Fiindcă teatrul face parte din societate, el ia parte, în același timp, la schimbările aduse de timp. Nu ar trebui să ne temem de schimbare; ar trebui să ne temem de refuzul în fața schimbării. Teatrul progresează și înflorește când este pus la încercare. Cel puțin asta ne arată istoria.
În acest moment, teatrul se găsește într-un tunel întunecos, unde totul pare să fie un vast work-in-progress. Ca și în trecut, teatrul este invitat să se privească din nou în oglindă, să își analizeze elementele fundamentale, poeticile și esteticile sale în ansamblu raportate la schimbările emergente, să își regândească conceptul de prezență vie, să aibă în vedere soluții pentru a supraviețui economic într-o piață care a transformat consumul într-un fetiș. Să își evalueze instrumentele și strategiile de comunicare, rolul său ca mijloc de divertisment și educare, evoluția relațiilor de muncă, ierarhiile pe care se bazează, principiile sale de leadership, sănătatea mintală a oamenilor săi și, desigur, să revină asupra relației sale cu publicul, în special cel post-pandemic.
Într-un fel, teatrul este invitat să își rescrie Geneza, să se prezinte iarăși în termeni noi, de această dată venind la pachet cu o imensă problemă legată de relația sa cu tehnologia – o înaltă tehnologie nimicitoare care nu poate fi ignorată pentru că, de acum încolo, pur și simplu va juca un rol crucial în evoluția sa. A fost nevoie de 2 500 de ani ca să trecem de la afirmația lui Pitagora: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, la expresia contemporană: „Tehnologia este măsura tuturor lucrurilor”. Panica nu ne este de niciun folos, dar nici optimismul excesiv. Mai presus de toate, sunt necesare organizarea și informarea.
Este de așteptat ca tehnologia, cu viteza și abilitățile sale de reproducere, să influențeze totul în teatru. Acesta nu este un fenomen nou; dintotdeauna a reprezentat o influență, încă din vremea Greciei Antice, din momentul în care s-au introdus periactele1 în Orchestră. Totuși, influențele actuale sunt decisive și cer atenție și studiu temeinic. Este important să luăm seama că în industria teatrului va intra un număr crescând de persoane care au cunoștințe extensive despre evoluția tehnologică, dar fără educație teatrală formală. Această schimbare poate avea implicații profunde pentru teatru, chiar afectându-i statutul ontologic stabilit anterior.
Mai mult, dincolo de scenă, tehnologia digitală va atinge treptat toate ariile teatrului și, important, va crea noi condiții de comunicare cu publicul – în primul rând cu publicul tânăr care este un utilizator mai degrabă natural decât unul migrant. Acesta este un public care consideră prezența tehnologiei un dat și nu simte nevoia să reflecteze asupra ei. Un public a cărui mentalitate și ale cărui așteptări nu au nicio legătură cu cele ale publicului de acum 30 de ani.
În condițiile modelate de postmodernism, modelul angajatului sau spectatorul care rămâne loial pe viață unei companii sau unei trupe teatrale tinde să dispară. Cetățenii „fideli” se împuținează, în timp ce cosmopoliții nomazi, mai ales tineri spectatori și freelancerii cu perspective diverse privind concepte precum spațiul, granițele, genul, culoarea, participarea, managementul și divertismentul, sunt în creștere. Aceștia relaționează cu numeroase culturi și experiențe, navigând constant spații reale și virtuale, în căutarea delectării, oriunde este posibilă. Și, pe măsură ce timpul trece, teatrul va intra în dialog cu acest public care crește în mijlocul unei piețe ce îi oferă un areal tot mai mare de surse alternative de divertisment digital.
În plus, în logica unei piețe neoliberale, filosofia marketingului contemporan tratează cetăţeanul/clientul ca pe un bancomat, elaborând permanent strategii variate pentru a-i lua banii. Această mentalitate motivată de consum se poate infiltra în teatru și îi poate trasa traiectoria, așa cum o dovedește tendința teatrului comercial de a prioritiza vânzările în loc să cultive aprecierea autentică a artei. Ne transformăm cu rapiditate din iubitori de teatru în simpli clienți. Și se ridică întrebarea stringentă: Ce poate face teatrul în acest peisaj în schimbare? Clar nu poate organiza o revoluție și nici să părăsească piața. Ar putea, ca răspuns la aspra logică a comerțului, să apeleze la forme de comunicare adaptabile (relaționale) care răspund nevoilor emoționale ale consumatorilor. Aceasta presupune abandonarea actualului model de consum tranzacțional (bipolar) – în care publicul cumpără un bilet, aplaudă și trece mai departe – pentru a încuraja relații mai spontane și interactive cu viitoarele publicuri. Ceea ce implică interacțiunea cu iubitorii de teatru/consumatorii dincolo de tranzacția simplistă a livrării unei valori pe care aceștia o așteaptă de la trupă. Acum, și trupa caută valoare din partea clientului, creând beneficii mutuale.
