Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | Festival d’Avignon
Este povestea unui tată care-și iubea mult fiica, cea care a ales să plece pe Marte sau poate în altă țară, departe de el și de tot ce-i lega. E doar miezul acestei fabule distopice, dar plauzibile, născută din urgența ecologică actuală și care ne antrenează în rotația de planete și lumi ce vor veni.
Piesa explorează relația dintre un tată care locuieșe pe planeta Pământ, în condiții din ce în ce mai dificile, și fiica sa care a decis să trăiască pe Marte. Separați de o distanță interplanetară, reușesc totuși să mențină o vreme legătura, deși dragostea filială nu le evită conflictul dintre generații. Discuția lor este confruntarea a două concepții diferite despre lume, între acceptarea unei societăți învechite, dar perfectibile, și exigența dezumanizată a unui nou început. Suntem deja în 2077, planeta Terra e confruntată cu consecințele catastrofale ale încălzirii globale și o parte din populație a ales să se refugieze pe Marte. Textul a fost elaborat pe măsura repetițiilor ce au avut loc la Fabrica din Avignon, autorul venea în fiecare dimineață cu o nouă scenă scrisă în portugheză și tradusă imediat în franceză de Thomas Resendes, avansând treptat spre versiunea finală. De altfel, piesa a fost compusă în deplină complicitate cu cei doi interpreți, Adama Diop și Alison Dechamps1; mai mult, detaliu subliniat în interviuri, există și o implicare personală, Tiago Rodrigues și Adama Diop sunt amândoi părinți și, mai mult, sunt amândoi veniți de departe: Tiago e portughez, Adama e senegalez. Nu sunt, de altfel, la prima colaborare, Adama Diop a fost un inedit Lopahin în Livada de vișini de Cehov, montată de Tiago Rodrigues acum doi ani în Curtea de onoare a Palatului Papal.
„E vorba de science-fiction, precizează autorul-regizor2, pentru că nu putem inventa o poveste care se desfășoară în 2077 fără să ne gândim la evoluția științifică – și mai ales la impactul dezvoltării tehnologice asupra vieților noastre. Într-un fel, piesa asta este în același timp distopică dar și realistă. (…) E aici o formă de metaforă: această relație ar putea fi văzută și în același apartament sau între două locuri diferite de pe pământ.”
„Trăim într-o epocă de termene limită – subliniază mai departe Rodrigues, când auzim vorbind-se despre încălzirea globală, știm că totul e cronometrat. Trăim o epocă de angoasă comună pentru că presimțim sau suntem aproape siguri că nu mai suntem capabili să înfruntăm imperativele științei.” Cum o vom explica generațiilor ce vin?… Acesta va fi simptomul a ceea ce suntem ca specie: o profundă contradicție între capacitatea noastră de creație și simțul nostru de distrugere. În acest spectacol, 2077 devine un an martor. „Și, dacă e vorba de o întâlnire ratată – se întreabă în final regizorul, cum o vom trăi noi înșine și descendenții noștri?”
Suntem cu toții „strămoși ai viitorului”
Dacă Distanța se desfășoară în viitor purtând în același timp gravitatea preocupărilor noastre actuale, spectacolul nu este însă un docu-fiction despre viitor. Suntem cu toții „strămoși ai viitorului”, afirmă Tiago Rodriguez având o formulare percutantă și care ne angajează, căci, consideră el, viitorul ne va desemna ca responsabili. Alerta e necesară, generațiile viitoare vor trăi în condiții mai dificile ca noi și poate că, într-o zi, nu vom mai fi capabli să coexistăm pe Pământ. Pănă în prezent, în ciuda războaielor, a epidemiilor, un soi de speranță legtimă făcea că la fiecare epocă, eforturile și sacrificiile aveau ca scop să permită generației următoare să trăiască mai bine. Dar de acum, numărătoarea inversă a fost deja declanșată.
Distanța este astfel o fabulă-miniatură pierdută în imensitatea cosmosului. Un scenariu distopic care pune însă în discuție atât comunicarea între generații, cât și consecințele alegerilor noastre. Rodrigues pune față în față două lumi și imaginează dialogurile lor interplanetare ca pe o suită de apeluri, de comunicări la mare distanță. În fața noastră, într-un dispozitiv scenic în rotație, ca două astre care se apropie și se îndepărtează, doi actori ne mințim în alertă: Adama Diop, tatăl, impresionant ca prezență calmă sau de o mânie controlată și foarte tânăra Alison Dechamps, fiica rebelă, luminoasă, fragilă dar determinată.
