Până la urmă, ce e rău dacă managerii instituțiilor de cultură sunt din anturajul puterii? Orice economist sau cunoscător în ale politicii nu ar vedea decât avantaje: apropiat al puterii înseamnă acces la bani. Ești prieten cu primarul, președintele consiliului județean, ceva senator sau deputat sau ești și tu, pur și simplu, membru al partidului cu putere de decizie la ordonatorul tău de credit și ești numit sau poate chiar câștigi un concurs de mandat ca manager al unei instituții de cultură, nu este acest cumul de calități – prieten cu cine trebuie și manager al unei instituții de cultură – un pachet câștigător? Prin tine instituția va avea acces la finanțare bună. Ori finanțare bună înseamnă performanță, nu așa ne spune teoria economică și pe jumătate cea de management cultural? Spun pe jumătate pentru că, în management cultural finanțarea este o precondiție necesară, dar nu și suficientă, în sensul că aici cutuma este să spui că fără finanțare nu poate exista performanță, fără a te simți obligat la mari performanțe în condițiile unei bune finanțări. Evidențele arată că o finanțare bună nu garantează întotdeauna succesul. Aici arta și fotbalul se aseamănă foarte tare. Dar să reținem prima idee: ce poate fi viciat într-o relație prietenească sau chiar de apartenență între managerul unei instituții culturale și puterea politică, ca precondiție pentru asigurarea bunei finanțări a actelor culturale ale acestei instituții? Sau, mai concis, ce e așa rău într-o numire politică (aici deja manipulez subiectul, introducând nuanța că ar exista totuși ceva în neregulă)?
La urma urmei, un manager al unei instituții culturale este o figură administrativă, nu una artistică, nu-i așa? Orice formă juridică de administrare are un administrator/director general al cărui job este să asigure existența și mersul înainte al acelei entități, să îndeplinească scopul pentru care aceasta a fost înființată (de la servicii publice la profit) și, pe cât posibil, să asigure și ceva performanță funcționării acesteia. Calitatea serviciilor sau produselor livrate sunt însă, de obicei, responsabilitatea unui director tehnic. În instituțiile culturale, ale unui director artistic. Acesta ar trebui să dea viziunea, strategia și nivelul calitativ al actelor artistice, educative și sociale produse de instituția culturală respectivă. Deci cu atât mai mult managerul unei instituții de cultură nu ar trebui încorsetat cu criterii care să țină de domeniul politicului. La urma urmei, el trebuie să asigure finanțarea și toate condițiile necesare bunei funcționări a instituției de cultură, de la salarii la factura pentru energie, căldură și bugetul de producție. Ce contează că e de la sau apropiat de partidul cutare sau cutare? De fluturași și floricele se ocupă directorul artistic. Cu ce pot vicia legăturile sale politice și administrative actul artistic? Sau, mult mai plastic, precum se exprima un jurnalist din Suceava acum niște ani într-o emisiune televizată, un teatru are nevoie de manager interimar, pentru că actorii trebuie să își ia și iei salariile și cineva trebuie să semneze actele alea și să poată cumpăra baloane și ce le mai trebuie lor acolo la teatru. Poate fi ceva mai benign decât rolul de a da salarii actorilor pe care îi iubim și a le cumpăra baloane?
Deci managerul este figura administrativă, iar directorul artistic figura profesională care dă, sau nu, direcție, consistență și investește cu valoare simbolică și poate chiar prestigiu portofoliul artistic al instituției de cultură pe care o ghidează. Clar precum diferența dintre atribuțiile Președintelui și cele ale Guvernului, nu? Președintele are mai mult prestigiu, dar puterea reală este la guvern. Dar dacă există această clară separare de atribuții, revin, de ce strâmbă lumea din nas când aude că cutare director general de teatru este numit de cutare primărie pentru că este din același partid cu primarul și nu pentru că ar avea vreo legătură cu lumea teatrului? La urma urmei, dacă este post administrativ, nu ar trebui avută mai mare încredere în cineva cu experiență administrativă decât în cineva care ar putea fi un mare artist, dar un administrator catastrofal? Practic o discuție veche de la Revoluție încoace, cu dl Caramitru navă amiral a apărării ideii că managerul unei instituții de cultură trebuie să aibă studii în domeniu, adică să fie din breaslă, pentru a înțelege nevoile și particularitățile breslei în procesul decizional și o serie constantă de ordonanțe de urgență pentru tabăra adversă, care au încercat să erodeze constant această idee și să lărgească posibilitatea angajării ca manager de instituții culturale și a altor profesii, precum, la ultima tentativă, cele de economiști (pe argumentul skill-urilor economico-financiare) sau juridice (pe argumentul skill-urilor juridice și administrative). În ciuda argumentelor substanțiale și de o parte și de alta, de ce totuși această frică endemică a breslelor artistice de „politizare” a instituțiilor de cultură, cum denumim fiecare numire de manager care miroase a decizie politică ? Dacă avem un manager care își folosește poziția personală pentru buna finanțare a instituției de cultură și un profesionist din breaslă care cheltuie eficient pentru demersul instuției acești bani, nu exact aceasta este formula câștigătoare căutată? Ce dacă unul dintre ei este de la liberali, de la masoni sau de la clubul de golf al județului, dacă își pune această calitate în slujba și interesul instituției pe care o conduce?
