La început a fost neclintirea. Apoi cuvântul. Apoi întunericul. Apoi lumina. Apoi viața. Apoi moartea. Apoi odihna. Și iarăși de la capăt. Un ciclu în spirală al existenței, o metaforă a ființării pe o scenă de hârtie boțită – așa ne momește, precum un pește în cârlig, spectacolul Iona de Marin Sorescu, în regia lui Silviu Purcărete, de la Teatrul Național „Radu Stânca ” din Sibiu. Un monolog seducător la a oricâta lectură – devenită cult în dramaturgia românească și pe care toți oamenii de teatru și spectatorii pasionați cred că o cunosc în amănunt –, a uimit în versiunea sa tradusă în limba japoneză. Coproducția româno-niponă, avându-l ca protagonist pe mult titratul actor Kuranosuke Sasaki, prezentată în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a redefinit flexibilitatea unui text pe care, cei mai mulți dintre noi îl consideram indisolubil legat de limba română. Sonoritatea silabelor sacadate ale limbii japoneze, rostite cu un firesc aproape oltenesc, au ocolit orice capcană a recitativului auto-emoționat și au impregnat o prospețime vitală demersului scenic.
Iona are chipul, trupul și limba unui pescar japonez, dar spiritul ludic, mucalit, umorul, ironia, hazul de necaz, fiorul, dorul și jindul sunt ale unui suflet românesc dintre dealurile Bulzeștiului sorescian. Kuranosuke Sasaki este unul dintre cei mai „olteni” Iona din spectacologia recentă. Cu energia unui tânăr, răbdarea unui înțelept și curiozitatea unui copil, caligrafiază, parcă, într-o stampă de pe un perete al unei minka dintr-un Kyoto înfrățit în suflet cu Oltenia. Nemișcarea sa meditativă care însoțește intrarea publicului rămâne o imagine impregnată ca ax central pentru întreg parcursul ulterior. Iona pescuiește, parcă, dintotdeauna. Și, odată ce își rostește numele, capătă dreptul la viață. Drumul inițiatic în burțile peștilor din ce în ce mai gigantești devine, în viziunea lui Silviu Purcărete o adâncire în sine; o căutare a eului eviscerat de impresii și obligații.
Pare o joacă a unui copil poznaș acest mers îndărăt, din avanscenă spre adâncimea planurilor ce se dezvăluie treptat. Iona, cel singur pe o mare albă de hârtie, înghite el însuși o fâță și își începe călătoria în adâncul propriei memorii. Cortinele subțiri sunt imaginea plastică pe care scenografia lui Dragoș Buhagiar o conferă acestui revers al cunoașterii. Mai întâi, cu entuziasm și curiozitate. Apoi, cu băgare de seamă, obosind să mai spintece, aparent în van, alte și alte ecrane de proiecție ale minciunilor și părerilor false. Iona rămâne, de fapt, pe loc, se amăgește că poate evada cu o nouă lovitură de cuțit. Rămâne însă tonic. Nicio clipă intenția regizorală nu lasă personajul să deznădăjduiască. Spectacolul creat de Silviu Purcărete are mult optimism și transmite încredere până la capăt în izbânda omului asupra propriului destin, insuflată și de carisma tonică a interpretului principal.
Eclerajul semnat de Dragoș Buhagiar are o coregrafie de sine stătătoare. De la fascicule de lumină rece – puncte de lumină și insule care decupează spațiul, subliniind ideea de solitudine și abandon, după întunericul total –, pentru ca, odată cu dobândirea cunoașterii, a împăcării, lumina să devină plină și caldă, până la raza finală de speranță, ce intră în scenă pe o fereastră deschisă, purtând cu sine izbăvirea și odihna. Muzica lui Vasile Șirli pare o incantație de liturghie rostită în limba japoneză de Veronica Arizancu, o prezență spectrală ce însoțește cu gingășie și candoare momentele de trecere. Cele două personaje intitulate în piesa lui Marin Sorescu Pescarul I și Pescarul II (Liviu Vlas și Eduard Pătrașcu) devin, în montarea de la Sibiu, dublurile tăcute ale lui Iona. Ca la o masă a tăcerii citând icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, ipostaza triptică a sinelui își găsește centrul și adevărul în tăcere și nemișcare.
Momentul cel mai surprinzător al spectacolului, revelația întregii construcții, o reprezintă revenirea la vatră. Destinația finală a lui Iona, ultima „burtă” în care ajunge spre a se întâlni pe sine, cel adevărat pentru a muri și a reînvia, este casa părintească – un interior țărănesc în care timpul nu are durată. Pendula de pe perete pare încremenită, un sfânt războinic, cu lance și scut veghează dintr-o icoană, o reproducere kitsch a unui tablou posibil celebru, ziarele lipite pe perete țin loc de tencuială, iar țolul oltenesc înflorat căptușește laița înnegrită de fumul unei sobe pe care fumegă o cratiță, ca din orice bucătărie de bunică. Impactul emoțional e atât de puternic, trecerea de la spațiul conturat minimalist până atunci la acest locus primordial pentru sufletul românesc, atât de neașteptată, încât efectul imediat e al unei epifanii culturale: înțelegi cine e Iona, ce înseamnă drumul lui și care îi e taina.
