În luna martie, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu (TNRS) ne-a prilejuit un parcurs emoționant prin universul intim al dramaturgului Eugene O’Neill, filtrat prin viziunea mereu surprinzătoare a reputatului regizor rus Timofei Kuliabin, care montează pentru prima dată în România. Pe un scenariu de Roman Doljanski, cu scenografia lui Oleg Golovko și muzica lui Timofei Pastukhov, Lungul drum al zilei către noapte de la Sibiu a devenit încă de la premieră un spectacol reper, iar actorii: Nicu Mihoc, Raluca Iani, Marius Turdeanu, Horia Fedorca, Radu Costea, Ioana Cosma, Adrian Neacșu, David Cristian, Vlad Robaș, niște privilegiați care l-au însoțit pe Kuliabin pe drumul descoperirii unor noi adevăruri și sensuri, pe scenă și dincolo de ea. Despre laboratorul lor de creație, i-am întrebat pe doi dintre actorii protagoniști: Nicu Mihoc și Marius Turdeanu. (M.R.)
Maria ROTAR:Nicu, la începutul acestui an, ai avut șansa unei întâlniri profesionale extraordinare, cea cu regizorul Timofei Kuliabin care ți-a încredințat rolul scriitorului Edmund Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte, montat la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Care a fost primul tău gând atunci când ai aflat că veți lucra împreună? Ai avut așteptări? Ți-au fost împlinite?
Nicu MIHOC: Pentru început, vreau să spun că nu aveam nici măcar un gând despre o posibilă colaborare cu Timofei Kuliabin. Totul a pornit de la un telefon primit de la Claudia Maior, dacă m-ar interesa o posibilă colaborare pentru un proiect la TNRS, pe care l-ar face Kuliabin, respectiv Lungul drum al zilei către noapte și dacă aș dori să particip la un casting. Am acceptat fără nicio ezitare. Trebuie să spun că am avut mari emoții. Îmi doream foarte mult să fiu prezent în acest spectacol. Ei, a venit și distribuția și m-am trezit în rolul lui Edmund, fratele cel mic. Aoleu, nu mă vedeam deloc în acest rol. Mamă, cum o să fie, ce o să fac, cum mă descurc? Dar la prima lectură am înțeles de ce a fost așa. Dramaturgia. Roman a scris, reinterpretat un discurs dramaturgic excepțional. De aici începe construcția acestui spectacol. Nu am avut timp de așteptări. Am început… Eram curios. Atât. Nu am avut timp de așteptări. Eram doar un creuzet gol care așteaptă să fie umplut.
M.R.: Am spus mai devreme că întâlnirea a fost extraordinară, citându-te, pentru că știu că de la primele repetiții și până la premieră, regizorul nu a încetat să vă surprindă și să vă contagieze cu întrebări și rosturi, care au hrănit propriile voastre căutări artistice. Cu ce te-a cucerit sau, mai bine spus, ce a făcut diferit față de alți regizori?
N.M.: Habar nu am cum s-a întâmplat, dar ne-a cucerit pe toți. De la prima lectură și până la finalul acestui drum, am devenit din ce în ce mai mult dependenți unii de alții, ne apropiam de oamenii pe care îi jucam, eram ei, eram noi, ei și noi în același timp.
M.R.: Ai avut senzația că lucrează după o metodă anume, Kuliabin? Sau sunt altele calitățile care au contribuit la faima binemeritată pe care o are?
N.M.: Nu știu dacă a folosit o metodă, nu aș putea să o definesc, dar ce știu sigur e că juca cu ochiul minții fiecare personaj, era atent la cel mai mic detaliu, la timpul fizic, la a nu grăbi nimic. Am descoperit în Timofei un mare actor.
M.R.: Ți-a pus noi provocări?
N.M.: Știe să aducă provocări actorului. Te lasă să cauți, să găsești tu, să renunți, să revii, să refuzi, cu inocența unui copil mare. Kuliabin respectă și iubește fără tăgadă spațiul de joc și personalitatea actorului. E mâinile și picioarele tale. Nu propria ta conștiința. Te ajută printr-o simplitate fără margini să plonjezi în propria-ți umanitate și să găsești acolo adevărul drumului tău.
