Vlad Udrescu este actor. Joacă din 2015 pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, unde a construit roluri care au atras atenția, deși nu e genul care să și le revendice. Are trei nominalizări la Premiile UNITER și, în 2024, a fost Hamlet – în regia și adaptarea lui Declan Donnellan. Un Hamlet care se întreabă dacă există doar atunci când e văzut. Și Vlad se întreabă la fel. Îi e frică de validare, dar o caută. O recunoaște cu un zâmbet, uneori ironic, alteori cu sinceritate dezarmantă. Ne-am văzut la o cafenea mică din București. A venit alături de cățelușa lui – Cola – care a stat cuminte lângă noi, ascultând – poate mai atent decât oricare alt martor – poveștile despre teatru, nesiguranță, performanță și frici. Vlad Udrescu e un actor sensibil, lucid, uneori ironic cu sine, alteori tandru. Își asumă îndoiala. Oscilează între activism și retragere, între vocea socială și tăcerea intimă. Crede în detaliu, în lucrurile simple, în amabilitate. În interviul de mai jos, povestește despre întâlnirile care i-au schimbat traiectoria, despre teatrul care-l consumă și-l salvează. Despre ce înseamnă să nu te simți suficient. Și despre cât de greu e, uneori, să accepți că „poți”.
1.
Tiana ALEXE:N-o să încep cu începutul, dar te întreb totuși: cum ai ajuns să alegi actoria?
Vlad Udrescu: Am făcut teatru în liceu, în limba franceză. A fost prima scânteie. Apoi am zis, aproape cu naivitate, că vreau să dau la actorie. Părinții n-au fost de acord – povestea clasică. Dar sora mea m-a împins: „Trebuie să pleci din Târgu Mureș, du-te la Cluj sau la București”. Intrasem la Actorie, la Târgu Mureș, dar ceva m-a tras spre București. Am venit să dau și la UNATC admitere – doar că fără acte. Actele mele erau deja depuse la ASE, pentru că, la presiunea tatălui meu, încercasem și acolo. Toate diplomele erau blocate la ASE și ei erau în vacanță. Și cu toate astea, am intrat la Teatru. Așa s-a scris începutul. (Zâmbește.)
T.A.:A existat un moment care ți-a confirmat că acesta este drumul tău?
V.U.: N-a fost ușor. Primii ani au fost grei. Am făcut teatru independent și mă întrebam des dacă e pentru mine. Mă consideram – nu știu cât de obiectiv – un tip destul de mediocru în timpul facultății. Eram imatur, fără claritate. Nu știam ce mi se întâmplă. Nu aveam structură. După ce-am terminat, a urmat o perioadă de pauză și depresie. Nu mai aveam activitate. Atunci am sunat-o pe Elena Morar. Aveam un text – Șapte zile din viața lui Simon Labrosse de Carole Frechette– pe care mi-l dăduse Aurel Ștefănescu, actor din Târgu Mureș. Mi-a spus: „Uite, pune în scenă tu textul ăsta”. L-am ținut doi ani într-un sertar. Când i-am propus Elenei să-l lucrăm, nici ea nu monta în serie. [n.a.: În 2013, spectacolul a avut premiera la Green Hours] Și așa am început amândoi. Nu aveam oferte, nu lucram în teatre, nici în film. Și cred că mulți absolvenți trec prin asta – nu toți prind proiecte din primul an. De-atunci lucrurile au început, încet, să se lege. Am crezut mult în teatrul independent, veneam cu hainele de-acasă, făceam totul pe cont propriu. Au fost ani grei, dar esențiali. Apoi a venit momentul Craiova.
T.A.:Povestește-mi despre cum ai ajuns la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova.
3.
V.U.: În perioada aceea, oportunitățile pentru tinerii actori erau destul de rare. Încercasem anterior la Teatrul Mic, pentru Furtuna, concurs pe care-l făcuse Cătălina Buzoianu, însă experiența nu a decurs cum mă așteptam. Cătălina m-a susținut mult, dar nu m-am înțeles cu directorul de atunci, Florin Călinescu. Mi-a cerut să mă dezbrac, să-mi dau tricoul jos – un lucru care mi s-a părut straniu atunci. Am întrebat „de ce?”, iar reacția mea a fost considerată nepotrivită. Probabil că avea dreptate; ca actor, trebuie să te expui… Am sfârșit prin a prezenta monologul de la admitere, ca un actor nepregătit, iar în final nu am fost selectat, deși m-au chemat de două ori. Concursul de la Craiova a venit ca o nouă șansă și, de această dată, eram pregătit altfel. Aveam deja cinci ani de experiență în teatrul independent, o perioadă în care învățasem mult despre mine, în care mă formasem altfel. Nu mai aveam presiunea, temerile pe care le ai la început. Am urcat pe scena mare cu o relaxare pe care nu o mai simțisem înainte. Am simțit că e ce trebuie. M-am dus și cu niște monologuri foarte bine lucrate în spectacolele anterioare. În momentul acela, am simțit clar că eram exact acolo unde trebuia să fiu.
T.A.: Și cred că ai simțit bine, pentru că ai ajuns deja la a treia nominalizare UNITER cu roluri din spectacolele pe care le joci aici. Ce înseamnă pentru tine acest tip de recunoaștere?