Această schimbare necesită o viziune clară asupra rolului ocupat de fiecare trupă de teatru în comunitate. Ce fel de teatru doresc să ofere? Ce experiențe cred că vor întări legăturile mutuale? Din moment ce multe teatre pretind că adăpostesc comunități, trebuie să clarifice la ce se referă: Ce formează o comunitate? Care îi sunt valorile? Cine sunt membrii săi? Omogenitatea este o condiție prealabilă pentru existența unei comunități? Dacă nu, atunci o comunitate eterogenă nutrește un sentiment de apartenență? Poate teatrul să facă lumină în contradicțiile, complexitatea și diversitatea din inima unei comunități? Și cum ar putea să o facă? Relațiile etice sunt vitale pentru existența unei comunități? O comunitate este o simplă construcție? Ce este mai bine: o comunitate de cetățeni sau cetățenie fără comunitate? Ce înseamnă pentru teatru, în acest context, participarea comunității?
În final, principala provocare a teatrului constă în identificarea unor căi de a se impune în fața filosofiilor noii piețe și ale noilor realități demografice. Ca să reușească, trebuie să își reevalueze valorile de fond, „ce”-ul (subiectele abordate) și „cum”-ul (abordarea poetică), precum și modelele și strategiile folosite pentru a le comunica. Ce presupune aceasta? Teatrul nu trebuie doar să se concentreze pe strategii de marketing, ci trebuie să dezvolte o filosofie fundamentală de marketing. Teatrele trebuie să se gândească serios la publicurile lor și la ceea ce le diferențiază de celelalte. Când intră în legătură cu o comunitate, teatrele trebuie să arate grijă sinceră și angajament, dincolo de banala conformare la trenduri sau obligații financiare.
Toate acestea, împreună, necesită un model diferit de leadership teatral. Modelul tradițional de leadership, de sus în jos, autoritar, centripet, cu structuri rigide și ierarhii dominate de figura arhetipală a directorului (artistic) în vârf, poate a fost o organizare acceptată ca fiind sinonimă cu managementul eficient și cu optimizarea resurselor umane, însă acum vremea sa a apus. Timpurile nomade în care trăim cer o orientare spre procese colective adaptabile, în sisteme mai deschise, care cultivă o mentalitate diferită în rândul pârților constituente ale teatrului.
Managementul este diferit de leadership. Managementul implică planificare, controlul resurselor și organizare pentru atingerea unui anumit țel. Leadershipul se ocupă de viziune, inspiră și îndrumă echipa spre un scop comun. Obiectivul leadershipului contemporan nu este să controleze colaboratorii, ci mai degrabă să îi împuternicească, cultivând o cultură a încrederii și a autonomiei. În loc să accentueze competiția, acesta prioritizează colaborarea în interiorul și în afara echipei.
2.
În cadrul acestui spirit operațional, artiștii se transformă din „angajați” ai unui proiect sau ai unui grup teatral într-un fel de co-lideri. Modelul trece de la unul care controlează, la mulți care modelează. Puterea constrângerii este înlocuită de empowerment-ul participării; discuția de dialog; împărtășirea informației de crearea cunoașterii; obiectivele de valori fundamentale și viziune. Perspectiva că schimbarea începe de sus devine acum ideea că schimbarea poate porni de oriunde. De la o gândire exclusivistă de tip ori – ori, ne îndreptăm către inclusivul și postmodernul atât – cât și.
Acesta este leadershipul post-industrial, orientat spre oameni care servesc același scop, pretinzând că o organizație teatrală prosperă când găzduiește numeroși potențiali parteneri, fiecare contribuind la atingerea unui țel printr-o rețea de colaborări.
În acest model incluziv, dezacordul nu este doar de așteptat, dar este și preferabil. Aici, sensul se află în divergențele de opinie reflexive care îmbogățesc și dezvoltă acțiunile echipei, sporind responsabilitatea noastră comună, cetățenească, de a îmbunătăți lumea.
Acest model policentric nu este ușor, fiindcă impune leadershipului (directorilor, coordonatorilor de trupe, producătorilor etc.) să se redefinească constant, pornind de la contextul înconjurător, ca o conducere care îndrumă cu inima și mintea deopotrivă, care ia decizii ghidate de etică și credințe, inspirând astfel încredere.