Precum în basmele românești, odată ajuns pe tărâmul acestui timp arhetipal, îmbătrânește brusc și pregătește singur ritualul pentru Marea Trecere. Cei doi companioni ies din scenă printr-un dulap ca un memento auto-referențial pe care Silviu Purcărete îl folosește cu umor, citând fugitiv O furtună de la Craiova, iar Iona se micește parcă, vocea îi e din ce în ce mai stinsă, se primenește și se așază în pat cuminte, așteptând finalul. Ultimele replici, acea enumerare a uitării bunicilor și părinților are un fior tragic ce sublimează într-o imagine simplă frica noastră de bătrânețe și moarte. E nevoie însă doar de o singură amintire, de un singur cuvânt, pentru ca totul să fie din nou pus în mișcare și viața să o ia de la început; nu nume: Iona.
Acest periplu elegant al sufletului în căutare de sine, redat elegant de Silviu Purcărete, în interpretarea riguroasă și ludică a lui Kuranosuke Sasaki, este o întâlnire culturală improbabilă între două lumi, care, la Sibiu, devine cea mai firească pliere a unui suflet oltenesc pe un spirit nipon. Iona devine spectacolul unei mirări filosofice transpuse în fapt scenic ce relevă cât de puțin ne cunoaștem, de fapt, și cât de puțin suntem dispui să căutăm cu adevărat pentru a ne regăsi.
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și Tokyo Metropolitan Theatre – Iona de Marin Sorescu. Regie: Silviu Purcărete. Traducere literară din limba română în limba japoneză: Mayo Nishiike și Florin Grancea. Dramaturg: Durian Sukegawa. Muzică originală: Vasile Șirli. Scenografie și lighting design: Dragoș Buhagiar. Producător general: Constantin Chiriac, Junko Suzuki. Asistență regie: Mariana Cămărășan, Sanda Anastasof, Kyle Yamada. Consultant artistic și traducere simultană: Ritsuko Kato. One man show Kuranosuke Sasaki (în rolul Iona) și Veronica Arizancu, Liviu Vlad, Eduard Pătrașcu. Data premierei: 22 mai 2025
Casa părintească din burta balenei de hârtie
Autor: Alina Epîngeac
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | FITS 2025
La început a fost neclintirea. Apoi cuvântul. Apoi întunericul. Apoi lumina. Apoi viața. Apoi moartea. Apoi odihna. Și iarăși de la capăt. Un ciclu în spirală al existenței, o metaforă a ființării pe o scenă de hârtie boțită – așa ne momește, precum un pește în cârlig, spectacolul Iona de Marin Sorescu, în regia lui Silviu Purcărete, de la Teatrul Național „Radu Stânca ” din Sibiu. Un monolog seducător la a oricâta lectură – devenită cult în dramaturgia românească și pe care toți oamenii de teatru și spectatorii pasionați cred că o cunosc în amănunt –, a uimit în versiunea sa tradusă în limba japoneză. Coproducția româno-niponă, avându-l ca protagonist pe mult titratul actor Kuranosuke Sasaki, prezentată în cadrul Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, a redefinit flexibilitatea unui text pe care, cei mai mulți dintre noi îl consideram indisolubil legat de limba română. Sonoritatea silabelor sacadate ale limbii japoneze, rostite cu un firesc aproape oltenesc, au ocolit orice capcană a recitativului auto-emoționat și au impregnat o prospețime vitală demersului scenic.
Iona are chipul, trupul și limba unui pescar japonez, dar spiritul ludic, mucalit, umorul, ironia, hazul de necaz, fiorul, dorul și jindul sunt ale unui suflet românesc dintre dealurile Bulzeștiului sorescian. Kuranosuke Sasaki este unul dintre cei mai „olteni” Iona din spectacologia recentă. Cu energia unui tânăr, răbdarea unui înțelept și curiozitatea unui copil, caligrafiază, parcă, într-o stampă de pe un perete al unei minka dintr-un Kyoto înfrățit în suflet cu Oltenia. Nemișcarea sa meditativă care însoțește intrarea publicului rămâne o imagine impregnată ca ax central pentru întreg parcursul ulterior. Iona pescuiește, parcă, dintotdeauna. Și, odată ce își rostește numele, capătă dreptul la viață. Drumul inițiatic în burțile peștilor din ce în ce mai gigantești devine, în viziunea lui Silviu Purcărete o adâncire în sine; o căutare a eului eviscerat de impresii și obligații.