V.U.: Nu știu dacă premiile în sine sunt atât de importante. Deja la a doua nominalizare am simțit că mi s-a confirmat ceva esențial, așa că nu mai aștept neapărat un trofeu. E o relație complicată cu ideea de validare – cu felul în care ea vine din afară și ne afectează pe dinăuntru. Mi-e teamă uneori că, odată ce primești un premiu, se încheie un capitol, se închide un proces. Și nu sunt sigur că vreau asta. Nominalizările, da, au contat. Au schimbat percepția celor din jur. Eu eram același actor, dar brusc oamenii au început să spună: „Ia stai, e ceva cu băiatul ăsta”. Mulți nu mă văzuseră pe scenă, mai ales că joc mult în Craiova, iar spectacolele din afara Bucureștiului sunt văzute mai rar. Se creează, astfel, o proiecție: că ești un actor bun. Dar e o proiecție, nu o certitudine. Și atunci mă întreb: care e, de fapt, raportul meu real cu premiile? Cu această nevoie de a fi văzut, confirmat, etichetat? Este, desigur, o formă de vizibilitate, de recunoaștere. Dar e și foarte subiectivă. Bine, la a treia nominalizare încep să mă gândesc că poate nu e doar o întâmplare. Poate chiar există ceva acolo care trezește interes. Dar în același timp, știu mulți colegi extrem de talentați, ca Raluca Păun sau Iulia Colan, care n-au primit aceeași vizibilitate. Și care ar merita-o din plin. Asta îți arată că uneori lucrurile funcționează și pe bază de context, nu doar de valoare. Mă bucură? Sigur că da. Mă și emoționează. Dar vine și cu o doză de îndoială. E un paradox: e frumos să fii în centrul atenției, dar te întrebi constant dacă o meriți. Și dacă nu cumva totul e, într-un fel, o loterie. Pentru că nu e ca la gimnastică, e pur și simplu interpretarea a trei oameni.
T.A.: Ai fost nominalizat anul acesta pentru rolul din Hamlet, în regia lui Declan Donnellan – o întâlnire profesională aparte. Cum a fost să lucrezi cu Declan? Ce urme a lăsat în tine această experiență?
V.U.: A fost, cu siguranță, una dintre cele mai importante întâlniri din parcursul meu. Declan și Nick – partenerul lui în viață și în teatru – sunt o echipă cu valori profund umane. Probabil că cel mai mult m-au impresionat generozitatea și calmul lui Declan. E un om care nu impune, ci deschide. Nu cere, ci provoacă. N-a fost o relație de tip mentor, dar a fost o formă de colaborare în care m-am simțit văzut, ascultat, înțeles. Declan lucrează cu idei simple, dar care pătrund adânc. La Hamlet a pornit de la o idee care, în aparență, e banală: că avem nevoie să fim văzuți pentru a simți că existăm. Mie mi s-a părut o concluzie tristă, aproape amară. Adică nu exiști decât dacă ești validat de ceilalți? El mi-a spus: „De ce ți se pare trist? E și foarte frumos”. Poate că e, poate că nu. Încă nu am răspunsul. Dar știu că ideea asta a schimbat tot în construcția personajului. Hamlet, în viziunea lui Declan, e un om nevăzut. Un fiu ignorat, o prezență trecută cu vederea de familie și de lume. Și toată energia lui vine din nevoia profundă de a spune: „Uitați-vă la mine. Eu exist”. Și acolo, în acel strigăt, se întâlnește foarte personal și ceea ce trăim noi ca actori: dacă nu suntem văzuți, dacă nu primim validare, riscăm să ne stingem. Apar frustrarea, plafonarea, încrâncenarea. Totul devine profund personal. Și nu personal „eu, Vlad”, ci personal în sensul acelor întrebări universale pe care le purtăm cu toții. Declan lucrează cu lucruri simple, dar care răscolesc. El spune: „Nu spun nimic filosofic aici. Nu e fizică cuantică. Sunt lucruri din viață”. Și poate tocmai de aceea spectacolele lui au acea simplitate. Așa vede el teatrul. Bine, se simte o simplitate pe care am văzut-o și în spectacolele lui Peter Brook – Declan a stat mult lângă el, poartă o eșarfă de la Brook, glumește cu asta. Să știi că e foarte șugubăț așa. Nu are statuie. (Râde) Și da, te pune să te întrebi: eu unde sunt în raport cu nevoia de a fi văzut pentru a simți că exist? Asta e întrebarea care rămâne cu mine.
T.A.:Ce ai descoperit despre tine în acest proces? Există vreo tehnică sau principiu din colaborarea cu el pe care îl aplici în continuare în munca ta?
2.
V.U: Cu siguranță. Sunt tehnici de lucru aparent banale, dar esențiale. Declan spune mereu: „Eu nu dețin secretul actoriei. Nu e nimic magic. Sunt lucruri simple, dar pe care le repet până începeți să le înțelegeți cu adevărat”. Le repetă de zeci, de sute de ori, cu răbdare. E o pedagogie a simplității și a răbdării. De la Declan am învățat lucruri de bază, cum ar fi să nu lași pauze, să fii prezent în relație cu partenerul, să nu faci lucrurile despre tine, ci despre celălalt. Să-ți iei energia din afară, din partener, din public, nu din interiorul tău. Reacția nu vine din tine, ci e declanșată de ceea ce se întâmplă în afara ta. Asta poate părea simplu, dar la un nivel profund, e o provocare uriașă. Și e și salvator: pentru că, înțelegând că nu tu ești centrul, că nu e despre tine, ți se ia o povară enormă de pe umeri. Chiar și când joci Hamlet – nu e despre tine, nu e nici despre Hamlet, ci despre ce i se întâmplă acestui om, în relație cu ceilalți. Și despre ce poți transmite mai departe din el. Iar asta schimbă tot. Asta m-a învățat Declan: să nu mă pun pe mine în centru, ci adevărul relațiilor care se nasc în scenă, în timp real. Am lucrat mult cu extratexte – povești nespuse ale personajelor. El nu începe cu textul, începe cu niște extra-texte, fără vorbe, despre istoria personajelor, de la ceea ce s-a întâmplat înainte ca povestea să înceapă. Spre exemplu, ce s-a întâmplat cu mama Ofeliei? Cine a fost ea, ce a lăsat în urmă? Sunt întrebări care nu apar în text, dar care construiesc adâncimea unui rol. Nu mai știu dacă a fost ideea lui sau ideea actorilor să se facă un extra text cu înmormântarea mamei Ofeliei. În care sunt prezenți Polonius, Laertes și Ofelia. Nu era nimic teatral sau inventiv. Ci pur și simplu o experiență a personajelor, stând în tăcere și trăind o amintire, ca să vadă ce le produce. Dar nu e singurul care face chestia asta. Cred că mulți regizori fac, într-un fel sau altul, lucruri similare. Și mi-au rămas cu mine nu doar tehnicile, ci și lecțiile de viață și de generozitate.