Toate acestea ne duc cu gândul la faptul că, pentru a prospera într-o realitate multiculturală, teatrul contemporan necesită o echipă de conducere cu o compoziție interculturală, pentru a se adresa eficient diverselor straturi sociale și așteptărilor și tradițiilor lor variate. Un leadership care prioritizează responsabilitatea socială și nevoia de a cultiva o perspectivă mai largă ce are în vedere impactul deciziilor sale asupra mediului, asupra relațiilor interumane, a societății și a viitoarelor generații. În acest context, nu mai este viabilă abordarea „o mărime unică pentru toți”.
La fel de important este și ca leadershipul teatral să înțeleagă că tehnologia nu are doar avantaje, ci și posibile neajunsuri. Utilizarea necontenită a tehnologiei poate cu ușurință să submineze experiența spectacolului live, îi poate limita autonomia forțând-l să urmărească algoritmi care omit calitatea și profunzimea gândului creativ, astfel ducând la omogenizarea și înăbușirea mediului de inovație și creativitate.
Într-o epocă a devalorizării adevărului, teatrul este chemat să găsească căi de a-și intensifica prezența socială, ca să-și exprime adevărurile fără frică și fără să fie înlăturat de regulile dure ale pieței. Ca să reușească, are nevoie de vigilență, curaj, viziune, adaptabilitate și o permanentă stare de conștientizare, pentru a putea face în continuare ceea ce știe mai bine: să distreze și să educe.
Traducere din limba engleză de Irina ZLOTEA
Legendă fotografii: imagine reprezentativă Andrea Gavriliu în „Who am I? A Human Robot Performance” (foto Adi Bulboacă), 1. „887” de şi cu Robert Lepage, Ex Machina (foto Eric Labbé), 2. Scott Reid (în rolul principal) și partenerii de scenă în „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, National Theatre London (foto Brinkhoff Mogenburg).
Note:
(1) periact (gr. periaktos) – mecanism care permitea schimbarea decorurilor în teatrul antic grec.
*Savas Patsalidis este cristic de teatru, profesor la Aristotle University, Thessaloniki. Este Redactorul șef al revistei Critical Stagis și membru în bordul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru.
Teatrul, tehnologia și noul public
Autor: Savas Patsalidis
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: eseu
1.
Fiindcă teatrul face parte din societate, el ia parte, în același timp, la schimbările aduse de timp. Nu ar trebui să ne temem de schimbare; ar trebui să ne temem de refuzul în fața schimbării. Teatrul progresează și înflorește când este pus la încercare. Cel puțin asta ne arată istoria.
În acest moment, teatrul se găsește într-un tunel întunecos, unde totul pare să fie un vast work-in-progress. Ca și în trecut, teatrul este invitat să se privească din nou în oglindă, să își analizeze elementele fundamentale, poeticile și esteticile sale în ansamblu raportate la schimbările emergente, să își regândească conceptul de prezență vie, să aibă în vedere soluții pentru a supraviețui economic într-o piață care a transformat consumul într-un fetiș. Să își evalueze instrumentele și strategiile de comunicare, rolul său ca mijloc de divertisment și educare, evoluția relațiilor de muncă, ierarhiile pe care se bazează, principiile sale de leadership, sănătatea mintală a oamenilor săi și, desigur, să revină asupra relației sale cu publicul, în special cel post-pandemic.
Într-un fel, teatrul este invitat să își rescrie Geneza, să se prezinte iarăși în termeni noi, de această dată venind la pachet cu o imensă problemă legată de relația sa cu tehnologia – o înaltă tehnologie nimicitoare care nu poate fi ignorată pentru că, de acum încolo, pur și simplu va juca un rol crucial în evoluția sa. A fost nevoie de 2 500 de ani ca să trecem de la afirmația lui Pitagora: „Omul este măsura tuturor lucrurilor”, la expresia contemporană: „Tehnologia este măsura tuturor lucrurilor”. Panica nu ne este de niciun folos, dar nici optimismul excesiv. Mai presus de toate, sunt necesare organizarea și informarea.
Este de așteptat ca tehnologia, cu viteza și abilitățile sale de reproducere, să influențeze totul în teatru. Acesta nu este un fenomen nou; dintotdeauna a reprezentat o influență, încă din vremea Greciei Antice, din momentul în care s-au introdus periactele1 în Orchestră. Totuși, influențele actuale sunt decisive și cer atenție și studiu temeinic. Este important să luăm seama că în industria teatrului va intra un număr crescând de persoane care au cunoștințe extensive despre evoluția tehnologică, dar fără educație teatrală formală. Această schimbare poate avea implicații profunde pentru teatru, chiar afectându-i statutul ontologic stabilit anterior.