Ei bine, cu multă tristețe, am aflat de ce, totuși, ar trebui evitate cu orice preț astfel de numiri. Nu din argumente pragmatice, care ar fi și ele multe și foarte substanțiale de ambele părți ale baricadei, ci din argumente simbolice care țin de însăși rațiunea de existență a acestor instituții. Mă voi explica cu un mic studiu de caz: Teatrul Municipal Matei Vișniec Suceava. Cel mai tânăr teatru din România, împlinește anul acesta 10 ani de la înființare. Condus interimar și apoi cu mandat de dna Carmen Veronica Steiciuc, poetă, în calitate de manager, și-a desființat relativ repede postul de director artistic și a fost condus de manager și un director de programe. Dna Carmen Veronica Steiciuc moare în 2021 în urma complicațiilor date de infectarea cu coronavirus, iar teatrul este preluat, ca manager interimar, de dna Angela Zarojanu, membră PNL, partid care deține și primăria Suceava, instituția tutelară Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava. Aceasta va conduce ca director interimar teatrul din Suceava până în iunie 2025 când este înlocuită de către noua administrație a Sucevei, de la PSD de data aceasta, cu dl manager interimar Adrian Păduraru, care, recent, a câștigat și un mandat de 5 ani de manager, în urma unui concurs. Gata cu documentarul, nu vă mai plictisesc!
În iunie 2025 dna Zarojanu predă dlui Păduraru mandatul de manager și, la propunerea viceprimarului Sucevei Dan Ioan Cușnir, care are teatrul în coordonare, este aplaudată în ședința de Consiliu local în care se vota schimbarea. În septembrie 2025, în timpul concursului pentru postul de manager, același Dan Ioan Cușnir, viceprimar al Sucevei și organizator al concursului sus-menționat, face un material video în parteneriat cu o instituție de presă locală, filmând în teatru, în spații fără acces public, ceea ce dumnealui consideră nereguli drastice. Acest material se vrea, la 10 luni de când instituția se afla deja în coordonarea dumnealui și la două luni după ce dl Păduraru preluase deja interimatul, o denunțare a managementului dezastruos al dnei Zarojanu, pe care o aplaudase cu două luni mai devreme. Afirmând că dl Păduraru, adus manager interimar de către administrația din care face parte, va face ordine și va eficientiza activitatea teatrului. Ignorând faptul că, în timp ce făcea aceste afirmații, el, persoană de conducere a instituției organizatoare de concurs, la primărie se evaluau proiectele de management ale candidaților la postul de manager al Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava. Dar, iarăși, nu antepronunțări și concursuri viciate tratăm în acest studiu de caz, ci efectul acestor fapte asupra instituției teatrale din Suceava. În urma materialului video al viceprimarului, preluat de către instituțiile media prietene în forma și narativul dictate de acesta, activitatea de 10 ani a teatrului din Suceava este coborâtă sub nivelul 0. Teatrul este, conform spuselor dumnealui, ineficient economic, elitist și în același timp mediocru artisitic și, mai ales, total indisciplinat, subliniind nevoia unui nou manager, care să facă regulă. Mantra noastră dragă, nevoia tătucului tutelar, mâna forte care să disciplineze pe cei care au păreri proprii.
De ce autoritatea tutelară să decredibilizeze o instituție aflată în coordonare proprie, găzduită într-o clădire gestionată prin angajat propriu, prin acuze legate de proasta gestiune a clădirii – clădirea în care funcționează Teatrul Municipal Matei Vișniec Suceava nu îi aparține, ci aparține Municipiului Suceava, care o administrează direct, prin angajat propriu? Ușor de intuit, dar, din nou, neimportant pentru subiectul nostru.