T.A.: Ai descoperit ceva nou despre tine ca actor în rolul lui Hamlet?
V.U.: Cred că prima descoperire a fost simplă și brutală: că pot. Aveam impresia că nu o să pot. Că nu-l pot face. Dar l-am făcut. Am început, am dus textul până la capăt. Am fost foarte focusat în timpul repetițiilor, foarte serios. Nu am avut dubii în timp ce lucram. Scenă cu scenă, zi după zi, s-a construit ceva. La un moment dat, l-am întrebat pe Declan dacă e ok că sunt atât de vulnerabil în spectacol. Mi-a spus că da – atâta timp cât simt, cât nu supralicitez, e în regulă. Și mi-am pus întrebarea asta: supralicitez sau nu? Dar am învățat să țin vulnerabilitatea în control. Pentru că e trist ce i se întâmplă lui Hamlet.
T.A.: Și uman?
V.U.: Și uman tot asta: am descoperit că pot. Dar mi-e greu să accept asta. Poate e o lipsă de încredere care vine dintr-un trecut pe care nu-l știu explica exact. E o lecție pe care refuz, uneori, să o învăț. Mi se pare mai confortabil – sau mai cool – să zic că nu pot. Chiar vorbeam zilele trecute despre modestie. Dacă e ok sau nu să fii modest. Și nu cred că modestia e neapărat sănătoasă. E o formă de ipocrizie câteodată. Dar mă ajută să mă simt mai bine, să mă alint. Sunt un tip foarte alintat, cred că asta e problema. Și-i forțez și pe ceilalți să mă alinte. Am nevoie să fiu văzut ca să simt că exist.
T.A.: Același cerc vicios.
V.U.: Exact. Declan a atins ceva foarte personal fără să-și dea seama. Coincidența între ce e Hamlet și ce sunt eu. Și poate că toate întrebările astea despre cât de tare poți să te manifești, cât de public poți fi, câtă asumare ai – toate țin de același lucru. Între a te exprima prin artă și a te exprima ca om. Și între ele, modestia – e sinceritate sau e un scut?
T.A.:Țiece tip de teatru îți place să faci? Simți că există un fir roșu care leagă proiectele în care te implici?
V.U.: Cred că e încă o întrebare deschisă pentru mine. Am lucrat în direcții foarte diferite, tocmai pentru că m-au interesat zone diverse de expresie. Am făcut un performance cu Leta Popescu la Teatrelli, Dual, care era mai degrabă o cercetare performativă. La un moment dat, credeam cu toată convingerea că teatrul trebuie să fie implicat social, că trebuie să spună ceva despre realitatea imediată, despre comunități, despre tensiunile societății. Eu fiind un mare fan Gianina Cărbunariu. Mă interesa zona asta, ce face ea, ce face Radu Jude. Între timp, ceva s-a decantat în mine. A început să mă atragă din nou construcția de personaj – să lucrez la nivel de detaliu, să înțeleg intimitatea unui caracter, să explorez relațiile dintre oameni, nu doar sistemele care îi cuprind. Încă oscilez între aceste două direcții. Și poate că dilema cea mai mare e legată de cine suntem noi ca artiști. Suntem doar niște buni interpreți? Sau avem, fiecare, o voce proprie, care trebuie să fie auzită? Eu, Vlad, trebuie să spun ce gândesc despre scandaluri din breaslă, despre nedreptăți, despre comunitatea din care fac parte. Sau să-mi văd de treaba mea și să-mi fac personajele cât pot de bine? Aici e o cumpănă. Nu-mi dau seama cât de angajat trebuie să fiu. Eu nefiind foarte vocal pe rețelele sociale. Dar uneori simt că nu am instrumentele necesare – nu sunt destul de informat, nu cunosc toate datele. Și atunci prefer tăcerea. Poate din frică, poate dintr-o formă de onestitate. Dar e un dubiu care rămâne. Dacă spui ceva, o faci în numele cui? Și ce impact are? Trebuie să ai încredere și-n tine că te ascultă cineva și că părerea ta contează. Iar eu nu am asta. E o tensiune între responsabilitatea socială și intimitatea artistică. Și cred că, în funcție de moment, fiecare actor negociază altfel cu această tensiune. Eu, azi, sunt undeva între.
4.
T.A.:De ce crezi că îți lipsește încrederea asta?
V.U.: Poate pentru că nu știu să formulez clar ce gândesc. Dar, în continuare, dacă mă întrebi ca spectator, prefer să văd un spectacol de-al Gianinei decât o montare clasică. Mă atinge altfel. Mă provoacă mai mult. Și totuși, ca actor, joc și Shakespeare, și Caragiale.
T.A.:Și urmează Cehov, cu Ivanov, în regia lui Eugen Jebeleanu.
V.U.: Da. Eugen e un artist care are latura asta politică. Și mereu are grijă ca mesajul lui să fie în concordanță cu ceea ce crede el despre lume și viață. Dacă apare un monolog care nu pare suficient de asumat dintr-o perspectivă etică – de exemplu, care nu e atent la perspectiva feministă – caută soluții, intervine, discută. Și eu sunt atent la astfel de lucruri. Sunt atent la reprezentare. Mă interesează cum se raportează un personaj la celelalte, ce spune un gest, ce poate transmite o replică. Dar, ca actor, ai o marjă limitată în acest tip de intervenție. Încerc să fiu prezent, să fiu conștient.