M.R.: Ce trăiește actorul care intră în laboratorul de creație al regizorului Timofei Kuliabin? Ce a fost relevant pentru tine, în procesul de construcție al spectacolului?
N.M.: Kuliabin nu bruschează spațiul de joc. În spectacolele lui, acelea pe care le-am văzut, detaliile fac diferența. Cred că laboratorul lui e omul. Omul pur și simplu. Fragilitatea și comportamentul uman. El nu comentează omul. Îl arată așa cum e și, indiferent de acțiunile acestuia, îl iartă, îl înțelege.
M.R.: Dar după ce spectacolul a ieșit la public, s-a schimbat ceva în actorul Nicu Mihoc? În felul tău de raportare la teatru sau la lume?
N.M.: Nu înțeleg acum dacă s-a schimbat ceva în mine, dar întâlnirea cu Kuliabin a potențat în mine multe lucruri care erau mai mult sau mai puțin latente în sfera căutărilor, a temerilor personale și m-au ajutat să îmi văd drumul meu profesional mai deschis, mai simplu și mai conștient.
M.R.: Ce iei cu tine după această întâlnire artistică?
N.M.: Ce iau cu mine după această întâlnire? Tot. Tot ce s-a întâmplat în acest proces. Tot ce știu sau am impresia că știu. Pe actorii cu care am lucrat. Pe Marius, Raluca, Horia, David, Radu, Vlad, Ioana. Pe Roman. Pe Kuliabin. Întâlnirea. Teatrul poate fi o lume, dar lumea nu poate fi un teatru.
***
Maria ROTAR:Dragă Marius, la începutul acestui an și tu ai avut șansa aceleiași întâlniri profesionale extraordinare cu regizorul Timofei Kuliabin care te-a distribuit în rolul James Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte. Ce așteptări ai avut de la această întâlnire, mai ales că notorietatea lui nu era nouă nici pentru artiștii și nici pentru publicul din România?
Marius TURDEANU: De la un timp, îmi propun să nu am niciun fel de așteptări și, cu încăpățânare, îmi iese. Dar voiam, o, da!, voiam să joc la el și aveam emoții frumoase înainte de întâlnire și o mare curiozitate. Îmi plăcea distribuția, mă incita textul și, mai ales, propunerea de a-l juca pe tatăl lui Nicu Mihoc (în trecut i-am fost fiu, apoi frate… acum era ceva nou). Și da, mă gândeam „cum e oare la lucru Timofei Kulianbin?”. Îi văzusem spectacolele – din păcate doar filmate – i-am urmărit interviurile, am epuizat YouTube-ul. Încercam să anticipez cumva cu ce fel de om mă întâlnesc, simțeam nevoia să-l cunosc. Aveam să mă înșel în mare parte.
M.R.: În ce fel te-a provocat și cucerit iremediabil, pentru că ai vorbit mereu în termeni superlativi despre experiența lucrului cu acest regizor?
M.T.: Și nu numai eu am vorbit așa. Toată echipa, toți actorii. M-a cucerit prin felul în care își poartă valoarea. La început îți zici: vine Kuliabin, chiar el! Și întâlnești un om atât de la locul lui, retras, chiar timid, care pare că vrea să fie lăsat în pace. Când începe repetiția însă şi totul se schimbă. Îți devine cel mai bun prieten, e cald, șarmant, plin de umor, inventiv și al naibii de inteligent. Din experiența mea, consider că e regizorul care știe să facă cea mai bună și eficientă atmosferă de lucru. Actorii rămâneau să își vadă colegii până la finalul repetițiilor, chiar dacă știau că nu mai au treabă în următoarele 3-4 ore. Procesul lui de lucru are un ADN teatral și o respirație foarte confortabilă. Creditează enorm de mult actorii, îți pune în cârcă toată încrederea și ți-o dă de la început. În felul ăsta reușește să te provoace, n-ai cum să vii a doua zi la repetiții cu temele nefăcute, fără un gând nou sau o propunere. Am admirat iarăși echipa cu care a venit: tehnicieni (lumini, sunet), scenograf, dramaturg. Fiecare a știut exact ce are de făcut. Nouă nu ne rămânea decât să explorăm universul propus de minunatul Roman Doljanski, cel care a făcut adaptarea textului și propunerea inedită, plecând de la piesa lui O’Neill. Și m-a cucerit iremediabil adevărul pe care îl caută mereu Kuliabin în relațiile dintre personaje, simplitatea aceea minunată, curată, cu care reușește să spună atât de mult în spectacolele lui.