Important pentru noi, publicul și pentru voi, artiștii, este să înțelegem că de fiecare dată când o instituție publică de cultură va avea management numit politic, se va intra în acest cerc vicios, din care unele astfel de instituții nu vor ieși timp de generații: când se schimbă garda politică, este o declarație obligatorie de putere ca toți managerii numiți de „foștii” să fie înlocuiți. Poate să îți și placă de ei, este o chestiune obligatorie politic. Pe lângă că toate partidele au propriile obligații. Cu interimarii e ușor, pur și simplu îi destitui. Cu cei cu mandat e mai greu, dar și acolo sunt soluții standardizate: le tai bugetul, să nu aibă cu ce face, apoi îi acuzi de incompetență. În ambele cazuri, precum la Suceava, instituția este cea care va fi decredibilizată și ani întregi din prestigiul său vor fi șterși, la fel cu potențialul acumulat și cu munca sa de până în acel moment (unde este cazul) de creare și atragere de public. Când dai jos rivalul politic, îl anulezi doar lovind în și negând orice merite ale activității instituției respective. Chiar dacă te doare inima de ea, cum să spui că teatrul e bun, dar managerul e prost? Acum câteva luni Suceava era mândră de trupa sa de teatru, chiar dacă nu frecventa această artă, simțindu-se legitimată prin această trupă pe o hartă culturală a țării. Acum, aceeași suceveni care nu merg la teatru, dar care poate ar fi făcut-o la un moment dat, se întreabă, în urma „dezvăluirilor” unui viceprimar PSD care lovește într-o membră PNL, dacă teatrul din Suceava nu este, așa cum spune acesta, încă un alt loc al mediocrității și irosirii banului public. În anul în care am început să plătim deficitul este o întrebare gravă și legitimă, întrebare care are un efect cu atât mai dur asupra muncii de zece ani a acestei instituții. Dar, odată anulat sau pus sub semnul întrebării prestigiul acesteia, trebuie să avem încredere, pentru că vine salvatorul (în cazul nostru dl Păduraru), care ne va duce pe cele mai înalte culmi ale culturii și prosperității. Doar că îi trebuie timp. Am pierdut 10 ani, se zice, dar de acum începe!
Dar nouă, iubitorilor artei care face obiectul activității instituțiilor de cultură care, fie că le iubim sau le urâm, fac parte din standardul de calitate a vieții noastre de locuitori ai unui oraș sau altul, nouă cine ne dă timpul acesta? Să mai așteptăm câțiva ani și gata, Evrika!, batem Berlinul. Acum nu se poate, pentru că tocmai am făcut o decapitare necesară. Aveți însă încredere în viitor. A fost rău, dar vine bine, vă garantează noul om de la butoane. Pe cuvântul lui! După peste 30 de ani de la Revoluție, mai poți cere așa ceva? Uite că da! Dar când salvatorul este anunțat dinainte să înceapă bine concursul, gradul de 0,07% încredere unde se duce? Ce legitimitate are noul manager în aceste condiții? Și dacă concursul este viciat, măcar să închidem ochii dacă titularul este din breaslă? Trebuie să acceptăm că în Cultură mai bine de atât nu se poate și să ne punem speranțele într-un hazard bun care pare că nu mai vine?
Sincer nu cred că pot fi oferite răspunsuri la aceste întrebări. De aceea cred că jurnaliștii culturali și toate breslele artistice, când celor de investigație nu le este trezit interesul de nereguli din domeniul cel mai sărac financiar al societății românești, să lupte cu toate armele la dispoziție împotriva numirilor politice. Chiar când vă place persoana sau v-ar ajuta o prietenie cu aceasta. Pentru că orice potențat politic va putea fi apoi destituit de la conducerea unei instituții culturale doar cu mari sau chiar totale pagube aduse prestigiului și legitimității acesteia. Instituția culturală care a intrat în orbita politicului va fi întotdeauna victimă colaterală și prima sacrificabilă în răfuielile politice.
Nu știu voi, dar eu nu am destui ani de irosit pe teatru prost și nici nu consider că merită să trăiești într-un oraș care nu poate satisface minime nevoi culturale cetățenilor săi plătitori de taxe și impozite. Păziți-vă teatrul, opera, filarmonica, muzeele, galeriile, spațiile culturale publice și private. Ele sunt miza libertății noastre de a gândi, simți, trăi cu sens.