T.A.: Eugen Jebeleanu are un mod foarte special de a lucra cu actorii. Cum este colaborarea cu el și ce aduce nou această montare?
V.U.: A fost o întâlnire. Una din cele care rămân. Ce m-a impresionat la Eugen a fost capacitatea lui de a aduce toată trupa într-un punct comun. Să creeze o energie în care fiecare – de la rolul principal la cel aparent secundar – să simtă că face parte dintr-un organism viu. Nu se întâmplă mereu asta. Eugen are ceva dintr-un regizor care lasă loc pentru miracol. Nu vine cu totul pregătit, nu impune o viziune rigidă. Îl vezi cum își găsește inspirația din aproape nimic, dintr-un gest, o tăcere, o stare. Lasă lucrurile să se întâmple. Te trezești la un moment dat că ești pe un dulap și nu știi de ce. Și acolo, în spontaneitate, se naște ceva viu, imprevizibil. Cred că asta deschide foarte mult spațiul creativ – libertatea de a nu ști și de a căuta împreună.
T.A.: Cum e să faci acum Cehov după Shakespeare?
V.U.: Sincer, nu credeam că mai vine ceva după Hamlet, pentru o vreme. Mă așteptam la o pauză. Și totuși, a apărut Ivanov – un personaj care, în mâna lui Eugen, a luat direcții pe care nici eu nu le înțeleg pe deplin. Și cred că așa trebuie să fie. M-am întrebat dacă e un personaj bun sau rău. Și răspunsul a fost: nu trebuie să știm. Nici eu, nici spectatorii. Ivanov, așa cum l-am lucrat, e fluid, contradictoriu, greu de fixat într-o etichetă. Și asta mi-a luat timp să accept. Eram obișnuit să caut structuri clare, alb-negru. Dar, stai, poate e bine și gri. M-am bucurat enorm de această trecere de la Shakespeare la Cehov. A fost o experiență din aceea care rămâne, care îți schimbă ceva în interior. Și, da, a ieșit un spectacol foarte bun – iar eu nu spun asta des despre spectacolele în care joc. De data asta am știut cu toții, încă din repetiții, că se întâmplă ceva special. Și după au venit și confirmările. A fost o întâlnire care ne-a dus undeva. Și da, a ieșit foarte bine.
T.A.:Ce relație ai tu cu publicul? Cum te raportezi?
V.U.: Nu sunt genul care să fie activ pe grupuri precum „Mergem la teatru” sau să interacționez online cu publicul. Nu simt că e locul meu acolo. Dar în sala de spectacol, când suntem față în față, e altceva. Pot să simt, să prind un fir, un gest, o respirație. Din păcate – și zic „din păcate” – sunt foarte atent la public. Dacă nu reacționează la o scenă, mă frustrez. Mă întreb „de ce n-a răspuns?”. Și uneori îi judec – pe ei, pe mine, pe mine în relație cu ei. Dar am învățat să nu mai am așteptări. La început aveam. Acum nu mai am. Jucând, rodându-mă, am învățat să-mi văd de drum.
T.A.:În funcție de reacțiile lor, simți că se schimbă ceva în tine?
V.U.: Da, sigur. Mă simt mai bine când simt că publicul e acolo cu mine. Dar asta nu înseamnă că spectacolul e mai bun. Unii vin la teatru să râdă, alții să plângă. Și poate ce le dai tu nu e ce așteptau, dar le dă altceva. E fascinant. De la Mirela Gorea am reținut ceva esențial: să asculți publicul înainte de spectacol. Îți mută atenția de la tine. Te scapă de ale tale.
T.A.: Ce te definește ca actor? Ce crezi că e esențial în meseria ta?
V.U.: Nu știu ce mă definește pe mine. Știu că sunt atâtea feluri de a tatona actoria… dar cred că esențial e să fii generos. Sau măcar conștient că trebuie să fii generos. E un fel de bun-simț – ca om și ca actor. Să fii generos cu regizorul, cu partenerii, cu cabinierele, cu toată lumea din teatru. Dar, la un moment dat, m-am gândit că generozitatea asta… sună prea bine. Pentru că personajele nu sunt întotdeauna generoase. Sunt rele, sunt egoiste. Și-atunci apare o contradicție. Pentru mine, cred că mai potrivit ar fi să spun „amabil”. E mai onest. Generos e un cuvânt mare. Să fii amabil – asta da, cred că e esențial. Pentru că altfel, dacă trăiești în conflict, nu reziști. Te consumă. Cel puțin pe mine.
T.A.: Și, în final, ce rămâne din toate astea?
V.U.:Vorbe, vorbe, vorbe… Interesează pe cineva? Contează? Poate că da, poate că nu. Dar astea sunt probleme care țin de ego și de modestie. Pot să zic și prostii. Nu judecă nimeni.
Interviu realizat de Tiana ALEXE
Legendă fotografii: imagine reprezentativă și 1. foto Albert Dobrin, 2. Alături de Claudiu Mihail în „Oedip Rege”, r. Declan Donnellan, TNMS Craiova (foto Albert Dobrin), 3. Scene din „7 zile din viața lui Simon Labrosse”,cu Vlad Udrescu, Iolanda Covaci şi Șerban Gomoi (foto sub25.ro), 4. în „Hamlet”, r. Declan Donnellan, TNMS Craiova (foto Albert Dobrin).
