Ana Bianca Popescu este una dintre cele mai îndrăgite actrițe ale tinerei generații, cunoscută pentru versatilitatea și sinceritatea cu care aduce la viață personaje din cele mai variate lumi. Primii pași în teatru i-au fost ghidați cu atenție de către actorul Doru Ana. A urmat apoi UNATC „I.l. Caragiale”, la clasa profesorilor Gelu Colceag și Tania Filip, remarcându-se și în colaborările cu regizorii colegi de generație. Debutul în rolul Fata, din spectacolul Numele de Jon Fosse (r. Vlad Cristache), marchează începutul unei carierei de succes, acesta fiind și primul rol care i-a adus un premiu UNITER, în 2015. Au urmat, în timp, numeroase alte premii și câteva alte nominalizări la UNITER.
Nina din Vania și Sonia și Mașa și Spike (r. Horia Suru) i-a deschis calea către o direcție pe care o va stăpâni cu mare grație în anii următori: comedia. De asemenea, rolurile semnate ca angajată a Teatrului Mic din București au provocat-o să își depășească limitele de fiecare dată, până în punctul în care acestea se topesc în vulnerabilitatea Annei Karenina, din spectacolul cu titlu omonim, în regia lui Dumitru Acriș, în senzualitatea lui Madame de Volange din Legături primejdioase (r. Cristi Juncu), în forța lui Sibylle din Ex (r. Theodor-Cristian Popescu), în subtilitățile Anei Ivanova Bobcinskaia, din Revizorul (r. Alexandru Dabija).
Fiecare rol devine o declarație de dragoste pentru teatru, o provocare de a-și demonstra sieși devotamentul pe care îl are față de public și de scenă. A lucrat cu regizori din toate generațiile, rolul Luka din Soldatul de ciocolată (r. Andrei Șerban), de la Teatrul Odeon, aducându-i numeroase nominalizări și premii. Pasiunea sa vibrantă și pentru un alt gen al artelor spectacolului, musicalul, s-a născut din colaborarea sa de lungă durată cu regizorul și coregraful Răzvan Mazilu, în producții ca: Maria de Buenos Aires, Sunetul muzicii, We Will Rock You ș.a.
Fie că lucrează la un musical, un spectacol de cabaret sau o dramă cehoviană, Ana Bianca Popescu reușește să atingă nivelul de performanță al marilor artiști, iar acest fapt se datorează respectului pe care îl acordă meseriei. Ana Bianca Popescu este dovada faptului că frumusețea interioară susține echilibrul dintre tehnică, emoție și talent. (n.r.)
1.
Cristina RUSIECKI:În urmă cu un an și ceva, construiai Sibylle din piesa lui Marius von Mayenburg, Ex, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. În urmă cu câteva luni, ai devenit Anna Karenina, în regia lui Dumitru Acriș. Te pregătești de o nouă premieră la Teatrelli, Viață bună1,din nou, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Toate sunt roluri mari, și ca amplitudine, și ca grad de dificultate. Ești pe val. Cum ai descrie perioada asta din cariera ta?
Ana Bianca POPESCU: Am fost norocoasă să mă întâlnesc cu acești doi regizori care au avut încredere în mine și mi-au propus rolurile acestea superbe, complexe și total diferite. E măgulitor. E și o responsabilitate imensă, dar mă și bucur că am avut șansa aceasta cu ambele roluri. Toată lumea mă întreabă ce aș vrea să joc. Eu nu am o listă pe care să bifez rolurile. Aștept să mă aleagă ele pe mine. Surpriza e mai mare. Așa a fost și cu Sibylle, și cu Anna Karenina.
C.R.: Să vorbim puțin despre aceste roluri. Ce a însemnat fiecare ca pregătire, ce provocări ți-au adus, care au fost limitele pe care ți le-ai depășit odată cu ele?
A.B.P.: Le-am luat ușor pe amândouă, pentru că de fiecare dată când pornesc la lucru nu văd capătul. Mă bucur de fiecare zi de repetiție, când stau cu textul în față și mai descopăr câte ceva. Mă ajută și colegii. Am avut noroc de parteneri fantastici și generoși. Cumpene au fost destule: ce fac, cum fac? Nesiguranța a primat și la Ex, și la Anna Karenina. La Anna Karenina procesul a fost mai lung, am lucrat multe luni, a trecut vara și din toamnă am reluat repetițiile. Am repetat vreo șase luni, dar așa cred că este normal pentru un material atât de legat. Romanul are o mie de pagini și noi am colaborat la dramatizare, adică primeam scenele, le regândeam, le îmbogățeam cu anumite aspecte esențiale pentru relațiile dintre personaje. Au fost momente când am zis că nu știu ce fac, au existat frici care apar de fiecare dată când lucrez. Dar, la un moment dat ajungi să tragi linie, te arunci cu încredere în propunerea regizorului și te duci mai departe. Niciodată nu simt că rolul mi-a ieșit. După fiecare spectacol îi întreb pe ceilalți, pentru că nu-mi dau seama cum am fost. Am nevoie de această validare datorită nesiguranței și neîncrederii în mine. În ansamblu, simt punctele în care trebuie să lucrez mai mult sau știu ce am ratat în anumite momente, așa cum mi le gândesc eu și cum mi le pun în ierarhie. Tot timpul aș avea nevoie să-mi spună cineva „asta a fost bine, aici mai ai de lucru”. După spectacol mă duc acasă și îl reiau în minte, revăd care au fost punctele forte și ce ar trebui să fac data viitoare ca să fie mai bine. Niciodată nu sunt mulțumită. Ceva mă macină constant, nu mă bucur pentru lucrurile pe care le fac. Așa este bucătăria mea. Ar trebui să găsesc un echilibru. Cred că dacă zici „sunt un actor extraordinar”, mi se pare că te închizi, că nu mai lași loc niciunui fel de curiozitate, de nesiguranță.