Despre politizarea instițutiilor de cultură
Autor: Dinel Dumitru Teodorescu
Publicat: exclusiv online
Rubrica: puncte de vedere
Până la urmă, ce e rău dacă managerii instituțiilor de cultură sunt din anturajul puterii? Orice economist sau cunoscător în ale politicii nu ar vedea decât avantaje: apropiat al puterii înseamnă acces la bani. Ești prieten cu primarul, președintele consiliului județean, ceva senator sau deputat sau ești și tu, pur și simplu, membru al partidului cu putere de decizie la ordonatorul tău de credit și ești numit sau poate chiar câștigi un concurs de mandat ca manager al unei instituții de cultură, nu este acest cumul de calități – prieten cu cine trebuie și manager al unei instituții de cultură – un pachet câștigător? Prin tine instituția va avea acces la finanțare bună. Ori finanțare bună înseamnă performanță, nu așa ne spune teoria economică și pe jumătate cea de management cultural? Spun pe jumătate pentru că, în management cultural finanțarea este o precondiție necesară, dar nu și suficientă, în sensul că aici cutuma este să spui că fără finanțare nu poate exista performanță, fără a te simți obligat la mari performanțe în condițiile unei bune finanțări. Evidențele arată că o finanțare bună nu garantează întotdeauna succesul. Aici arta și fotbalul se aseamănă foarte tare. Dar să reținem prima idee: ce poate fi viciat într-o relație prietenească sau chiar de apartenență între managerul unei instituții culturale și puterea politică, ca precondiție pentru asigurarea bunei finanțări a actelor culturale ale acestei instituții? Sau, mai concis, ce e așa rău într-o numire politică (aici deja manipulez subiectul, introducând nuanța că ar exista totuși ceva în neregulă)?
La urma urmei, un manager al unei instituții culturale este o figură administrativă, nu una artistică, nu-i așa? Orice formă juridică de administrare are un administrator/director general al cărui job este să asigure existența și mersul înainte al acelei entități, să îndeplinească scopul pentru care aceasta a fost înființată (de la servicii publice la profit) și, pe cât posibil, să asigure și ceva performanță funcționării acesteia. Calitatea serviciilor sau produselor livrate sunt însă, de obicei, responsabilitatea unui director tehnic. În instituțiile culturale, ale unui director artistic. Acesta ar trebui să dea viziunea, strategia și nivelul calitativ al actelor artistice, educative și sociale produse de instituția culturală respectivă. Deci cu atât mai mult managerul unei instituții de cultură nu ar trebui încorsetat cu criterii care să țină de domeniul politicului. La urma urmei, el trebuie să asigure finanțarea și toate condițiile necesare bunei funcționări a instituției de cultură, de la salarii la factura pentru energie, căldură și bugetul de producție. Ce contează că e de la sau apropiat de partidul cutare sau cutare? De fluturași și floricele se ocupă directorul artistic. Cu ce pot vicia legăturile sale politice și administrative actul artistic? Sau, mult mai plastic, precum se exprima un jurnalist din Suceava acum niște ani într-o emisiune televizată, un teatru are nevoie de manager interimar, pentru că actorii trebuie să își ia și iei salariile și cineva trebuie să semneze actele alea și să poată cumpăra baloane și ce le mai trebuie lor acolo la teatru. Poate fi ceva mai benign decât rolul de a da salarii actorilor pe care îi iubim și a le cumpăra baloane?
Deci managerul este figura administrativă, iar directorul artistic figura profesională care dă, sau nu, direcție, consistență și investește cu valoare simbolică și poate chiar prestigiu portofoliul artistic al instituției de cultură pe care o ghidează. Clar precum diferența dintre atribuțiile Președintelui și cele ale Guvernului, nu? Președintele are mai mult prestigiu, dar puterea reală este la guvern. Dar dacă există această clară separare de atribuții, revin, de ce strâmbă lumea din nas când aude că cutare director general de teatru este numit de cutare primărie pentru că este din același partid cu primarul și nu pentru că ar avea vreo legătură cu lumea teatrului? La urma urmei, dacă este post administrativ, nu ar trebui avută mai mare încredere în cineva cu experiență administrativă decât în cineva care ar putea fi un mare artist, dar un administrator catastrofal? Practic o discuție veche de la Revoluție încoace, cu dl Caramitru navă amiral a apărării ideii că managerul unei instituții de cultură trebuie să aibă studii în domeniu, adică să fie din breaslă, pentru a înțelege nevoile și particularitățile breslei în procesul decizional și o serie constantă de ordonanțe de urgență pentru tabăra adversă, care au încercat să erodeze constant această idee și să lărgească posibilitatea angajării ca manager de instituții culturale și a altor profesii, precum, la ultima tentativă, cele de economiști (pe argumentul skill-urilor economico-financiare) sau juridice (pe argumentul skill-urilor juridice și administrative). În ciuda argumentelor substanțiale și de o parte și de alta, de ce totuși această frică endemică a breslelor artistice de „politizare” a instituțiilor de cultură, cum denumim fiecare numire de manager care miroase a decizie politică ? Dacă avem un manager care își folosește poziția personală pentru buna finanțare a instituției de cultură și un profesionist din breaslă care cheltuie eficient pentru demersul instuției acești bani, nu exact aceasta este formula câștigătoare căutată? Ce dacă unul dintre ei este de la liberali, de la masoni sau de la clubul de golf al județului, dacă își pune această calitate în slujba și interesul instituției pe care o conduce?