Vlad Udrescu: „E frumos să fii în centrul atenției, dar te întrebi constant dacă o meriți”
Interviu realizat de Tiana Alexe
Publicat în: Teatrul azi nr. 3-4/2025
Rubrica: interviul ediţiei
Vlad Udrescu este actor. Joacă din 2015 pe scena Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova, unde a construit roluri care au atras atenția, deși nu e genul care să și le revendice. Are trei nominalizări la Premiile UNITER și, în 2024, a fost Hamlet – în regia și adaptarea lui Declan Donnellan. Un Hamlet care se întreabă dacă există doar atunci când e văzut. Și Vlad se întreabă la fel. Îi e frică de validare, dar o caută. O recunoaște cu un zâmbet, uneori ironic, alteori cu sinceritate dezarmantă. Ne-am văzut la o cafenea mică din București. A venit alături de cățelușa lui – Cola – care a stat cuminte lângă noi, ascultând – poate mai atent decât oricare alt martor – poveștile despre teatru, nesiguranță, performanță și frici. Vlad Udrescu e un actor sensibil, lucid, uneori ironic cu sine, alteori tandru. Își asumă îndoiala. Oscilează între activism și retragere, între vocea socială și tăcerea intimă. Crede în detaliu, în lucrurile simple, în amabilitate. În interviul de mai jos, povestește despre întâlnirile care i-au schimbat traiectoria, despre teatrul care-l consumă și-l salvează. Despre ce înseamnă să nu te simți suficient. Și despre cât de greu e, uneori, să accepți că „poți”.
1.
Tiana ALEXE: N-o să încep cu începutul, dar te întreb totuși: cum ai ajuns să alegi actoria?
Vlad Udrescu: Am făcut teatru în liceu, în limba franceză. A fost prima scânteie. Apoi am zis, aproape cu naivitate, că vreau să dau la actorie. Părinții n-au fost de acord – povestea clasică. Dar sora mea m-a împins: „Trebuie să pleci din Târgu Mureș, du-te la Cluj sau la București”. Intrasem la Actorie, la Târgu Mureș, dar ceva m-a tras spre București. Am venit să dau și la UNATC admitere – doar că fără acte. Actele mele erau deja depuse la ASE, pentru că, la presiunea tatălui meu, încercasem și acolo. Toate diplomele erau blocate la ASE și ei erau în vacanță. Și cu toate astea, am intrat la Teatru. Așa s-a scris începutul. (Zâmbește.)
T.A.: A existat un moment care ți-a confirmat că acesta este drumul tău?
V.U.: N-a fost ușor. Primii ani au fost grei. Am făcut teatru independent și mă întrebam des dacă e pentru mine. Mă consideram – nu știu cât de obiectiv – un tip destul de mediocru în timpul facultății. Eram imatur, fără claritate. Nu știam ce mi se întâmplă. Nu aveam structură. După ce-am terminat, a urmat o perioadă de pauză și depresie. Nu mai aveam activitate. Atunci am sunat-o pe Elena Morar. Aveam un text – Șapte zile din viața lui Simon Labrosse de Carole Frechette– pe care mi-l dăduse Aurel Ștefănescu, actor din Târgu Mureș. Mi-a spus: „Uite, pune în scenă tu textul ăsta”. L-am ținut doi ani într-un sertar. Când i-am propus Elenei să-l lucrăm, nici ea nu monta în serie. [n.a.: În 2013, spectacolul a avut premiera la Green Hours] Și așa am început amândoi. Nu aveam oferte, nu lucram în teatre, nici în film. Și cred că mulți absolvenți trec prin asta – nu toți prind proiecte din primul an. De-atunci lucrurile au început, încet, să se lege. Am crezut mult în teatrul independent, veneam cu hainele de-acasă, făceam totul pe cont propriu. Au fost ani grei, dar esențiali. Apoi a venit momentul Craiova.
T.A.: Povestește-mi despre cum ai ajuns la Teatrul „Marin Sorescu” din Craiova.
3.
V.U.: În perioada aceea, oportunitățile pentru tinerii actori erau destul de rare. Încercasem anterior la Teatrul Mic, pentru Furtuna, concurs pe care-l făcuse Cătălina Buzoianu, însă experiența nu a decurs cum mă așteptam. Cătălina m-a susținut mult, dar nu m-am înțeles cu directorul de atunci, Florin Călinescu. Mi-a cerut să mă dezbrac, să-mi dau tricoul jos – un lucru care mi s-a părut straniu atunci. Am întrebat „de ce?”, iar reacția mea a fost considerată nepotrivită. Probabil că avea dreptate; ca actor, trebuie să te expui… Am sfârșit prin a prezenta monologul de la admitere, ca un actor nepregătit, iar în final nu am fost selectat, deși m-au chemat de două ori. Concursul de la Craiova a venit ca o nouă șansă și, de această dată, eram pregătit altfel. Aveam deja cinci ani de experiență în teatrul independent, o perioadă în care învățasem mult despre mine, în care mă formasem altfel. Nu mai aveam presiunea, temerile pe care le ai la început. Am urcat pe scena mare cu o relaxare pe care nu o mai simțisem înainte. Am simțit că e ce trebuie. M-am dus și cu niște monologuri foarte bine lucrate în spectacolele anterioare. În momentul acela, am simțit clar că eram exact acolo unde trebuia să fiu.
T.A.: Și cred că ai simțit bine, pentru că ai ajuns deja la a treia nominalizare UNITER cu roluri din spectacolele pe care le joci aici. Ce înseamnă pentru tine acest tip de recunoaștere?