Mai mult, dincolo de scenă, tehnologia digitală va atinge treptat toate ariile teatrului și, important, va crea noi condiții de comunicare cu publicul – în primul rând cu publicul tânăr care este un utilizator mai degrabă natural decât unul migrant. Acesta este un public care consideră prezența tehnologiei un dat și nu simte nevoia să reflecteze asupra ei. Un public a cărui mentalitate și ale cărui așteptări nu au nicio legătură cu cele ale publicului de acum 30 de ani.
În condițiile modelate de postmodernism, modelul angajatului sau spectatorul care rămâne loial pe viață unei companii sau unei trupe teatrale tinde să dispară. Cetățenii „fideli” se împuținează, în timp ce cosmopoliții nomazi, mai ales tineri spectatori și freelancerii cu perspective diverse privind concepte precum spațiul, granițele, genul, culoarea, participarea, managementul și divertismentul, sunt în creștere. Aceștia relaționează cu numeroase culturi și experiențe, navigând constant spații reale și virtuale, în căutarea delectării, oriunde este posibilă. Și, pe măsură ce timpul trece, teatrul va intra în dialog cu acest public care crește în mijlocul unei piețe ce îi oferă un areal tot mai mare de surse alternative de divertisment digital.
În plus, în logica unei piețe neoliberale, filosofia marketingului contemporan tratează cetăţeanul/clientul ca pe un bancomat, elaborând permanent strategii variate pentru a-i lua banii. Această mentalitate motivată de consum se poate infiltra în teatru și îi poate trasa traiectoria, așa cum o dovedește tendința teatrului comercial de a prioritiza vânzările în loc să cultive aprecierea autentică a artei. Ne transformăm cu rapiditate din iubitori de teatru în simpli clienți. Și se ridică întrebarea stringentă: Ce poate face teatrul în acest peisaj în schimbare? Clar nu poate organiza o revoluție și nici să părăsească piața. Ar putea, ca răspuns la aspra logică a comerțului, să apeleze la forme de comunicare adaptabile (relaționale) care răspund nevoilor emoționale ale consumatorilor. Aceasta presupune abandonarea actualului model de consum tranzacțional (bipolar) – în care publicul cumpără un bilet, aplaudă și trece mai departe – pentru a încuraja relații mai spontane și interactive cu viitoarele publicuri. Ceea ce implică interacțiunea cu iubitorii de teatru/consumatorii dincolo de tranzacția simplistă a livrării unei valori pe care aceștia o așteaptă de la trupă. Acum, și trupa caută valoare din partea clientului, creând beneficii mutuale.
Această schimbare necesită o viziune clară asupra rolului ocupat de fiecare trupă de teatru în comunitate. Ce fel de teatru doresc să ofere? Ce experiențe cred că vor întări legăturile mutuale? Din moment ce multe teatre pretind că adăpostesc comunități, trebuie să clarifice la ce se referă: Ce formează o comunitate? Care îi sunt valorile? Cine sunt membrii săi? Omogenitatea este o condiție prealabilă pentru existența unei comunități? Dacă nu, atunci o comunitate eterogenă nutrește un sentiment de apartenență? Poate teatrul să facă lumină în contradicțiile, complexitatea și diversitatea din inima unei comunități? Și cum ar putea să o facă? Relațiile etice sunt vitale pentru existența unei comunități? O comunitate este o simplă construcție? Ce este mai bine: o comunitate de cetățeni sau cetățenie fără comunitate? Ce înseamnă pentru teatru, în acest context, participarea comunității?
În final, principala provocare a teatrului constă în identificarea unor căi de a se impune în fața filosofiilor noii piețe și ale noilor realități demografice. Ca să reușească, trebuie să își reevalueze valorile de fond, „ce”-ul (subiectele abordate) și „cum”-ul (abordarea poetică), precum și modelele și strategiile folosite pentru a le comunica. Ce presupune aceasta? Teatrul nu trebuie doar să se concentreze pe strategii de marketing, ci trebuie să dezvolte o filosofie fundamentală de marketing. Teatrele trebuie să se gândească serios la publicurile lor și la ceea ce le diferențiază de celelalte. Când intră în legătură cu o comunitate, teatrele trebuie să arate grijă sinceră și angajament, dincolo de banala conformare la trenduri sau obligații financiare.