Ei bine, cu multă tristețe, am aflat de ce, totuși, ar trebui evitate cu orice preț astfel de numiri. Nu din argumente pragmatice, care ar fi și ele multe și foarte substanțiale de ambele părți ale baricadei, ci din argumente simbolice care țin de însăși rațiunea de existență a acestor instituții. Mă voi explica cu un mic studiu de caz: Teatrul Municipal Matei Vișniec Suceava. Cel mai tânăr teatru din România, împlinește anul acesta 10 ani de la înființare. Condus interimar și apoi cu mandat de dna Carmen Veronica Steiciuc, poetă, în calitate de manager, și-a desființat relativ repede postul de director artistic și a fost condus de manager și un director de programe. Dna Carmen Veronica Steiciuc moare în 2021 în urma complicațiilor date de infectarea cu coronavirus, iar teatrul este preluat, ca manager interimar, de dna Angela Zarojanu, membră PNL, partid care deține și primăria Suceava, instituția tutelară Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava. Aceasta va conduce ca director interimar teatrul din Suceava până în iunie 2025 când este înlocuită de către noua administrație a Sucevei, de la PSD de data aceasta, cu dl manager interimar Adrian Păduraru, care, recent, a câștigat și un mandat de 5 ani de manager, în urma unui concurs. Gata cu documentarul, nu vă mai plictisesc!
În iunie 2025 dna Zarojanu predă dlui Păduraru mandatul de manager și, la propunerea viceprimarului Sucevei Dan Ioan Cușnir, care are teatrul în coordonare, este aplaudată în ședința de Consiliu local în care se vota schimbarea. În septembrie 2025, în timpul concursului pentru postul de manager, același Dan Ioan Cușnir, viceprimar al Sucevei și organizator al concursului sus-menționat, face un material video în parteneriat cu o instituție de presă locală, filmând în teatru, în spații fără acces public, ceea ce dumnealui consideră nereguli drastice. Acest material se vrea, la 10 luni de când instituția se afla deja în coordonarea dumnealui și la două luni după ce dl Păduraru preluase deja interimatul, o denunțare a managementului dezastruos al dnei Zarojanu, pe care o aplaudase cu două luni mai devreme. Afirmând că dl Păduraru, adus manager interimar de către administrația din care face parte, va face ordine și va eficientiza activitatea teatrului. Ignorând faptul că, în timp ce făcea aceste afirmații, el, persoană de conducere a instituției organizatoare de concurs, la primărie se evaluau proiectele de management ale candidaților la postul de manager al Teatrului Municipal Matei Vișniec Suceava. Dar, iarăși, nu antepronunțări și concursuri viciate tratăm în acest studiu de caz, ci efectul acestor fapte asupra instituției teatrale din Suceava. În urma materialului video al viceprimarului, preluat de către instituțiile media prietene în forma și narativul dictate de acesta, activitatea de 10 ani a teatrului din Suceava este coborâtă sub nivelul 0. Teatrul este, conform spuselor dumnealui, ineficient economic, elitist și în același timp mediocru artisitic și, mai ales, total indisciplinat, subliniind nevoia unui nou manager, care să facă regulă. Mantra noastră dragă, nevoia tătucului tutelar, mâna forte care să disciplineze pe cei care au păreri proprii.
De ce autoritatea tutelară să decredibilizeze o instituție aflată în coordonare proprie, găzduită într-o clădire gestionată prin angajat propriu, prin acuze legate de proasta gestiune a clădirii – clădirea în care funcționează Teatrul Municipal Matei Vișniec Suceava nu îi aparține, ci aparține Municipiului Suceava, care o administrează direct, prin angajat propriu? Ușor de intuit, dar, din nou, neimportant pentru subiectul nostru.