V.U.: Nu știu dacă premiile în sine sunt atât de importante. Deja la a doua nominalizare am simțit că mi s-a confirmat ceva esențial, așa că nu mai aștept neapărat un trofeu. E o relație complicată cu ideea de validare – cu felul în care ea vine din afară și ne afectează pe dinăuntru. Mi-e teamă uneori că, odată ce primești un premiu, se încheie un capitol, se închide un proces. Și nu sunt sigur că vreau asta. Nominalizările, da, au contat. Au schimbat percepția celor din jur. Eu eram același actor, dar brusc oamenii au început să spună: „Ia stai, e ceva cu băiatul ăsta”. Mulți nu mă văzuseră pe scenă, mai ales că joc mult în Craiova, iar spectacolele din afara Bucureștiului sunt văzute mai rar. Se creează, astfel, o proiecție: că ești un actor bun. Dar e o proiecție, nu o certitudine. Și atunci mă întreb: care e, de fapt, raportul meu real cu premiile? Cu această nevoie de a fi văzut, confirmat, etichetat? Este, desigur, o formă de vizibilitate, de recunoaștere. Dar e și foarte subiectivă. Bine, la a treia nominalizare încep să mă gândesc că poate nu e doar o întâmplare. Poate chiar există ceva acolo care trezește interes. Dar în același timp, știu mulți colegi extrem de talentați, ca Raluca Păun sau Iulia Colan, care n-au primit aceeași vizibilitate. Și care ar merita-o din plin. Asta îți arată că uneori lucrurile funcționează și pe bază de context, nu doar de valoare. Mă bucură? Sigur că da. Mă și emoționează. Dar vine și cu o doză de îndoială. E un paradox: e frumos să fii în centrul atenției, dar te întrebi constant dacă o meriți. Și dacă nu cumva totul e, într-un fel, o loterie. Pentru că nu e ca la gimnastică, e pur și simplu interpretarea a trei oameni.
T.A.: Ai fost nominalizat anul acesta pentru rolul din Hamlet, în regia lui Declan Donnellan – o întâlnire profesională aparte. Cum a fost să lucrezi cu Declan? Ce urme a lăsat în tine această experiență?
V.U.: A fost, cu siguranță, una dintre cele mai importante întâlniri din parcursul meu. Declan și Nick – partenerul lui în viață și în teatru – sunt o echipă cu valori profund umane. Probabil că cel mai mult m-au impresionat generozitatea și calmul lui Declan. E un om care nu impune, ci deschide. Nu cere, ci provoacă. N-a fost o relație de tip mentor, dar a fost o formă de colaborare în care m-am simțit văzut, ascultat, înțeles. Declan lucrează cu idei simple, dar care pătrund adânc. La Hamlet a pornit de la o idee care, în aparență, e banală: că avem nevoie să fim văzuți pentru a simți că existăm. Mie mi s-a părut o concluzie tristă, aproape amară. Adică nu exiști decât dacă ești validat de ceilalți? El mi-a spus: „De ce ți se pare trist? E și foarte frumos”. Poate că e, poate că nu. Încă nu am răspunsul. Dar știu că ideea asta a schimbat tot în construcția personajului. Hamlet, în viziunea lui Declan, e un om nevăzut. Un fiu ignorat, o prezență trecută cu vederea de familie și de lume. Și toată energia lui vine din nevoia profundă de a spune: „Uitați-vă la mine. Eu exist”. Și acolo, în acel strigăt, se întâlnește foarte personal și ceea ce trăim noi ca actori: dacă nu suntem văzuți, dacă nu primim validare, riscăm să ne stingem. Apar frustrarea, plafonarea, încrâncenarea. Totul devine profund personal. Și nu personal „eu, Vlad”, ci personal în sensul acelor întrebări universale pe care le purtăm cu toții. Declan lucrează cu lucruri simple, dar care răscolesc. El spune: „Nu spun nimic filosofic aici. Nu e fizică cuantică. Sunt lucruri din viață”. Și poate tocmai de aceea spectacolele lui au acea simplitate. Așa vede el teatrul. Bine, se simte o simplitate pe care am văzut-o și în spectacolele lui Peter Brook – Declan a stat mult lângă el, poartă o eșarfă de la Brook, glumește cu asta. Să știi că e foarte șugubăț așa. Nu are statuie. (Râde) Și da, te pune să te întrebi: eu unde sunt în raport cu nevoia de a fi văzut pentru a simți că exist? Asta e întrebarea care rămâne cu mine.
T.A.: Ce ai descoperit despre tine în acest proces? Există vreo tehnică sau principiu din colaborarea cu el pe care îl aplici în continuare în munca ta?
2.
V.U: Cu siguranță. Sunt tehnici de lucru aparent banale, dar esențiale. Declan spune mereu: „Eu nu dețin secretul actoriei. Nu e nimic magic. Sunt lucruri simple, dar pe care le repet până începeți să le înțelegeți cu adevărat”. Le repetă de zeci, de sute de ori, cu răbdare. E o pedagogie a simplității și a răbdării. De la Declan am învățat lucruri de bază, cum ar fi să nu lași pauze, să fii prezent în relație cu partenerul, să nu faci lucrurile despre tine, ci despre celălalt. Să-ți iei energia din afară, din partener, din public, nu din interiorul tău. Reacția nu vine din tine, ci e declanșată de ceea ce se întâmplă în afara ta. Asta poate părea simplu, dar la un nivel profund, e o provocare uriașă. Și e și salvator: pentru că, înțelegând că nu tu ești centrul, că nu e despre tine, ți se ia o povară enormă de pe umeri. Chiar și când joci Hamlet – nu e despre tine, nu e nici despre Hamlet, ci despre ce i se întâmplă acestui om, în relație cu ceilalți. Și despre ce poți transmite mai departe din el. Iar asta schimbă tot. Asta m-a învățat Declan: să nu mă pun pe mine în centru, ci adevărul relațiilor care se nasc în scenă, în timp real. Am lucrat mult cu extratexte – povești nespuse ale personajelor. El nu începe cu textul, începe cu niște extra-texte, fără vorbe, despre istoria personajelor, de la ceea ce s-a întâmplat înainte ca povestea să înceapă. Spre exemplu, ce s-a întâmplat cu mama Ofeliei? Cine a fost ea, ce a lăsat în urmă? Sunt întrebări care nu apar în text, dar care construiesc adâncimea unui rol. Nu mai știu dacă a fost ideea lui sau ideea actorilor să se facă un extra text cu înmormântarea mamei Ofeliei. În care sunt prezenți Polonius, Laertes și Ofelia. Nu era nimic teatral sau inventiv. Ci pur și simplu o experiență a personajelor, stând în tăcere și trăind o amintire, ca să vadă ce le produce. Dar nu e singurul care face chestia asta. Cred că mulți regizori fac, într-un fel sau altul, lucruri similare. Și mi-au rămas cu mine nu doar tehnicile, ci și lecțiile de viață și de generozitate.
