E clar, se joacă. Coregrafa Mădălina Dan și băiatul de nouă ani, Matei Nițulescu, ascultă, la începutul performance-ului de/Loc de joacă, într-o parte a scenei de la Teatrelli, întrebările și răspunsurile pe care și le dau în off. E legătura cu timpul anterior în care li s-a sudat prietenia. În mod deliberat, selecția mea a reținut doar replicile prozaice. Dar nu ele sunt importante, de vreme ce reprezintă doar contrapunctul pentru întrebările și răspunsurile care punctează afinitățile culturale ale celor doi.
„Timpul!”, va spune copilul înainte ca fiecare moment să se încheie și cei doi să întoarcă foaia, pe care stau scrise titlul și durata următoarei scene, și, bineînțeles, clepsidra cu nisip colorat, care măsoară minutele scurse. Timpul convertit în dezvoltare culturală, cu o porțiune de traseu comun, la jumătatea carierei pentru coregrafă și la început de drum pentru Matei. Pentru că, în ciuda oricărui joc, întâlnirea lor este una culturală, iar apropierea le este prilejuită de diferite forme artistice, performance-uri, evenimente culturale, lecturi, tot ceea ce înseamnă căptușirea minții cu bogăția artei, adâncirea inteligenței sau sporirea nuanțelor. Și, nu în ultimul rând, tot ce aduce plăcere intelectuală.
Doar că timpul, conform categoriilor cognitive ale speciei, se asociază cu spațiul. Și iată cum covorul de scenă este brăzdat de linii ondulate sau drepte, în diferite culori, menite să traseze o hartă subiectivă a locurilor doldora de substanță pentru cei doi: acolo unde au jucat / dansat / recitat / învățat, unde s-au petrecut momente semnificative din carieră (CNDB, UNATC, ARCUB etc.) sau, pur și simplu, unde le place să-și petreacă timpul. Adică la bibliotecă. În actul lor performativ, ecuația timp-spațiu își dizolvă obiectivitatea, transformându-se în mult mai familiarele dimensiuni timp-memorie/spațiu-corp sau spațiu-prietenie-îmbogățire culturală. Noile coordonate care le măsoară sunt personale (o mână de Mădălina, un picior de Matei și… zecimalele lor). Distanța între două instituții în care au performat va echivala cu o mână și jumătate de Matei, de exemplu. Orice spațiu obiectiv este semnificat printr-un moment din biografia culturală comună. Pentru că performance-ul este despre un împreună, indiferent de vârstă și, prin extrapolare, indiferent de epocă, în marea istorie culturală a lumii. Aceeași curiozitate, aceeași plăcere de a descoperi, aceleași straturi în care se sedimentează acumulările și, apoi, aceeași dorință de a se exprima creativ. Plecând de la lucruri mici, spuse în joacă, extrem de personalizate, cei doi, în costumele lor complementare, refac generic traseul intelectual al oricărui iubitor de artă. De la personal la adevăruri eterne – ce procedeu funcționează mai bine decât acesta?
Printre multiplele valențe care fac performance-ul conceput de Mădălina Dan mult mai bogat și mai emoționant decât media se numără și narativitatea. Întâlnirile lor, momentele de apropiere sunt povestite în tandem, cu completări aparent „spontane”. Contează mult (subliniez) aparenta lipsă de elaborare, de construct intelectual, senzația de sinceritate, pentru a convinge publicul că totul e adevărat și nimic contrafăcut. Monumentul de dezinvoltură, cel al întregului Matei, compus din replici delicios-nonșalant-inteligente + bucle + ochelari și, dincolo de ei, privire curioasă, contrastează fin cu modul de a rosti al coregrafei, ale cărei cuvinte par precedate, de fiecare dată, de o clipă de reflecție. Un istoric de întâlniri formatoare pentru amândoi marchează traseul lor cultural comun. „M-am gândit ce caută un copil așa de mic la artă contemporană”, se întreabă ea la prima întâlnire, cu prilejul unui performance al lui Manuel Petruș.