Cum să vorbești în același timp despre acolo și departe, despre aici și acum? Tiago Rodriguez și Fernando Ribeiro (scenograf) au ales prezența pe scenă a unui dispozitiv precis, o turnetă, un platou round care se învârte și care permite să avem două lumi vizibile în același timp, Pământul și Marte, cu un actor pe fiecare parte a scenei turnante. Din momentul în care personajul e cu spatele și nu-l vede pe celălalt, el poate totuși să continue să comunice. Îi putem vedea în același spațiu, doar o clipă, în rotația scenei care se învârte. Și simțim atunci, parcă fizic și îndepărtarea și singurătatea. Spațiul scenic e construit simetric în jurul unei linii mediane, marcate de o stâncă cu un arbore calcinat. Pe de o parte, tatăl adâncit în gânduri, la costum cu cravată sobru, câteva cărți și un pick-up; pe cealaltă parte, descoperim odată cu rotirea platoului, un arbore bonzai sub un clopot de sticlă și o fată în ținută albă de tehniciană sau de cosmonaută. Scena începe să se rotească, tatăl trimite primul mesaj, fiica mărturisește că a fugit de pe planeta albastră care e amenințată de o distrugere totală pentru a fonda o nouă comunitate pe planeta roșie, mai proaspătă. „Nu am făcut-o împotriva ta. Ci pentru mine. Și pentru alții…”, îi repetă ea în mesajele audio pe care și le schimbă și care constituie dialogurile piesei.
Adama: Început de mesaj. Salut. Totul e bine ?… Risc să fiu un pic confuz. Dezolat. Dar adevărul e că încă mi-e greu să înțeleg. Ți-am trimis atâtea mesaje fără răspuns… eram nelinștit. Mi-au răspuns că erai în plină traversare.
Alison: Salut papa, totul e bine. Călătoria a fost de necrezut… dimensiunea noastră infimă față de univers… Trec zilele. Într-o zi nu mai vezi Pământul. Și îți spui: oare voi mai vedea vreodată Pământul? Și atunci realizezi că plonjezi în necunoscut. Veritabilul necunoscut. Nu e ca și cum ai schimba o țară.
Tatăl e mereu neliniștit, situația pe Pământ se degradează dar mai speră ca fiica să revină.
Alison:Știu că locul unde sunt este ostil, dar această ostilitate eu am ales-o. Știu, de asemenea, că tot ce m-ai învățat despre bine și frumos… nu există aproape de loc aici. Eu am ales un alt frumos, un alt bine.
Alison face parte acum din grupul Celor care au ales Uitarea, Les Oubliants…
Alison:Nu sunt doar în misiune Eu am venit aici ca să rămân. Ca să trăiesc aici. Sunt una dintre Cei care uită. Noi nu mai credem că este posibil să schimbăm lumea. Noi credem că trebuie să trecem la altă lume.
Există un protocol ireversibil al uitării, Cei care au uitat păstrează toată știința tehnologică, toate competențele, ceea ce se cheamă o Memorie protejată. Tot restul e uitat, istoria Pământului, istoria umanității, istoria lor personală, chiar și prenumele lor. Fiica acceptă așadar să se scufunde în uitare, să trăiască în subterane pe Planeta roșie, deși recunoaște că îi vor lipsi marea și cerul, iar tatăl acceptă trimițându-i un ultimul mesaj: „Chiar dacă suntem separați de uitare, care este cea mai mare distanță, ai grijă de tine, Te iubesc. Adio, Soarele meu! Sfârșit de mesaj.”
În acest teatru între două lumi, între două timpuri, Tiago Rodrigues interoghează în același timp un prezent în pragul dezastrului și un viitor radical care exclude trecutul, și care nu anunță zorii celei mai bune dintre lumi… Dar ceea ce e cel mai trist în această fabulă distopică, interplanetară și mai ales intimistă, este că fiica a ales să plece pe altă planetă fără mai privească în urmă, iar tatăl a rămas să trăiască cu amintirile și lumina lor, înainte de a se stinge și el, iremediabil, pe o planetă pustie.
Festivalul de la Avignon, Franța-Portugalia – Distanța de Tiago Rodrigues. Regia: Tiago Rodrigues. Scenografie: Fernando Ribeiro: Distribuția: Adama Diop și Alison Dechamps. Data vizionării: 7 iulie 2025.
Note:
(1) În textul publicat personajele poartă prenumele celor doi interpreți, vezi La Distance, Les Solitaires Intempestifs, Besançon, 2025, 61 p.
(2) Dosarul de presă al spectacolului, convorbire realizată de Marc Blanchet. Toate citatele atribuite lui Tiago Rodrigues în acest text au aceeași sursă.