T.A.: Ai descoperit ceva nou despre tine ca actor în rolul lui Hamlet?
V.U.: Cred că prima descoperire a fost simplă și brutală: că pot. Aveam impresia că nu o să pot. Că nu-l pot face. Dar l-am făcut. Am început, am dus textul până la capăt. Am fost foarte focusat în timpul repetițiilor, foarte serios. Nu am avut dubii în timp ce lucram. Scenă cu scenă, zi după zi, s-a construit ceva. La un moment dat, l-am întrebat pe Declan dacă e ok că sunt atât de vulnerabil în spectacol. Mi-a spus că da – atâta timp cât simt, cât nu supralicitez, e în regulă. Și mi-am pus întrebarea asta: supralicitez sau nu? Dar am învățat să țin vulnerabilitatea în control. Pentru că e trist ce i se întâmplă lui Hamlet.
T.A.: Și uman?
V.U.: Și uman tot asta: am descoperit că pot. Dar mi-e greu să accept asta. Poate e o lipsă de încredere care vine dintr-un trecut pe care nu-l știu explica exact. E o lecție pe care refuz, uneori, să o învăț. Mi se pare mai confortabil – sau mai cool – să zic că nu pot. Chiar vorbeam zilele trecute despre modestie. Dacă e ok sau nu să fii modest. Și nu cred că modestia e neapărat sănătoasă. E o formă de ipocrizie câteodată. Dar mă ajută să mă simt mai bine, să mă alint. Sunt un tip foarte alintat, cred că asta e problema. Și-i forțez și pe ceilalți să mă alinte. Am nevoie să fiu văzut ca să simt că exist.
T.A.: Același cerc vicios.
V.U.: Exact. Declan a atins ceva foarte personal fără să-și dea seama. Coincidența între ce e Hamlet și ce sunt eu. Și poate că toate întrebările astea despre cât de tare poți să te manifești, cât de public poți fi, câtă asumare ai – toate țin de același lucru. Între a te exprima prin artă și a te exprima ca om. Și între ele, modestia – e sinceritate sau e un scut?
T.A.: Ție ce tip de teatru îți place să faci? Simți că există un fir roșu care leagă proiectele în care te implici?
V.U.: Cred că e încă o întrebare deschisă pentru mine. Am lucrat în direcții foarte diferite, tocmai pentru că m-au interesat zone diverse de expresie. Am făcut un performance cu Leta Popescu la Teatrelli, Dual, care era mai degrabă o cercetare performativă. La un moment dat, credeam cu toată convingerea că teatrul trebuie să fie implicat social, că trebuie să spună ceva despre realitatea imediată, despre comunități, despre tensiunile societății. Eu fiind un mare fan Gianina Cărbunariu. Mă interesa zona asta, ce face ea, ce face Radu Jude. Între timp, ceva s-a decantat în mine. A început să mă atragă din nou construcția de personaj – să lucrez la nivel de detaliu, să înțeleg intimitatea unui caracter, să explorez relațiile dintre oameni, nu doar sistemele care îi cuprind. Încă oscilez între aceste două direcții. Și poate că dilema cea mai mare e legată de cine suntem noi ca artiști. Suntem doar niște buni interpreți? Sau avem, fiecare, o voce proprie, care trebuie să fie auzită? Eu, Vlad, trebuie să spun ce gândesc despre scandaluri din breaslă, despre nedreptăți, despre comunitatea din care fac parte. Sau să-mi văd de treaba mea și să-mi fac personajele cât pot de bine? Aici e o cumpănă. Nu-mi dau seama cât de angajat trebuie să fiu. Eu nefiind foarte vocal pe rețelele sociale. Dar uneori simt că nu am instrumentele necesare – nu sunt destul de informat, nu cunosc toate datele. Și atunci prefer tăcerea. Poate din frică, poate dintr-o formă de onestitate. Dar e un dubiu care rămâne. Dacă spui ceva, o faci în numele cui? Și ce impact are? Trebuie să ai încredere și-n tine că te ascultă cineva și că părerea ta contează. Iar eu nu am asta. E o tensiune între responsabilitatea socială și intimitatea artistică. Și cred că, în funcție de moment, fiecare actor negociază altfel cu această tensiune. Eu, azi, sunt undeva între.
4.
T.A.: De ce crezi că îți lipsește încrederea asta?
V.U.: Poate pentru că nu știu să formulez clar ce gândesc. Dar, în continuare, dacă mă întrebi ca spectator, prefer să văd un spectacol de-al Gianinei decât o montare clasică. Mă atinge altfel. Mă provoacă mai mult. Și totuși, ca actor, joc și Shakespeare, și Caragiale.
T.A.: Și urmează Cehov, cu Ivanov, în regia lui Eugen Jebeleanu.