Treptat, întrebări insignifiante, puse în joacă, de altfel ca toate conversațiile lor („În ce poziție citești?”, de exemplu), refac reperele unei existențe culturale, cu suprapuneri în anumite perioade. Forma dialogată accesează, în ton colocvial, arhiva personală a interlocutorilor, ca și dorința de a-și împărtăși afinitățile. „Ne-am recomandat cărți”, își aduce aminte coregrafa. Ea îi recomandă Agonie și extaz; el, Etica pentru fiul meu Amador de Fernando Savater. „Locul tău de joacă e scena culturală”, observă ea, după ce Matei etalează o adevărată colecție de participări la evenimente, performance-uri, workshopuri. În ceea ce o privește pe coregrafă, arhiva personală este pusă în legătură cu trecutul cultural recent, prilejuind observații ca „Unele locuri unde s-a făcut artă au avut o viață foarte scurtă”. Nici urmă însă de resentimente, de vreo remarcă încărcată negativ sau de vreo punere la zid. Nicio breșă în serenitatea și ludicul spectacolului! Cel mult, o blândă (auto)ironie. Din când în când, se strecoară și unele constatări, posibile fragmente de ars poetica: nu mai avem nevoie de „o artă în care să declamăm, să impostăm”, în opinia ei; sau avem nevoie de acestea „ca să accentuăm ceva”, în adăugirea pertinentă a băiatului.
Toate aceste întrebări-observații-concluzii din traseul performativ fac apel la concret, la simțuri (mirosul cărților, sunetele ploii pe care cei doi le reproduc admirabil prin ritmul și apăsarea pașilor pe covorul de scenă), pentru a permeabiliza atenția și emoția auditoriului. Și toate se personalizează prin apelul la propria biografie artistică, așa cum se întâmplă când Mădălina Dan își amintește de frica de a nu se lovi la cap, când colegii o scoteau din scenă, la fiecare reprezentație a unui spectacol de Gigi Căciuleanu; sau prin dezvăluirea gusturilor muzicale; sau, pur și simplu, prin replici ca „Mie îmi place liniștea”.
Dar cel mai frumos moment al spectacolului rămâne, fără îndoială, Duetul celor doi, bazat pe apropiere fizică și prize surprinzătoare, adecvate diferenței de talie între coregrafă și copil. Partenerii, un om și un pui de om, un profesionist și un novice, aflat la început de drum, dansează împreună. Mădălina Dan îl poartă pe copil în fel și chip. Îl sprijină, îl ridică, îl duce, apoi el se cațără pe ea în diferite posturi. Ea își așază capul în poala lui, iar el îi îmbrățișează trupul. Frumusețea constă în senzația constantă de sprijin al celui mare față de cel mic. Fiecare schimbare de poziție dezvăluie delicatețea și atitudinea protectoare, maternă a omului mare, fiecare ascunde duioșie conținută. Corpul Mădălinei Dan devine treaptă pentru ca Matei să crească și să se dezvolte frumos.
Într-un peisaj cultural în care cele mai multe spectacole discută subiecte de nișă, cu o relevanță de moment, iată un performance emoționant, plin de duioșie ludică, de la care pleci cu încrederea refăcută în omenie, în rolul culturii în evoluția speciei, în umanitate și în destinul său ascendent. Cu atât mai mult cu cât totul pare doar… o joacă.
1.
Creart / Teatrelli București – de/Loc de joacă. Un performance de Mădălina Dan. Scenografie: Maria Mandea. Costume: Corina Boboc. Costume pictate de Miruna Radovici. Univers sonor: Denis Bolborea. Video: Mihai Stan. Lighting design: Andrei Ignat. Consultant artistic: Alexandra Mihali. Cu: Mădălina Dan și Matei Nițulescu. Data vizionării: 23 aprilie 2025.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. Mădălina Dan, Matei Niţulescu (foto Teatrelli)
„Corpul meu, fiule, e-o treaptă…”
Autor: Cristina Rusiecki
Publicat în: Teatrul azi nr. 3-4/2025
Rubrica: actualitate.RO
„– Cartofi piure sau cartofi prăjiți?