M.R.: Te întreb și pe tine dacă ai avut senzația că lucrează după o metodă anume? Sau dacă sunt altele calitățile și instrumentele care au contribuit la faima binemeritată pe care o are?
M.T.: Calitățile și instrumentele lui ca om și artist sunt de necontestat. Metodă… nu știu. Dar are ceea ce eu am iubit mereu la actorii și teatrul bun rus – adevăr, profunzime și umor. Dincolo de școala pe care o are, dincolo de har, exigență și disciplină, suspectez că metoda lui e pasiunea cu care își face meseria.
M.R.: Ce abordează diferit, în timpul repetițiilor, și cum te-a însoțit pe drumul construirii rolului și al întregului spectacol?
M.T.: Poate că nu e foarte diferit, dar e foarte aplicat. Fără niciun fel de introducere sau explicație din partea lui, de la bun început, nimeni nu „marca” repetiția și asta pentru că el ne dădea toată atenția lui. Culege tot, abia așteaptă să-i dai ceva pe care să-l ducă mai departe. În felul ăsta am reușit să trasăm firul roșu al spectacolului într-un timp foarte scurt. Dădea senzația că e foarte mulțumit și relaxat. Nu exista niciun stres și nicio presiune a premierei. În felul ăsta, în perioada șnururilor, nu eram nici praf de obosiți, nici suprasaturați de text sau de noi. Poate că e talentul lui de a ne face să ne păstrăm prospețimea și bucuria, nu știu, dar relaxarea lui dă foarte multă încredere și libertate. Drumul meu alături de el în repetiții nu a urmat neapărat o rețetă, dar vreau să cred că am reușit să vin în întâmpinarea exigențelor lui. Pentru mine e foarte important să primesc feedback, să mi se spună ce să iau cu mine mai departe și ce să arunc la gunoi. Asta îmi eficientizează munca, mă face să înțeleg mai repede direcția și îmi dă confort. Am avut sprijinul ăsta de fiecare dată. Am și acum foile cu scrisul lui în rusă, cu toate indicațiile, sugestiile și propunerile. După ce ni le citea, le mototolea și le arunca la coș. Le-am furat și mi-s dragi.
M.R.: Această experiență a schimbat ceva la tine, uman și profesional, sau la felul tău de raportare la teatru și la lume?
M.T.: În primul rând, mi-a reconsolidat gândul că meseria asta e foarte frumoasă. Apoi, întâlnirea asta a făcut puțină curățenie – da, ăsta e cuvântul – în balastul pe care l-am adunat de-a lungul timpului. Mi-am dat seama că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune, ci un instrument foarte valoros. În spectacolul pe care Timofei Kuliabin l-a făcut cu noi la Sibiu e vorba și de el, de viața lui, de părinții lui, de țara din care a fost nevoit să plece și de oamenii dragi pe care i-a părăsit. A avut momente în care s-a arătat în toată vulnerabilitatea lui în fața noastră. E un act de curaj, dar mai ales de sinceritate, de adevăr. Și despre asta e și teatrul, atâta timp cât te costă, te și vindecă.
M.R.: Ce crezi că ar putea fi împrumutat și replicat din laboratorul vostru de creație, pentru a ajunge mai des la starea de grație în care vă aflați cu toții, de câte ori jucați acest spectacol?
M.T.: S-ar putea ca răspunsul să fie aici, printre gândurile pe care le-am expus deja. Mai adaug: bucuria… de a fi cu oamenii ăștia împreună, de a lucra cu ei, de a te uita cu admirație la ei când lucrează și bucuria de a avea împreună aceleași emoții în fața publicului.
M.R.: Ce rămâne cu tine după această întâlnire artistică?
M.T.: Felul în care îmi spunea el „Mariuș” și dorința de a repeta cât se poate de des întâlniri cu regizori care pur și simplu își iubesc meseria. Și actorii.