V.U.: Da. Eugen e un artist care are latura asta politică. Și mereu are grijă ca mesajul lui să fie în concordanță cu ceea ce crede el despre lume și viață. Dacă apare un monolog care nu pare suficient de asumat dintr-o perspectivă etică – de exemplu, care nu e atent la perspectiva feministă – caută soluții, intervine, discută. Și eu sunt atent la astfel de lucruri. Sunt atent la reprezentare. Mă interesează cum se raportează un personaj la celelalte, ce spune un gest, ce poate transmite o replică. Dar, ca actor, ai o marjă limitată în acest tip de intervenție. Încerc să fiu prezent, să fiu conștient.
T.A.: Eugen Jebeleanu are un mod foarte special de a lucra cu actorii. Cum este colaborarea cu el și ce aduce nou această montare?
V.U.: A fost o întâlnire. Una din cele care rămân. Ce m-a impresionat la Eugen a fost capacitatea lui de a aduce toată trupa într-un punct comun. Să creeze o energie în care fiecare – de la rolul principal la cel aparent secundar – să simtă că face parte dintr-un organism viu. Nu se întâmplă mereu asta. Eugen are ceva dintr-un regizor care lasă loc pentru miracol. Nu vine cu totul pregătit, nu impune o viziune rigidă. Îl vezi cum își găsește inspirația din aproape nimic, dintr-un gest, o tăcere, o stare. Lasă lucrurile să se întâmple. Te trezești la un moment dat că ești pe un dulap și nu știi de ce. Și acolo, în spontaneitate, se naște ceva viu, imprevizibil. Cred că asta deschide foarte mult spațiul creativ – libertatea de a nu ști și de a căuta împreună.
T.A.: Cum e să faci acum Cehov după Shakespeare?
V.U.: Sincer, nu credeam că mai vine ceva după Hamlet, pentru o vreme. Mă așteptam la o pauză. Și totuși, a apărut Ivanov – un personaj care, în mâna lui Eugen, a luat direcții pe care nici eu nu le înțeleg pe deplin. Și cred că așa trebuie să fie. M-am întrebat dacă e un personaj bun sau rău. Și răspunsul a fost: nu trebuie să știm. Nici eu, nici spectatorii. Ivanov, așa cum l-am lucrat, e fluid, contradictoriu, greu de fixat într-o etichetă. Și asta mi-a luat timp să accept. Eram obișnuit să caut structuri clare, alb-negru. Dar, stai, poate e bine și gri. M-am bucurat enorm de această trecere de la Shakespeare la Cehov. A fost o experiență din aceea care rămâne, care îți schimbă ceva în interior. Și, da, a ieșit un spectacol foarte bun – iar eu nu spun asta des despre spectacolele în care joc. De data asta am știut cu toții, încă din repetiții, că se întâmplă ceva special. Și după au venit și confirmările. A fost o întâlnire care ne-a dus undeva. Și da, a ieșit foarte bine.
T.A.: Ce relație ai tu cu publicul? Cum te raportezi?
V.U.: Nu sunt genul care să fie activ pe grupuri precum „Mergem la teatru” sau să interacționez online cu publicul. Nu simt că e locul meu acolo. Dar în sala de spectacol, când suntem față în față, e altceva. Pot să simt, să prind un fir, un gest, o respirație. Din păcate – și zic „din păcate” – sunt foarte atent la public. Dacă nu reacționează la o scenă, mă frustrez. Mă întreb „de ce n-a răspuns?”. Și uneori îi judec – pe ei, pe mine, pe mine în relație cu ei. Dar am învățat să nu mai am așteptări. La început aveam. Acum nu mai am. Jucând, rodându-mă, am învățat să-mi văd de drum.
T.A.: În funcție de reacțiile lor, simți că se schimbă ceva în tine?
V.U.: Da, sigur. Mă simt mai bine când simt că publicul e acolo cu mine. Dar asta nu înseamnă că spectacolul e mai bun. Unii vin la teatru să râdă, alții să plângă. Și poate ce le dai tu nu e ce așteptau, dar le dă altceva. E fascinant. De la Mirela Gorea am reținut ceva esențial: să asculți publicul înainte de spectacol. Îți mută atenția de la tine. Te scapă de ale tale.
T.A.: Ce te definește ca actor? Ce crezi că e esențial în meseria ta?
V.U.: Nu știu ce mă definește pe mine. Știu că sunt atâtea feluri de a tatona actoria… dar cred că esențial e să fii generos. Sau măcar conștient că trebuie să fii generos. E un fel de bun-simț – ca om și ca actor. Să fii generos cu regizorul, cu partenerii, cu cabinierele, cu toată lumea din teatru. Dar, la un moment dat, m-am gândit că generozitatea asta… sună prea bine. Pentru că personajele nu sunt întotdeauna generoase. Sunt rele, sunt egoiste. Și-atunci apare o contradicție. Pentru mine, cred că mai potrivit ar fi să spun „amabil”. E mai onest. Generos e un cuvânt mare. Să fii amabil – asta da, cred că e esențial. Pentru că altfel, dacă trăiești în conflict, nu reziști. Te consumă. Cel puțin pe mine.
T.A.: Și, în final, ce rămâne din toate astea?
V.U.: Vorbe, vorbe, vorbe… Interesează pe cineva? Contează? Poate că da, poate că nu. Dar astea sunt probleme care țin de ego și de modestie. Pot să zic și prostii. Nu judecă nimeni.
Interviu realizat de Tiana ALEXE
Legendă fotografii: imagine reprezentativă și 1. foto Albert Dobrin, 2. Alături de Claudiu Mihail în „Oedip Rege”, r. Declan Donnellan, TNMS Craiova (foto Albert Dobrin), 3. Scene din „7 zile din viața lui Simon Labrosse”, cu Vlad Udrescu, Iolanda Covaci şi Șerban Gomoi (foto sub25.ro), 4. în „Hamlet”, r. Declan Donnellan, TNMS Craiova (foto Albert Dobrin).