Toate acestea, împreună, necesită un model diferit de leadership teatral. Modelul tradițional de leadership, de sus în jos, autoritar, centripet, cu structuri rigide și ierarhii dominate de figura arhetipală a directorului (artistic) în vârf, poate a fost o organizare acceptată ca fiind sinonimă cu managementul eficient și cu optimizarea resurselor umane, însă acum vremea sa a apus. Timpurile nomade în care trăim cer o orientare spre procese colective adaptabile, în sisteme mai deschise, care cultivă o mentalitate diferită în rândul pârților constituente ale teatrului.
Managementul este diferit de leadership. Managementul implică planificare, controlul resurselor și organizare pentru atingerea unui anumit țel. Leadershipul se ocupă de viziune, inspiră și îndrumă echipa spre un scop comun. Obiectivul leadershipului contemporan nu este să controleze colaboratorii, ci mai degrabă să îi împuternicească, cultivând o cultură a încrederii și a autonomiei. În loc să accentueze competiția, acesta prioritizează colaborarea în interiorul și în afara echipei.
2.
În cadrul acestui spirit operațional, artiștii se transformă din „angajați” ai unui proiect sau ai unui grup teatral într-un fel de co-lideri. Modelul trece de la unul care controlează, la mulți care modelează. Puterea constrângerii este înlocuită de empowerment-ul participării; discuția de dialog; împărtășirea informației de crearea cunoașterii; obiectivele de valori fundamentale și viziune. Perspectiva că schimbarea începe de sus devine acum ideea că schimbarea poate porni de oriunde. De la o gândire exclusivistă de tip ori – ori, ne îndreptăm către inclusivul și postmodernul atât – cât și.
Acesta este leadershipul post-industrial, orientat spre oameni care servesc același scop, pretinzând că o organizație teatrală prosperă când găzduiește numeroși potențiali parteneri, fiecare contribuind la atingerea unui țel printr-o rețea de colaborări.
În acest model incluziv, dezacordul nu este doar de așteptat, dar este și preferabil. Aici, sensul se află în divergențele de opinie reflexive care îmbogățesc și dezvoltă acțiunile echipei, sporind responsabilitatea noastră comună, cetățenească, de a îmbunătăți lumea.
Acest model policentric nu este ușor, fiindcă impune leadershipului (directorilor, coordonatorilor de trupe, producătorilor etc.) să se redefinească constant, pornind de la contextul înconjurător, ca o conducere care îndrumă cu inima și mintea deopotrivă, care ia decizii ghidate de etică și credințe, inspirând astfel încredere.
Toate acestea ne duc cu gândul la faptul că, pentru a prospera într-o realitate multiculturală, teatrul contemporan necesită o echipă de conducere cu o compoziție interculturală, pentru a se adresa eficient diverselor straturi sociale și așteptărilor și tradițiilor lor variate. Un leadership care prioritizează responsabilitatea socială și nevoia de a cultiva o perspectivă mai largă ce are în vedere impactul deciziilor sale asupra mediului, asupra relațiilor interumane, a societății și a viitoarelor generații. În acest context, nu mai este viabilă abordarea „o mărime unică pentru toți”.
La fel de important este și ca leadershipul teatral să înțeleagă că tehnologia nu are doar avantaje, ci și posibile neajunsuri. Utilizarea necontenită a tehnologiei poate cu ușurință să submineze experiența spectacolului live, îi poate limita autonomia forțând-l să urmărească algoritmi care omit calitatea și profunzimea gândului creativ, astfel ducând la omogenizarea și înăbușirea mediului de inovație și creativitate.
Într-o epocă a devalorizării adevărului, teatrul este chemat să găsească căi de a-și intensifica prezența socială, ca să-și exprime adevărurile fără frică și fără să fie înlăturat de regulile dure ale pieței. Ca să reușească, are nevoie de vigilență, curaj, viziune, adaptabilitate și o permanentă stare de conștientizare, pentru a putea face în continuare ceea ce știe mai bine: să distreze și să educe.
Traducere din limba engleză de Irina ZLOTEA
Legendă fotografii: imagine reprezentativă Andrea Gavriliu în „Who am I? A Human Robot Performance” (foto Adi Bulboacă), 1. „887” de şi cu Robert Lepage, Ex Machina (foto Eric Labbé), 2. Scott Reid (în rolul principal) și partenerii de scenă în „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții”, National Theatre London (foto Brinkhoff Mogenburg).
Note:
(1) periact (gr. periaktos) – mecanism care permitea schimbarea decorurilor în teatrul antic grec.
*Savas Patsalidis este cristic de teatru, profesor la Aristotle University, Thessaloniki. Este Redactorul șef al revistei Critical Stagis și membru în bordul Asociației Internaționale a Criticilor de Teatru.