Pare o joacă a unui copil poznaș acest mers îndărăt, din avanscenă spre adâncimea planurilor ce se dezvăluie treptat. Iona, cel singur pe o mare albă de hârtie, înghite el însuși o fâță și își începe călătoria în adâncul propriei memorii. Cortinele subțiri sunt imaginea plastică pe care scenografia lui Dragoș Buhagiar o conferă acestui revers al cunoașterii. Mai întâi, cu entuziasm și curiozitate. Apoi, cu băgare de seamă, obosind să mai spintece, aparent în van, alte și alte ecrane de proiecție ale minciunilor și părerilor false. Iona rămâne, de fapt, pe loc, se amăgește că poate evada cu o nouă lovitură de cuțit. Rămâne însă tonic. Nicio clipă intenția regizorală nu lasă personajul să deznădăjduiască. Spectacolul creat de Silviu Purcărete are mult optimism și transmite încredere până la capăt în izbânda omului asupra propriului destin, insuflată și de carisma tonică a interpretului principal.
Eclerajul semnat de Dragoș Buhagiar are o coregrafie de sine stătătoare. De la fascicule de lumină rece – puncte de lumină și insule care decupează spațiul, subliniind ideea de solitudine și abandon, după întunericul total –, pentru ca, odată cu dobândirea cunoașterii, a împăcării, lumina să devină plină și caldă, până la raza finală de speranță, ce intră în scenă pe o fereastră deschisă, purtând cu sine izbăvirea și odihna. Muzica lui Vasile Șirli pare o incantație de liturghie rostită în limba japoneză de Veronica Arizancu, o prezență spectrală ce însoțește cu gingășie și candoare momentele de trecere. Cele două personaje intitulate în piesa lui Marin Sorescu Pescarul I și Pescarul II (Liviu Vlas și Eduard Pătrașcu) devin, în montarea de la Sibiu, dublurile tăcute ale lui Iona. Ca la o masă a tăcerii citând icoana Sfintei Treimi a lui Andrei Rubliov, ipostaza triptică a sinelui își găsește centrul și adevărul în tăcere și nemișcare.
Momentul cel mai surprinzător al spectacolului, revelația întregii construcții, o reprezintă revenirea la vatră. Destinația finală a lui Iona, ultima „burtă” în care ajunge spre a se întâlni pe sine, cel adevărat pentru a muri și a reînvia, este casa părintească – un interior țărănesc în care timpul nu are durată. Pendula de pe perete pare încremenită, un sfânt războinic, cu lance și scut veghează dintr-o icoană, o reproducere kitsch a unui tablou posibil celebru, ziarele lipite pe perete țin loc de tencuială, iar țolul oltenesc înflorat căptușește laița înnegrită de fumul unei sobe pe care fumegă o cratiță, ca din orice bucătărie de bunică. Impactul emoțional e atât de puternic, trecerea de la spațiul conturat minimalist până atunci la acest locus primordial pentru sufletul românesc, atât de neașteptată, încât efectul imediat e al unei epifanii culturale: înțelegi cine e Iona, ce înseamnă drumul lui și care îi e taina.
Precum în basmele românești, odată ajuns pe tărâmul acestui timp arhetipal, îmbătrânește brusc și pregătește singur ritualul pentru Marea Trecere. Cei doi companioni ies din scenă printr-un dulap ca un memento auto-referențial pe care Silviu Purcărete îl folosește cu umor, citând fugitiv O furtună de la Craiova, iar Iona se micește parcă, vocea îi e din ce în ce mai stinsă, se primenește și se așază în pat cuminte, așteptând finalul. Ultimele replici, acea enumerare a uitării bunicilor și părinților are un fior tragic ce sublimează într-o imagine simplă frica noastră de bătrânețe și moarte. E nevoie însă doar de o singură amintire, de un singur cuvânt, pentru ca totul să fie din nou pus în mișcare și viața să o ia de la început; nu nume: Iona.
Acest periplu elegant al sufletului în căutare de sine, redat elegant de Silviu Purcărete, în interpretarea riguroasă și ludică a lui Kuranosuke Sasaki, este o întâlnire culturală improbabilă între două lumi, care, la Sibiu, devine cea mai firească pliere a unui suflet oltenesc pe un spirit nipon. Iona devine spectacolul unei mirări filosofice transpuse în fapt scenic ce relevă cât de puțin ne cunoaștem, de fapt, și cât de puțin suntem dispui să căutăm cu adevărat pentru a ne regăsi.
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu și Tokyo Metropolitan Theatre – Iona de Marin Sorescu. Regie: Silviu Purcărete. Traducere literară din limba română în limba japoneză: Mayo Nishiike și Florin Grancea. Dramaturg: Durian Sukegawa. Muzică originală: Vasile Șirli. Scenografie și lighting design: Dragoș Buhagiar. Producător general: Constantin Chiriac, Junko Suzuki. Asistență regie: Mariana Cămărășan, Sanda Anastasof, Kyle Yamada. Consultant artistic și traducere simultană: Ritsuko Kato. One man show Kuranosuke Sasaki (în rolul Iona) și Veronica Arizancu, Liviu Vlad, Eduard Pătrașcu. Data premierei: 22 mai 2025