Nicu MIHOC şi Marius TURDEANU | Lungul drum al actorului către personaj
Interviuri realizate de Maria Rotar
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | FITS 2025
În luna martie, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu (TNRS) ne-a prilejuit un parcurs emoționant prin universul intim al dramaturgului Eugene O’Neill, filtrat prin viziunea mereu surprinzătoare a reputatului regizor rus Timofei Kuliabin, care montează pentru prima dată în România. Pe un scenariu de Roman Doljanski, cu scenografia lui Oleg Golovko și muzica lui Timofei Pastukhov, Lungul drum al zilei către noapte de la Sibiu a devenit încă de la premieră un spectacol reper, iar actorii: Nicu Mihoc, Raluca Iani, Marius Turdeanu, Horia Fedorca, Radu Costea, Ioana Cosma, Adrian Neacșu, David Cristian, Vlad Robaș, niște privilegiați care l-au însoțit pe Kuliabin pe drumul descoperirii unor noi adevăruri și sensuri, pe scenă și dincolo de ea. Despre laboratorul lor de creație, i-am întrebat pe doi dintre actorii protagoniști: Nicu Mihoc și Marius Turdeanu. (M.R.)
Maria ROTAR: Nicu, la începutul acestui an, ai avut șansa unei întâlniri profesionale extraordinare, cea cu regizorul Timofei Kuliabin care ți-a încredințat rolul scriitorului Edmund Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte, montat la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu. Care a fost primul tău gând atunci când ai aflat că veți lucra împreună? Ai avut așteptări? Ți-au fost împlinite?
Nicu MIHOC: Pentru început, vreau să spun că nu aveam nici măcar un gând despre o posibilă colaborare cu Timofei Kuliabin. Totul a pornit de la un telefon primit de la Claudia Maior, dacă m-ar interesa o posibilă colaborare pentru un proiect la TNRS, pe care l-ar face Kuliabin, respectiv Lungul drum al zilei către noapte și dacă aș dori să particip la un casting. Am acceptat fără nicio ezitare. Trebuie să spun că am avut mari emoții. Îmi doream foarte mult să fiu prezent în acest spectacol. Ei, a venit și distribuția și m-am trezit în rolul lui Edmund, fratele cel mic. Aoleu, nu mă vedeam deloc în acest rol. Mamă, cum o să fie, ce o să fac, cum mă descurc? Dar la prima lectură am înțeles de ce a fost așa. Dramaturgia. Roman a scris, reinterpretat un discurs dramaturgic excepțional. De aici începe construcția acestui spectacol. Nu am avut timp de așteptări. Am început… Eram curios. Atât. Nu am avut timp de așteptări. Eram doar un creuzet gol care așteaptă să fie umplut.
M.R.: Am spus mai devreme că întâlnirea a fost extraordinară, citându-te, pentru că știu că de la primele repetiții și până la premieră, regizorul nu a încetat să vă surprindă și să vă contagieze cu întrebări și rosturi, care au hrănit propriile voastre căutări artistice. Cu ce te-a cucerit sau, mai bine spus, ce a făcut diferit față de alți regizori?
N.M.: Habar nu am cum s-a întâmplat, dar ne-a cucerit pe toți. De la prima lectură și până la finalul acestui drum, am devenit din ce în ce mai mult dependenți unii de alții, ne apropiam de oamenii pe care îi jucam, eram ei, eram noi, ei și noi în același timp.
M.R.: Ai avut senzația că lucrează după o metodă anume, Kuliabin? Sau sunt altele calitățile care au contribuit la faima binemeritată pe care o are?
N.M.: Nu știu dacă a folosit o metodă, nu aș putea să o definesc, dar ce știu sigur e că juca cu ochiul minții fiecare personaj, era atent la cel mai mic detaliu, la timpul fizic, la a nu grăbi nimic. Am descoperit în Timofei un mare actor.
M.R.: Ți-a pus noi provocări?
N.M.: Știe să aducă provocări actorului. Te lasă să cauți, să găsești tu, să renunți, să revii, să refuzi, cu inocența unui copil mare. Kuliabin respectă și iubește fără tăgadă spațiul de joc și personalitatea actorului. E mâinile și picioarele tale. Nu propria ta conștiința. Te ajută printr-o simplitate fără margini să plonjezi în propria-ți umanitate și să găsești acolo adevărul drumului tău.
