În urmă cu mai bine de zece ani, parcurgeam o carte proaspăt tradusă la noi: Netocrația de Alexander Bard și Jan Söderqvist, ce anunța apariția unei noi clase sociale dominante. Întâmplător, era aproape simultan cu Primăvara arabă, mișcare generatoare de proteste, de conflicte armate sau de schimbări ale guvernelor, în țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Gestul declanșator: autoincendierea în piața publică a tunisianului Mohamed Bouazizi, un gest, în ciclicitatea istoriei, într-o simbolistică sinonimă cu cea a actului lui Jan Palach, din 19691... Mișcarea arabă a căpătat însă, la începutul anilor 2010, o forță taifunică. A măturat spații vaste, s-a răspândit și adaptat în fiecare teritoriu în parte, cu o amploare și cu o neașteptată forță de multiplicare. Factorul facilitator: revoluția informatică și noile canale de comunicare, cu rolul lor de distribuitor instantaneu de informație… Dacă privim în urmă, cred că putem spune că Primăvara arabă a certificat, poate pentru prima dată la o asemenea dimensiune, faptul că intuiția și analiza vizionară pe care cei doi sociologi suedezi o avuseseră, încă din perioada germinală a rețelelor de socializare, anul 2000 (anul apariției în Suedia a volumului), nu a fost doar o utopie. („Bard e ori genial, ori nebun. Voi hotărâți.” este citatul din Times Magazine aflat pe coperta volumului.)
Din acest moment, pe care l-am perceput ca pe o epifanie întru înțelegere (cel puțin schematică) a direcției în care se îndreaptă lumea, am privit schimbarea de paradigmă ca pe unul din acele praguri-salt ale istoriei umanității, în care civilizația prinde viteză, și care, iată, ne este dat să-i fim contemporani. Am încercat, pe cât se poate, să decriptez sensurile transformărilor, mutațiile provocate – la nivel de nevoi, de acțiune, de dezvoltare a sistemelor de gândire, de atitudine… Am empatizat cu câteva dintre teoriile care fac diagnoza evoluției momentului pe care îl trăim – moment trăit uneori acut, uneori fără anestezie, uneori acceptând adaptarea sau, din contră, deplângând pierderea/transformarea valorilor sub care ne-am format noi, cei născuți mai devreme decât generațiile Z și Alpha… Barbarii suntem noi, ar spune însă Alessandro Baricco! Asta este acum realitatea! Nu e o distrugere, e o nouă construcție. Omul de azi este omul orizontal, cel care face „surfing” pe suprafața cunoașterii/realității/existenței: „Suprafață în loc de adâncime, călătorii în loc de scufundări, joc în loc de suferință.”2Omul orizontal are nevoia de răspuns imediat, de interconectare rețelară. Omul orizontal este un om al vitezei, pentru el recompensa trebuie să fie instantanee. Like! ♥! Share and Subscribe – doar la un click distanță.
Căci nu mai avem timp! L-am pierdut. I-am „pierdut liniaritatea”. Îi percepem fragmentarea, modificând relația noastră cu el în societatea acceleratoare (conceptul îi aparține lui Hartmut Rosa3) în care trăim. Timpul nostru s-a transformat, este unul abstract, am „înghesuit” clipa mărind sau suprapunând numărul de experiențe din aceeași entitate structurală măsurabilă. Accelerația tehnologică o permite! „Prezentul se comprimă” spune Rosa și noi alunecăm pe plăcile existenței care își schimbă cu rapiditate vitezele… iar oricât am încerca să le stabilizăm, am pierdut controlul asupra lor, dar mai ales asupra noastră. Stres?!! Burn out?!!
Accelerarea tehnologică sparge însă și granițele, rafinează conexiunile neuronale, generează noi limbaje. Omul contemporan e în același timp zeu – prin ceea ce creează și sclav – prin dependență, în interiorul bulei pe care singur și-a clădit-o… Instincte se atrofiază sau se adaptează, în bine sau în rău, chiar dacă răul nu e perceput ca atare. Etologia politică vorbește astăzi, în era armelor cu rază lungă de acțiune, despre mutația fundamentală produsă în mecanismul mental de manifestare a agresivității: „Distanța îl apară pe ucigaș împotriva stimulilor care altminteri l-ar face să perceapă senzorial grozăvia consecințelor. Straturile profunde ale sufletului nostru nu mai conștientizează, pur și simplu, că încovoierea arătătorului are drept urmare faptul că glontele nostru îi sfâșie altui om viscerele.”4.