2.
C.R.: Ai trecut prin astfel de momente și la Anna Karenina?
A.B.P.: Mi-a fost frică, îmi ziceam ce fac dacă ratez rolul, dar am stat de vorbă cu doamna Rodica Mandache care mi-a spus: „Stai puțin, e un exercițiu, care-i problema dacă-l ratezi? Ce, tu crezi că actorii mari nu și-au ratat rolurile? E firesc”. Și atunci m-am hotărât că o să fac tot ce ține de mine, mi-a fost frică, dar gata! Este adevărat că am și niște colegi extrem de talentați, extrem de generoși și extrem de răbdători. Când am lucrat la Anna Karenina, mi-am dat seama că noi suntem în perioada youtube-ului. Nu mai avem răgaz, nu mai avem liniște, totul trebuie să se întâmple în secunda doi. Stând atât de mult timp la lecturi, testam, citeam scena de zeci de ori cu Cristi Iacob, cu Ionuț Vișan, cu Vlad Logigan. Am încercat să dăm viață personajelor încă de la masă. Cât de rar ne mai permitem luxul acesta! Am avut noroc, pentru că nu ne presa nimic și am împins cât mai târziu premiera. În fiecare zi vedeam cum oamenii veneau cu poftă de joc. Erau zile când veneam la zece dimineața și plecam din teatru la unsprezece-douăsprezece noaptea, mai ales când se apropia premiera. Stăteam împreună și așa s-a creat nucleul. Există o energie, un flux care pleacă de la unul la altul. Sunt trei povești paralele foarte importante și toți colegii și-au adus contribuția în egală măsură. Îi spuneam regizorului că, la cum a făcut dramatizarea, spectacolul nu este despre Anna Karenina, ci despre o lume a singurătății, a iubirii deșarte, a dorinței de iubire, a setei de a regăsi binele. Mi se pare că am făcut o schiță bună a vremii respective. Nu este o singură poveste, ci este drama fiecărui personaj.
C.R.: A fost dificil să joci ultima parte a spectacolului Ex în nuditate completă, când publicul este la un metru de tine?
A.B.P.: Toată lumea a întrebat dacă aceasta a fost o cerință a regizorului. Nu, așa a scris Marius von Mayenburg. Când a venit la premieră, l-am întrebat de ce Sibylle trebuie să vină dezbrăcată. Mi-a povestit că atunci când scria piesa, avea o cunoștință, un domn cu familie, a cărui soție era însărcinată. În perioada aceea, era foarte ocupat, trebuia să termine un text și lucra tot timpul cu asistenta care venea la el acasă. Soția lui a suportat ce a suportat până într-o seară când a apărut goală, însărcinată – deci imaginea era și mai puternică – și i-a spus asistentei „aceasta este familia mea, trebuie să existe și limite, acum te rog să ieși”. Lui Mayenburg i s-a părut atât de puternică imaginea aceasta cu femeia apărându-și căminul încât a băgat-o în text.
C.R.:Cum ai resimțit această experiență a expunerii totale pe o perioadă bună din spectacol?
3.
A.B.P.: Cristi Popescu mi-a spus de la început că nu se poate altfel, dacă accept rolul, trebuie să existe această scenă de nuditate, fără costum de baie, fără nimic. Toată vara m-am gândit să mă duc la nudiști, ca să mă pregătesc, dar mi-am dat seama că nu e același lucru. Una e să faci plajă dezbrăcat și cu totul altceva este să te expui într-un cadru atât de intim, cu un monolog atât de puternic. Toată vara m-am gândit cum să fac, cum să mă arăt, dar mi-am dat seama că nu mă ajută. Când am ajuns la repetiții, Cristi Popescu mi-a spus că pot să încerc să ajung la nuditate treptat, dar mi-a fost clar că trebuie s-o fac dintr-odată. Prima dată s-a întâmplat la vizionare, am apărut dezbrăcată și mi-am dat seama că doar așa pot să o fac. Dacă aș vrea să ascund ceva, monologul nu ar mai avea aceeași valoare pentru ce simte personajul în acel moment, pentru că femeia nu o face gratuit, apartamentul ei este o scenă de luptă între ea, soț și Franziska (iubita din tinerețe a soțului, n.r.). Personajul meu tot acumulează tensiune până când aceasta devine ultima ei metodă de a-și apăra familia. Dacă la început mi-a fost foarte greu, între timp mi-am dat seama că un corp gol poate avea multă putere pe scenă. De aceea nudurile din picturi sunt atât de fragile și atât de emoționante. În perioada în care repetam, m-am uitat mult la nuduri, am văzut cum corpul este atât de frumos și mi-am spus că dacă trebuie să apar goală pe scenă o fac superdeschis, fără niciun fel de problemă.