Când pleci pe Marte și mai departe…
Autor: Mirella Patureau
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | Festival d’Avignon
Este povestea unui tată care-și iubea mult fiica, cea care a ales să plece pe Marte sau poate în altă țară, departe de el și de tot ce-i lega. E doar miezul acestei fabule distopice, dar plauzibile, născută din urgența ecologică actuală și care ne antrenează în rotația de planete și lumi ce vor veni.
Piesa explorează relația dintre un tată care locuieșe pe planeta Pământ, în condiții din ce în ce mai dificile, și fiica sa care a decis să trăiască pe Marte. Separați de o distanță interplanetară, reușesc totuși să mențină o vreme legătura, deși dragostea filială nu le evită conflictul dintre generații. Discuția lor este confruntarea a două concepții diferite despre lume, între acceptarea unei societăți învechite, dar perfectibile, și exigența dezumanizată a unui nou început. Suntem deja în 2077, planeta Terra e confruntată cu consecințele catastrofale ale încălzirii globale și o parte din populație a ales să se refugieze pe Marte. Textul a fost elaborat pe măsura repetițiilor ce au avut loc la Fabrica din Avignon, autorul venea în fiecare dimineață cu o nouă scenă scrisă în portugheză și tradusă imediat în franceză de Thomas Resendes, avansând treptat spre versiunea finală. De altfel, piesa a fost compusă în deplină complicitate cu cei doi interpreți, Adama Diop și Alison Dechamps1; mai mult, detaliu subliniat în interviuri, există și o implicare personală, Tiago Rodrigues și Adama Diop sunt amândoi părinți și, mai mult, sunt amândoi veniți de departe: Tiago e portughez, Adama e senegalez. Nu sunt, de altfel, la prima colaborare, Adama Diop a fost un inedit Lopahin în Livada de vișini de Cehov, montată de Tiago Rodrigues acum doi ani în Curtea de onoare a Palatului Papal.
„E vorba de science-fiction, precizează autorul-regizor2, pentru că nu putem inventa o poveste care se desfășoară în 2077 fără să ne gândim la evoluția științifică – și mai ales la impactul dezvoltării tehnologice asupra vieților noastre. Într-un fel, piesa asta este în același timp distopică dar și realistă. (…) E aici o formă de metaforă: această relație ar putea fi văzută și în același apartament sau între două locuri diferite de pe pământ.”
„Trăim într-o epocă de termene limită – subliniază mai departe Rodrigues, când auzim vorbind-se despre încălzirea globală, știm că totul e cronometrat. Trăim o epocă de angoasă comună pentru că presimțim sau suntem aproape siguri că nu mai suntem capabili să înfruntăm imperativele științei.” Cum o vom explica generațiilor ce vin?… Acesta va fi simptomul a ceea ce suntem ca specie: o profundă contradicție între capacitatea noastră de creație și simțul nostru de distrugere. În acest spectacol, 2077 devine un an martor. „Și, dacă e vorba de o întâlnire ratată – se întreabă în final regizorul, cum o vom trăi noi înșine și descendenții noștri?”
Suntem cu toții „strămoși ai viitorului”
Dacă Distanța se desfășoară în viitor purtând în același timp gravitatea preocupărilor noastre actuale, spectacolul nu este însă un docu-fiction despre viitor. Suntem cu toții „strămoși ai viitorului”, afirmă Tiago Rodriguez având o formulare percutantă și care ne angajează, căci, consideră el, viitorul ne va desemna ca responsabili. Alerta e necesară, generațiile viitoare vor trăi în condiții mai dificile ca noi și poate că, într-o zi, nu vom mai fi capabli să coexistăm pe Pământ. Pănă în prezent, în ciuda războaielor, a epidemiilor, un soi de speranță legtimă făcea că la fiecare epocă, eforturile și sacrificiile aveau ca scop să permită generației următoare să trăiască mai bine. Dar de acum, numărătoarea inversă a fost deja declanșată.
Distanța este astfel o fabulă-miniatură pierdută în imensitatea cosmosului. Un scenariu distopic care pune însă în discuție atât comunicarea între generații, cât și consecințele alegerilor noastre. Rodrigues pune față în față două lumi și imaginează dialogurile lor interplanetare ca pe o suită de apeluri, de comunicări la mare distanță. În fața noastră, într-un dispozitiv scenic în rotație, ca două astre care se apropie și se îndepărtează, doi actori ne mințim în alertă: Adama Diop, tatăl, impresionant ca prezență calmă sau de o mânie controlată și foarte tânăra Alison Dechamps, fiica rebelă, luminoasă, fragilă dar determinată.