Și așa mai departe…
Această lume pe care o putem cuprinde cu privirea, din fotoliul nostru de acasă poziționat în fața unui televizor, această lume în care timpul nu mai exprimă decât relativ spațiul pe care îl parcurgem, în această epocă a ontologiei slabe (în sensul definiției lui Gianni Vatimo5) în care „absolutul” devine contextual și istoria nu mai este privită ca o ascendență către un ideal unic, acest timp în care „democratizarea culturii”, „banalizarea ei” a alungat elita la periferie (remarcă Mario Vargas Llosa6), diluând autoritatea, legitimând impresionismul, mediocritatea și, uneori, chiar impostura… această epocă, acest timp, această lume este, totuși… lumea noastră. Singura în care trăim, creăm, iubim, câștigăm sau, uneori, pierdem. Este lumea pe care încercăm să o înțelegem sau, poate, doar să o acceptăm… e lumea noastră sau poate că… era…
… era, căci începutul de an 2025 pare că schimbă din nou paradigma și devine, brusc, un început al neliniștii… cu siguranță nu știm când anume fluturele a bătut din aripi, abia acum simțim vibrația aerului dislocat, puternică și necontrolabilă. Se simte peste tot, în lume, și la noi, purtând amprenta de manifestare a fiecărui loc în parte… Pentru prima dată, la începutul de an 2025, am avut cu adevărat imaginea noii clase despre care vorbeau Bard și Söderqvist – deținătorii imperiul high tech. Pentru prima dată, asumat, s-au așezat în spatele regelui încoronat, semnul lor de putere. („Politica este forțată să se adapteze butaforiei media, să devină television-friendy și distractivă.”, „În lumea virtuală politica nu va mai avea nicio putere.”, „Netocrații vor fi definiți prin faptul că manipulează informația mai degrabă decât gestionează proprietăți sau să producă bunuri.”7.)
De ceva timp, obsesiv îmi vine în minte sensul unui semn teatral: coroana întoarsă purtată de Hamlet, din spectacolul lui Thomas Ostermeier. Cu un simplu gest, măreția ei dispare și devine tichia nebunului bufon… E coroana lumii noastre, oare?
1.
*
În această stare de incertitudine, neliniște… care sunt întrebările pe care trebuie să ni le punem sau le punem? În această lume polarizată, alegem soluția individuală sau de grup? Ne retragem, într-un instinct de autoconservare, în microuniversuri, fie ele teatrale, în estetizări sau ridicăm probleme și provocăm răspunsuri? Încercăm să (ne) (re)construim realitatea acționând în înțelegerea și aprofundarea noii paradigme…? Ne salvăm principiile și valorile? E nevoie? Putem?…
Am deschis în acest număr discuția despre (IM)PREDICTIBILUL an 2025 cu artiști, teoreticieni și manageri ai instituțiilor de teatru încercând să surprindem percepții, trăiri, să vedem care le sunt gândurile, acțiunile, speranțele…
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. Lars Eidinger în „Hamlet”, r. Thomas Ostermeier, Schaubühne Berlin (foto Anne-Christine Poujoulat).
Note:
(1) Student al Universității Caroline din Praga, protestul lui Palach a fost îndreptat împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, pentru a schimba guvernul instaurat în timpul perioadei de relaxare față de normările comuniste (Primăvara de la Praga). Pe 16 ianuarie 1969, Jan Palach își dă foc în Piața Václav din centrul Pragăi.
(2) Alessandro Baricco, Barbarii sau eseu despre mutații, Editura Humanitas, 2009.
(3) Hartmut Rosa, Social Acceleration: A New Theory of Modernity, Columbia University Press, New York, 2013.
(4) Konrad Lorenz, Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, București, 2005, pag. 274.
(5) Gianni Vattimo, Sfârșitul modernității, Editura Pontica, Constanța, 1993.
(6) Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, 2018.
(7) Fragmente din Netocrația de Alexander Bard și Jan Söderqvist, Editura Publica, 2010, pag. 138, 206, 224.