M.R.: Ce trăiește actorul care intră în laboratorul de creație al regizorului Timofei Kuliabin? Ce a fost relevant pentru tine, în procesul de construcție al spectacolului?
N.M.: Kuliabin nu bruschează spațiul de joc. În spectacolele lui, acelea pe care le-am văzut, detaliile fac diferența. Cred că laboratorul lui e omul. Omul pur și simplu. Fragilitatea și comportamentul uman. El nu comentează omul. Îl arată așa cum e și, indiferent de acțiunile acestuia, îl iartă, îl înțelege.
M.R.: Dar după ce spectacolul a ieșit la public, s-a schimbat ceva în actorul Nicu Mihoc? În felul tău de raportare la teatru sau la lume?
N.M.: Nu înțeleg acum dacă s-a schimbat ceva în mine, dar întâlnirea cu Kuliabin a potențat în mine multe lucruri care erau mai mult sau mai puțin latente în sfera căutărilor, a temerilor personale și m-au ajutat să îmi văd drumul meu profesional mai deschis, mai simplu și mai conștient.
M.R.: Ce iei cu tine după această întâlnire artistică?
N.M.: Ce iau cu mine după această întâlnire? Tot. Tot ce s-a întâmplat în acest proces. Tot ce știu sau am impresia că știu. Pe actorii cu care am lucrat. Pe Marius, Raluca, Horia, David, Radu, Vlad, Ioana. Pe Roman. Pe Kuliabin. Întâlnirea. Teatrul poate fi o lume, dar lumea nu poate fi un teatru.
***
Maria ROTAR: Dragă Marius, la începutul acestui an și tu ai avut șansa aceleiași întâlniri profesionale extraordinare cu regizorul Timofei Kuliabin care te-a distribuit în rolul James Tyrone din Lungul drum al zilei către noapte. Ce așteptări ai avut de la această întâlnire, mai ales că notorietatea lui nu era nouă nici pentru artiștii și nici pentru publicul din România?
Marius TURDEANU: De la un timp, îmi propun să nu am niciun fel de așteptări și, cu încăpățânare, îmi iese. Dar voiam, o, da!, voiam să joc la el și aveam emoții frumoase înainte de întâlnire și o mare curiozitate. Îmi plăcea distribuția, mă incita textul și, mai ales, propunerea de a-l juca pe tatăl lui Nicu Mihoc (în trecut i-am fost fiu, apoi frate… acum era ceva nou). Și da, mă gândeam „cum e oare la lucru Timofei Kulianbin?”. Îi văzusem spectacolele – din păcate doar filmate – i-am urmărit interviurile, am epuizat YouTube-ul. Încercam să anticipez cumva cu ce fel de om mă întâlnesc, simțeam nevoia să-l cunosc. Aveam să mă înșel în mare parte.
M.R.: În ce fel te-a provocat și cucerit iremediabil, pentru că ai vorbit mereu în termeni superlativi despre experiența lucrului cu acest regizor?
M.T.: Și nu numai eu am vorbit așa. Toată echipa, toți actorii. M-a cucerit prin felul în care își poartă valoarea. La început îți zici: vine Kuliabin, chiar el! Și întâlnești un om atât de la locul lui, retras, chiar timid, care pare că vrea să fie lăsat în pace. Când începe repetiția însă şi totul se schimbă. Îți devine cel mai bun prieten, e cald, șarmant, plin de umor, inventiv și al naibii de inteligent. Din experiența mea, consider că e regizorul care știe să facă cea mai bună și eficientă atmosferă de lucru. Actorii rămâneau să își vadă colegii până la finalul repetițiilor, chiar dacă știau că nu mai au treabă în următoarele 3-4 ore. Procesul lui de lucru are un ADN teatral și o respirație foarte confortabilă. Creditează enorm de mult actorii, îți pune în cârcă toată încrederea și ți-o dă de la început. În felul ăsta reușește să te provoace, n-ai cum să vii a doua zi la repetiții cu temele nefăcute, fără un gând nou sau o propunere. Am admirat iarăși echipa cu care a venit: tehnicieni (lumini, sunet), scenograf, dramaturg. Fiecare a știut exact ce are de făcut. Nouă nu ne rămânea decât să explorăm universul propus de minunatul Roman Doljanski, cel care a făcut adaptarea textului și propunerea inedită, plecând de la piesa lui O’Neill. Și m-a cucerit iremediabil adevărul pe care îl caută mereu Kuliabin în relațiile dintre personaje, simplitatea aceea minunată, curată, cu care reușește să spună atât de mult în spectacolele lui.