Cum să vorbești în același timp despre acolo și departe, despre aici și acum? Tiago Rodriguez și Fernando Ribeiro (scenograf) au ales prezența pe scenă a unui dispozitiv precis, o turnetă, un platou round care se învârte și care permite să avem două lumi vizibile în același timp, Pământul și Marte, cu un actor pe fiecare parte a scenei turnante. Din momentul în care personajul e cu spatele și nu-l vede pe celălalt, el poate totuși să continue să comunice. Îi putem vedea în același spațiu, doar o clipă, în rotația scenei care se învârte. Și simțim atunci, parcă fizic și îndepărtarea și singurătatea. Spațiul scenic e construit simetric în jurul unei linii mediane, marcate de o stâncă cu un arbore calcinat. Pe de o parte, tatăl adâncit în gânduri, la costum cu cravată sobru, câteva cărți și un pick-up; pe cealaltă parte, descoperim odată cu rotirea platoului, un arbore bonzai sub un clopot de sticlă și o fată în ținută albă de tehniciană sau de cosmonaută. Scena începe să se rotească, tatăl trimite primul mesaj, fiica mărturisește că a fugit de pe planeta albastră care e amenințată de o distrugere totală pentru a fonda o nouă comunitate pe planeta roșie, mai proaspătă. „Nu am făcut-o împotriva ta. Ci pentru mine. Și pentru alții…”, îi repetă ea în mesajele audio pe care și le schimbă și care constituie dialogurile piesei.
Adama: Început de mesaj. Salut. Totul e bine ?… Risc să fiu un pic confuz. Dezolat. Dar adevărul e că încă mi-e greu să înțeleg. Ți-am trimis atâtea mesaje fără răspuns… eram nelinștit. Mi-au răspuns că erai în plină traversare.
Alison: Salut papa, totul e bine. Călătoria a fost de necrezut… dimensiunea noastră infimă față de univers… Trec zilele. Într-o zi nu mai vezi Pământul. Și îți spui: oare voi mai vedea vreodată Pământul? Și atunci realizezi că plonjezi în necunoscut. Veritabilul necunoscut. Nu e ca și cum ai schimba o țară.
Tatăl e mereu neliniștit, situația pe Pământ se degradează dar mai speră ca fiica să revină.
Alison: Știu că locul unde sunt este ostil, dar această ostilitate eu am ales-o. Știu, de asemenea, că tot ce m-ai învățat despre bine și frumos… nu există aproape de loc aici. Eu am ales un alt frumos, un alt bine.
Alison face parte acum din grupul Celor care au ales Uitarea, Les Oubliants…
Alison: Nu sunt doar în misiune Eu am venit aici ca să rămân. Ca să trăiesc aici. Sunt una dintre Cei care uită. Noi nu mai credem că este posibil să schimbăm lumea. Noi credem că trebuie să trecem la altă lume.
Există un protocol ireversibil al uitării, Cei care au uitat păstrează toată știința tehnologică, toate competențele, ceea ce se cheamă o Memorie protejată. Tot restul e uitat, istoria Pământului, istoria umanității, istoria lor personală, chiar și prenumele lor. Fiica acceptă așadar să se scufunde în uitare, să trăiască în subterane pe Planeta roșie, deși recunoaște că îi vor lipsi marea și cerul, iar tatăl acceptă trimițându-i un ultimul mesaj: „Chiar dacă suntem separați de uitare, care este cea mai mare distanță, ai grijă de tine, Te iubesc. Adio, Soarele meu! Sfârșit de mesaj.”
În acest teatru între două lumi, între două timpuri, Tiago Rodrigues interoghează în același timp un prezent în pragul dezastrului și un viitor radical care exclude trecutul, și care nu anunță zorii celei mai bune dintre lumi… Dar ceea ce e cel mai trist în această fabulă distopică, interplanetară și mai ales intimistă, este că fiica a ales să plece pe altă planetă fără mai privească în urmă, iar tatăl a rămas să trăiască cu amintirile și lumina lor, înainte de a se stinge și el, iremediabil, pe o planetă pustie.
Festivalul de la Avignon, Franța-Portugalia – Distanța de Tiago Rodrigues. Regia: Tiago Rodrigues. Scenografie: Fernando Ribeiro: Distribuția: Adama Diop și Alison Dechamps. Data vizionării: 7 iulie 2025.
Note:
(1) În textul publicat personajele poartă prenumele celor doi interpreți, vezi La Distance, Les Solitaires Intempestifs, Besançon, 2025, 61 p.
(2) Dosarul de presă al spectacolului, convorbire realizată de Marc Blanchet. Toate citatele atribuite lui Tiago Rodrigues în acest text au aceeași sursă.