– Prăjiți și cu brânză rasă pe deasupra.
– Înghețată de fructe sau de ciocolată?
– De ciocolată.”
E clar, se joacă. Coregrafa Mădălina Dan și băiatul de nouă ani, Matei Nițulescu, ascultă, la începutul performance-ului de/Loc de joacă, într-o parte a scenei de la Teatrelli, întrebările și răspunsurile pe care și le dau în off. E legătura cu timpul anterior în care li s-a sudat prietenia. În mod deliberat, selecția mea a reținut doar replicile prozaice. Dar nu ele sunt importante, de vreme ce reprezintă doar contrapunctul pentru întrebările și răspunsurile care punctează afinitățile culturale ale celor doi.
„Timpul!”, va spune copilul înainte ca fiecare moment să se încheie și cei doi să întoarcă foaia, pe care stau scrise titlul și durata următoarei scene, și, bineînțeles, clepsidra cu nisip colorat, care măsoară minutele scurse. Timpul convertit în dezvoltare culturală, cu o porțiune de traseu comun, la jumătatea carierei pentru coregrafă și la început de drum pentru Matei. Pentru că, în ciuda oricărui joc, întâlnirea lor este una culturală, iar apropierea le este prilejuită de diferite forme artistice, performance-uri, evenimente culturale, lecturi, tot ceea ce înseamnă căptușirea minții cu bogăția artei, adâncirea inteligenței sau sporirea nuanțelor. Și, nu în ultimul rând, tot ce aduce plăcere intelectuală.
Doar că timpul, conform categoriilor cognitive ale speciei, se asociază cu spațiul. Și iată cum covorul de scenă este brăzdat de linii ondulate sau drepte, în diferite culori, menite să traseze o hartă subiectivă a locurilor doldora de substanță pentru cei doi: acolo unde au jucat / dansat / recitat / învățat, unde s-au petrecut momente semnificative din carieră (CNDB, UNATC, ARCUB etc.) sau, pur și simplu, unde le place să-și petreacă timpul. Adică la bibliotecă. În actul lor performativ, ecuația timp-spațiu își dizolvă obiectivitatea, transformându-se în mult mai familiarele dimensiuni timp-memorie/spațiu-corp sau spațiu-prietenie-îmbogățire culturală. Noile coordonate care le măsoară sunt personale (o mână de Mădălina, un picior de Matei și… zecimalele lor). Distanța între două instituții în care au performat va echivala cu o mână și jumătate de Matei, de exemplu. Orice spațiu obiectiv este semnificat printr-un moment din biografia culturală comună. Pentru că performance-ul este despre un împreună, indiferent de vârstă și, prin extrapolare, indiferent de epocă, în marea istorie culturală a lumii. Aceeași curiozitate, aceeași plăcere de a descoperi, aceleași straturi în care se sedimentează acumulările și, apoi, aceeași dorință de a se exprima creativ. Plecând de la lucruri mici, spuse în joacă, extrem de personalizate, cei doi, în costumele lor complementare, refac generic traseul intelectual al oricărui iubitor de artă. De la personal la adevăruri eterne – ce procedeu funcționează mai bine decât acesta?
Printre multiplele valențe care fac performance-ul conceput de Mădălina Dan mult mai bogat și mai emoționant decât media se numără și narativitatea. Întâlnirile lor, momentele de apropiere sunt povestite în tandem, cu completări aparent „spontane”. Contează mult (subliniez) aparenta lipsă de elaborare, de construct intelectual, senzația de sinceritate, pentru a convinge publicul că totul e adevărat și nimic contrafăcut. Monumentul de dezinvoltură, cel al întregului Matei, compus din replici delicios-nonșalant-inteligente + bucle + ochelari și, dincolo de ei, privire curioasă, contrastează fin cu modul de a rosti al coregrafei, ale cărei cuvinte par precedate, de fiecare dată, de o clipă de reflecție. Un istoric de întâlniri formatoare pentru amândoi marchează traseul lor cultural comun. „M-am gândit ce caută un copil așa de mic la artă contemporană”, se întreabă ea la prima întâlnire, cu prilejul unui performance al lui Manuel Petruș.