M.R.: Te întreb și pe tine dacă ai avut senzația că lucrează după o metodă anume? Sau dacă sunt altele calitățile și instrumentele care au contribuit la faima binemeritată pe care o are?
M.T.: Calitățile și instrumentele lui ca om și artist sunt de necontestat. Metodă… nu știu. Dar are ceea ce eu am iubit mereu la actorii și teatrul bun rus – adevăr, profunzime și umor. Dincolo de școala pe care o are, dincolo de har, exigență și disciplină, suspectez că metoda lui e pasiunea cu care își face meseria.
M.R.: Ce abordează diferit, în timpul repetițiilor, și cum te-a însoțit pe drumul construirii rolului și al întregului spectacol?
M.T.: Poate că nu e foarte diferit, dar e foarte aplicat. Fără niciun fel de introducere sau explicație din partea lui, de la bun început, nimeni nu „marca” repetiția și asta pentru că el ne dădea toată atenția lui. Culege tot, abia așteaptă să-i dai ceva pe care să-l ducă mai departe. În felul ăsta am reușit să trasăm firul roșu al spectacolului într-un timp foarte scurt. Dădea senzația că e foarte mulțumit și relaxat. Nu exista niciun stres și nicio presiune a premierei. În felul ăsta, în perioada șnururilor, nu eram nici praf de obosiți, nici suprasaturați de text sau de noi. Poate că e talentul lui de a ne face să ne păstrăm prospețimea și bucuria, nu știu, dar relaxarea lui dă foarte multă încredere și libertate. Drumul meu alături de el în repetiții nu a urmat neapărat o rețetă, dar vreau să cred că am reușit să vin în întâmpinarea exigențelor lui. Pentru mine e foarte important să primesc feedback, să mi se spună ce să iau cu mine mai departe și ce să arunc la gunoi. Asta îmi eficientizează munca, mă face să înțeleg mai repede direcția și îmi dă confort. Am avut sprijinul ăsta de fiecare dată. Am și acum foile cu scrisul lui în rusă, cu toate indicațiile, sugestiile și propunerile. După ce ni le citea, le mototolea și le arunca la coș. Le-am furat și mi-s dragi.
M.R.: Această experiență a schimbat ceva la tine, uman și profesional, sau la felul tău de raportare la teatru și la lume?
M.T.: În primul rând, mi-a reconsolidat gândul că meseria asta e foarte frumoasă. Apoi, întâlnirea asta a făcut puțină curățenie – da, ăsta e cuvântul – în balastul pe care l-am adunat de-a lungul timpului. Mi-am dat seama că vulnerabilitatea nu e o slăbiciune, ci un instrument foarte valoros. În spectacolul pe care Timofei Kuliabin l-a făcut cu noi la Sibiu e vorba și de el, de viața lui, de părinții lui, de țara din care a fost nevoit să plece și de oamenii dragi pe care i-a părăsit. A avut momente în care s-a arătat în toată vulnerabilitatea lui în fața noastră. E un act de curaj, dar mai ales de sinceritate, de adevăr. Și despre asta e și teatrul, atâta timp cât te costă, te și vindecă.
M.R.: Ce crezi că ar putea fi împrumutat și replicat din laboratorul vostru de creație, pentru a ajunge mai des la starea de grație în care vă aflați cu toții, de câte ori jucați acest spectacol?
M.T.: S-ar putea ca răspunsul să fie aici, printre gândurile pe care le-am expus deja. Mai adaug: bucuria… de a fi cu oamenii ăștia împreună, de a lucra cu ei, de a te uita cu admirație la ei când lucrează și bucuria de a avea împreună aceleași emoții în fața publicului.
M.R.: Ce rămâne cu tine după această întâlnire artistică?
M.T.: Felul în care îmi spunea el „Mariuș” și dorința de a repeta cât se poate de des întâlniri cu regizori care pur și simplu își iubesc meseria. Și actorii.
Interviuri realizate de Maria ROTAR