(IM)PREDICTIBILUL 2025 | Coroana întoarsă a lui Hamlet sau gânduri despre azi
Autor: Oana Borș
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: accente
În urmă cu mai bine de zece ani, parcurgeam o carte proaspăt tradusă la noi: Netocrația de Alexander Bard și Jan Söderqvist, ce anunța apariția unei noi clase sociale dominante. Întâmplător, era aproape simultan cu Primăvara arabă, mișcare generatoare de proteste, de conflicte armate sau de schimbări ale guvernelor, în țări din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Gestul declanșator: autoincendierea în piața publică a tunisianului Mohamed Bouazizi, un gest, în ciclicitatea istoriei, într-o simbolistică sinonimă cu cea a actului lui Jan Palach, din 19691... Mișcarea arabă a căpătat însă, la începutul anilor 2010, o forță taifunică. A măturat spații vaste, s-a răspândit și adaptat în fiecare teritoriu în parte, cu o amploare și cu o neașteptată forță de multiplicare. Factorul facilitator: revoluția informatică și noile canale de comunicare, cu rolul lor de distribuitor instantaneu de informație… Dacă privim în urmă, cred că putem spune că Primăvara arabă a certificat, poate pentru prima dată la o asemenea dimensiune, faptul că intuiția și analiza vizionară pe care cei doi sociologi suedezi o avuseseră, încă din perioada germinală a rețelelor de socializare, anul 2000 (anul apariției în Suedia a volumului), nu a fost doar o utopie. („Bard e ori genial, ori nebun. Voi hotărâți.” este citatul din Times Magazine aflat pe coperta volumului.)
Din acest moment, pe care l-am perceput ca pe o epifanie întru înțelegere (cel puțin schematică) a direcției în care se îndreaptă lumea, am privit schimbarea de paradigmă ca pe unul din acele praguri-salt ale istoriei umanității, în care civilizația prinde viteză, și care, iată, ne este dat să-i fim contemporani. Am încercat, pe cât se poate, să decriptez sensurile transformărilor, mutațiile provocate – la nivel de nevoi, de acțiune, de dezvoltare a sistemelor de gândire, de atitudine… Am empatizat cu câteva dintre teoriile care fac diagnoza evoluției momentului pe care îl trăim – moment trăit uneori acut, uneori fără anestezie, uneori acceptând adaptarea sau, din contră, deplângând pierderea/transformarea valorilor sub care ne-am format noi, cei născuți mai devreme decât generațiile Z și Alpha… Barbarii suntem noi, ar spune însă Alessandro Baricco! Asta este acum realitatea! Nu e o distrugere, e o nouă construcție. Omul de azi este omul orizontal, cel care face „surfing” pe suprafața cunoașterii/realității/existenței: „Suprafață în loc de adâncime, călătorii în loc de scufundări, joc în loc de suferință.”2 Omul orizontal are nevoia de răspuns imediat, de interconectare rețelară. Omul orizontal este un om al vitezei, pentru el recompensa trebuie să fie instantanee. Like! ♥! Share and Subscribe – doar la un click distanță.
Căci nu mai avem timp! L-am pierdut. I-am „pierdut liniaritatea”. Îi percepem fragmentarea, modificând relația noastră cu el în societatea acceleratoare (conceptul îi aparține lui Hartmut Rosa3) în care trăim. Timpul nostru s-a transformat, este unul abstract, am „înghesuit” clipa mărind sau suprapunând numărul de experiențe din aceeași entitate structurală măsurabilă. Accelerația tehnologică o permite! „Prezentul se comprimă” spune Rosa și noi alunecăm pe plăcile existenței care își schimbă cu rapiditate vitezele… iar oricât am încerca să le stabilizăm, am pierdut controlul asupra lor, dar mai ales asupra noastră. Stres?!! Burn out?!!
Accelerarea tehnologică sparge însă și granițele, rafinează conexiunile neuronale, generează noi limbaje. Omul contemporan e în același timp zeu – prin ceea ce creează și sclav – prin dependență, în interiorul bulei pe care singur și-a clădit-o… Instincte se atrofiază sau se adaptează, în bine sau în rău, chiar dacă răul nu e perceput ca atare. Etologia politică vorbește astăzi, în era armelor cu rază lungă de acțiune, despre mutația fundamentală produsă în mecanismul mental de manifestare a agresivității: „Distanța îl apară pe ucigaș împotriva stimulilor care altminteri l-ar face să perceapă senzorial grozăvia consecințelor. Straturile profunde ale sufletului nostru nu mai conștientizează, pur și simplu, că încovoierea arătătorului are drept urmare faptul că glontele nostru îi sfâșie altui om viscerele.”4.