Treptat, întrebări insignifiante, puse în joacă, de altfel ca toate conversațiile lor („În ce poziție citești?”, de exemplu), refac reperele unei existențe culturale, cu suprapuneri în anumite perioade. Forma dialogată accesează, în ton colocvial, arhiva personală a interlocutorilor, ca și dorința de a-și împărtăși afinitățile. „Ne-am recomandat cărți”, își aduce aminte coregrafa. Ea îi recomandă Agonie și extaz; el, Etica pentru fiul meu Amador de Fernando Savater. „Locul tău de joacă e scena culturală”, observă ea, după ce Matei etalează o adevărată colecție de participări la evenimente, performance-uri, workshopuri. În ceea ce o privește pe coregrafă, arhiva personală este pusă în legătură cu trecutul cultural recent, prilejuind observații ca „Unele locuri unde s-a făcut artă au avut o viață foarte scurtă”. Nici urmă însă de resentimente, de vreo remarcă încărcată negativ sau de vreo punere la zid. Nicio breșă în serenitatea și ludicul spectacolului! Cel mult, o blândă (auto)ironie. Din când în când, se strecoară și unele constatări, posibile fragmente de ars poetica: nu mai avem nevoie de „o artă în care să declamăm, să impostăm”, în opinia ei; sau avem nevoie de acestea „ca să accentuăm ceva”, în adăugirea pertinentă a băiatului.
Toate aceste întrebări-observații-concluzii din traseul performativ fac apel la concret, la simțuri (mirosul cărților, sunetele ploii pe care cei doi le reproduc admirabil prin ritmul și apăsarea pașilor pe covorul de scenă), pentru a permeabiliza atenția și emoția auditoriului. Și toate se personalizează prin apelul la propria biografie artistică, așa cum se întâmplă când Mădălina Dan își amintește de frica de a nu se lovi la cap, când colegii o scoteau din scenă, la fiecare reprezentație a unui spectacol de Gigi Căciuleanu; sau prin dezvăluirea gusturilor muzicale; sau, pur și simplu, prin replici ca „Mie îmi place liniștea”.
Dar cel mai frumos moment al spectacolului rămâne, fără îndoială, Duetul celor doi, bazat pe apropiere fizică și prize surprinzătoare, adecvate diferenței de talie între coregrafă și copil. Partenerii, un om și un pui de om, un profesionist și un novice, aflat la început de drum, dansează împreună. Mădălina Dan îl poartă pe copil în fel și chip. Îl sprijină, îl ridică, îl duce, apoi el se cațără pe ea în diferite posturi. Ea își așază capul în poala lui, iar el îi îmbrățișează trupul. Frumusețea constă în senzația constantă de sprijin al celui mare față de cel mic. Fiecare schimbare de poziție dezvăluie delicatețea și atitudinea protectoare, maternă a omului mare, fiecare ascunde duioșie conținută. Corpul Mădălinei Dan devine treaptă pentru ca Matei să crească și să se dezvolte frumos.
Într-un peisaj cultural în care cele mai multe spectacole discută subiecte de nișă, cu o relevanță de moment, iată un performance emoționant, plin de duioșie ludică, de la care pleci cu încrederea refăcută în omenie, în rolul culturii în evoluția speciei, în umanitate și în destinul său ascendent. Cu atât mai mult cu cât totul pare doar… o joacă.
1.
Creart / Teatrelli București – de/Loc de joacă. Un performance de Mădălina Dan. Scenografie: Maria Mandea. Costume: Corina Boboc. Costume pictate de Miruna Radovici. Univers sonor: Denis Bolborea. Video: Mihai Stan. Lighting design: Andrei Ignat. Consultant artistic: Alexandra Mihali. Cu: Mădălina Dan și Matei Nițulescu. Data vizionării: 23 aprilie 2025.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. Mădălina Dan, Matei Niţulescu (foto Teatrelli)