentului. Nu e una care să mă bucure, dar nici nu mă întristează prea tare. Am primit mereu în viață ceea ce aveam nevoie exact atunci când mă așteptam mai puțin. Mi-ar plăcea să spun că am în pregătire încă un spectacol sau încă un film, măcar un scurtmetraj. Dar nu e așa. Și nu-i neapărat rău sau bine. Joc în două spectacole, unul la București, celălalt la Cluj, și am câte două reprezentații pe luna noiembrie pentru fiecare. E cel mai mult din cât am avut până acum și nu pot decât să mă bucur. Sunt două proiecte dragi, alături de niște colegi minunați. Fac ce-mi place și asta îmi aduce cea mai mare împlinire.
*Fotografii, de la stânga la dreapta: Antonia Scutaru (credits Iulian Ratescu), Leo Chionac (credits Ioana Groza Pop) și Diana Mihalașcu (credits Mara Sermășan)