Și așa mai departe…
Această lume pe care o putem cuprinde cu privirea, din fotoliul nostru de acasă poziționat în fața unui televizor, această lume în care timpul nu mai exprimă decât relativ spațiul pe care îl parcurgem, în această epocă a ontologiei slabe (în sensul definiției lui Gianni Vatimo5) în care „absolutul” devine contextual și istoria nu mai este privită ca o ascendență către un ideal unic, acest timp în care „democratizarea culturii”, „banalizarea ei” a alungat elita la periferie (remarcă Mario Vargas Llosa6), diluând autoritatea, legitimând impresionismul, mediocritatea și, uneori, chiar impostura… această epocă, acest timp, această lume este, totuși… lumea noastră. Singura în care trăim, creăm, iubim, câștigăm sau, uneori, pierdem. Este lumea pe care încercăm să o înțelegem sau, poate, doar să o acceptăm… e lumea noastră sau poate că… era…
… era, căci începutul de an 2025 pare că schimbă din nou paradigma și devine, brusc, un început al neliniștii… cu siguranță nu știm când anume fluturele a bătut din aripi, abia acum simțim vibrația aerului dislocat, puternică și necontrolabilă. Se simte peste tot, în lume, și la noi, purtând amprenta de manifestare a fiecărui loc în parte… Pentru prima dată, la începutul de an 2025, am avut cu adevărat imaginea noii clase despre care vorbeau Bard și Söderqvist – deținătorii imperiul high tech. Pentru prima dată, asumat, s-au așezat în spatele regelui încoronat, semnul lor de putere. („Politica este forțată să se adapteze butaforiei media, să devină television-friendy și distractivă.”, „În lumea virtuală politica nu va mai avea nicio putere.”, „Netocrații vor fi definiți prin faptul că manipulează informația mai degrabă decât gestionează proprietăți sau să producă bunuri.”7.)
De ceva timp, obsesiv îmi vine în minte sensul unui semn teatral: coroana întoarsă purtată de Hamlet, din spectacolul lui Thomas Ostermeier. Cu un simplu gest, măreția ei dispare și devine tichia nebunului bufon… E coroana lumii noastre, oare?
*
În această stare de incertitudine, neliniște… care sunt întrebările pe care trebuie să ni le punem sau le punem? În această lume polarizată, alegem soluția individuală sau de grup? Ne retragem, într-un instinct de autoconservare, în microuniversuri, fie ele teatrale, în estetizări sau ridicăm probleme și provocăm răspunsuri? Încercăm să (ne) (re)construim realitatea acționând în înțelegerea și aprofundarea noii paradigme…? Ne salvăm principiile și valorile? E nevoie? Putem?…
Am deschis în acest număr discuția despre (IM)PREDICTIBILUL an 2025 cu artiști, teoreticieni și manageri ai instituțiilor de teatru încercând să surprindem percepții, trăiri, să vedem care le sunt gândurile, acțiunile, speranțele…
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. Lars Eidinger în „Hamlet”, r. Thomas Ostermeier, Schaubühne Berlin (foto Anne-Christine Poujoulat).
Note:
(1) Student al Universității Caroline din Praga, protestul lui Palach a fost îndreptat împotriva invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varșovia, pentru a schimba guvernul instaurat în timpul perioadei de relaxare față de normările comuniste (Primăvara de la Praga). Pe 16 ianuarie 1969, Jan Palach își dă foc în Piața Václav din centrul Pragăi.
(2) Alessandro Baricco, Barbarii sau eseu despre mutații, Editura Humanitas, 2009.
(3) Hartmut Rosa, Social Acceleration: A New Theory of Modernity, Columbia University Press, New York, 2013.
(4) Konrad Lorenz, Așa-zisul rău. Despre istoria naturală a agresiunii, Editura Humanitas, București, 2005, pag. 274.
(5) Gianni Vattimo, Sfârșitul modernității, Editura Pontica, Constanța, 1993.
(6) Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, 2018.
(7) Fragmente din Netocrația de Alexander Bard și Jan Söderqvist, Editura Publica, 2010, pag. 138, 206, 224.