Important pentru noi, publicul și pentru voi, artiștii, este să înțelegem că de fiecare dată când o instituție publică de cultură va avea management numit politic, se va intra în acest cerc vicios, din care unele astfel de instituții nu vor ieși timp de generații: când se schimbă garda politică, este o declarație obligatorie de putere ca toți managerii numiți de „foștii” să fie înlocuiți. Poate să îți și placă de ei, este o chestiune obligatorie politic. Pe lângă că toate partidele au propriile obligații. Cu interimarii e ușor, pur și simplu îi destitui. Cu cei cu mandat e mai greu, dar și acolo sunt soluții standardizate: le tai bugetul, să nu aibă cu ce face, apoi îi acuzi de incompetență. În ambele cazuri, precum la Suceava, instituția este cea care va fi decredibilizată și ani întregi din prestigiul său vor fi șterși, la fel cu potențialul acumulat și cu munca sa de până în acel moment (unde este cazul) de creare și atragere de public. Când dai jos rivalul politic, îl anulezi doar lovind în și negând orice merite ale activității instituției respective. Chiar dacă te doare inima de ea, cum să spui că teatrul e bun, dar managerul e prost? Acum câteva luni Suceava era mândră de trupa sa de teatru, chiar dacă nu frecventa această artă, simțindu-se legitimată prin această trupă pe o hartă culturală a țării. Acum, aceeași suceveni care nu merg la teatru, dar care poate ar fi făcut-o la un moment dat, se întreabă, în urma „dezvăluirilor” unui viceprimar PSD care lovește într-o membră PNL, dacă teatrul din Suceava nu este, așa cum spune acesta, încă un alt loc al mediocrității și irosirii banului public. În anul în care am început să plătim deficitul este o întrebare gravă și legitimă, întrebare care are un efect cu atât mai dur asupra muncii de zece ani a acestei instituții. Dar, odată anulat sau pus sub semnul întrebării prestigiul acesteia, trebuie să avem încredere, pentru că vine salvatorul (în cazul nostru dl Păduraru), care ne va duce pe cele mai înalte culmi ale culturii și prosperității. Doar că îi trebuie timp. Am pierdut 10 ani, se zice, dar de acum începe!
Dar nouă, iubitorilor artei care face obiectul activității instituțiilor de cultură care, fie că le iubim sau le urâm, fac parte din standardul de calitate a vieții noastre de locuitori ai unui oraș sau altul, nouă cine ne dă timpul acesta? Să mai așteptăm câțiva ani și gata, Evrika!, batem Berlinul. Acum nu se poate, pentru că tocmai am făcut o decapitare necesară. Aveți însă încredere în viitor. A fost rău, dar vine bine, vă garantează noul om de la butoane. Pe cuvântul lui! După peste 30 de ani de la Revoluție, mai poți cere așa ceva? Uite că da! Dar când salvatorul este anunțat dinainte să înceapă bine concursul, gradul de 0,07% încredere unde se duce? Ce legitimitate are noul manager în aceste condiții? Și dacă concursul este viciat, măcar să închidem ochii dacă titularul este din breaslă? Trebuie să acceptăm că în Cultură mai bine de atât nu se poate și să ne punem speranțele într-un hazard bun care pare că nu mai vine?
Sincer nu cred că pot fi oferite răspunsuri la aceste întrebări. De aceea cred că jurnaliștii culturali și toate breslele artistice, când celor de investigație nu le este trezit interesul de nereguli din domeniul cel mai sărac financiar al societății românești, să lupte cu toate armele la dispoziție împotriva numirilor politice. Chiar când vă place persoana sau v-ar ajuta o prietenie cu aceasta. Pentru că orice potențat politic va putea fi apoi destituit de la conducerea unei instituții culturale doar cu mari sau chiar totale pagube aduse prestigiului și legitimității acesteia. Instituția culturală care a intrat în orbita politicului va fi întotdeauna victimă colaterală și prima sacrificabilă în răfuielile politice.
Nu știu voi, dar eu nu am destui ani de irosit pe teatru prost și nici nu consider că merită să trăiești într-un oraș care nu poate satisface minime nevoi culturale cetățenilor săi plătitori de taxe și impozite. Păziți-vă teatrul, opera, filarmonica, muzeele, galeriile, spațiile culturale publice și private. Ele sunt miza libertății noastre de a gândi, simți, trăi cu sens.