C.R.: După ce ai jucat aceste roluri ample, grele, te simți mai bună ca actriță? Mai împlinită?
A.B.P.: Nu cred că sunt cu nimic mai bună decât înainte de aceste roluri. Ce am dobândit a fost curajul să mă arunc. Înainte eram mai rezervată. Îmi era foarte frică. Acum mi-am dat seama că trebuie să am încredere, că ce o să se întâmple se întâmplă oricum.
C.R.: Când ai simțit prima dată că nu mai poți dacă nu o să devii actriță? Că nu vrei nimic altceva.
A.B.P.: În liceu. Am terminat Liceul „Gheorghe Șincai”. Nu știam nimic despre teatrul clasic. Am crescut la Operetă, unde mama este artist liric. Stăteam în culise și mă uitam la tot procesul. Eram fascinată de lumea aceea. Mi se părea extraordinar, dar nu mi-am pus problema cât eram copil să fiu pe scenă. Când am ajuns la liceu și am văzut anunțul de casting pentru trupa de teatru, mi-am zis hai să încerc să văd despre ce este vorba. Și mama m-a impulsionat să merg. Am spus o fabulă, a fost ceva sinistru, pentru că aveam un trac îngrozitor. Nu-mi plăcea deloc, m-am dus de gura maică-mii, am spus fabula prost și am intrat în trupa a doua. Era trupa mare, Catharsis, pregătită de actorul de la Teatrul Odeon, Dimitrii Bogomaz. Eu am intrat la trupa pregătitoare pentru că am avut niște emoții paralizante când am spus fabula. Am început să lucrăm la un spectacol bazat pe un basm și procesul mi s-a părut extraordinar. Mi-a plăcut mult cum repetam, cum reluam scenele. Țin minte că aveam un voal imens cu care făceam tot felul de forme. Și decorul mi s-a părut fascinant. Am hotărât să dau la Teatru și din clasa a noua până la admitere nu m-am mai răzgândit. Am intrat din prima, mai jos de mijloc, dar nu a contat. Important e că am intrat. Dacă nu aș fi intrat din prima, dădeam până când intram.
C.R.: Ce fel de roluri consideri că îți vin mănușă?
A.B.P.: Nu știu, a venit rolul Anna Karenina, mamă cu doi copii. Și în Viață bună, tot așa, sunt o femeie asumată, cu o căsnicie de peste zece ani și cu doi copii. Încerc să mă transpun în rolurile acestea de mamă. Nu știu ce mi se potrivește mănușă. Poate că nici nu trebuie să am răspuns la întrebarea asta.
C.R.: Ai jucat în multe musicaluri, ai făcut multe spectacole cu Răzvan Mazilu. Cum ai ajuns să lucrezi cu el?
4.
A.B.P.: După ce am terminat Masterul, profesoara noastră, Roxana Colceag, ne-a sfătuit să mergem la casting pentru un masterclass cu Răzvan Mazilu, organizat în cadrul FNT. În momentul acela nu se punea problema să facem un spectacol. Apoi, am plecat cu Lucian Ionescu și cu mai mulți colegi în vacanță, la mare. Răspunsul pentru casting a întârziat vreo două săptămâni. Eram la plajă cu Luci când a sunat Răzvan Mazilu și a spus: „Buna ziua, sunt Răzvan Mazilu. Puteți să veniți mâine la o întâlnire?”. Iar eu i-am răspuns: „Da, sigur, numai că noi suntem acum la mare. Trebuie să venim neapărat mâine sau putem să venim și poimâine?”. Și am auzit în telefon: „Repet: sunt Răzvan Mazilu și mâine este castingul”. L-am luat pe Lucian de-o aripă și am plecat acasă. Până în ziua de azi Răzvan face mișto de mine: „Erai la mare, da?”. Dar de atunci ne-am format ca echipă. Pentru aproape fiecare proiect am dat casting. Este un chin imens pentru un regizor să facă distribuția, mai ales în cazul musicalului. Actorii trebuie să cânte și să danseze bine și pentru regizor e foarte greu să aleagă, pentru că sunt mulți talentați, dar trebuie să se creeze o familie. Noi nu avem în facultate catedră de muzică. Facem ore de canto, dar dacă profesorul nu are tehnică de canto, poate să-ți distrugă și puținul pe care îl ai. Sau tehnica pe care o ai deja. Mie mi-a fost foarte greu să găsesc o profesoară cu care să rezonez. Din păcate, în ultima perioadă, pentru că nu am mai lucrat niciun musical, m-am dus mai rar la pregătire, dar am învățat niște exerciții pe care le fac constant. Nu avem catedră de musical la facultate, cred că nici la Conservator nu este. Una este canto clasic, alta, musicalul. Industria aceasta, la noi, este foarte la început. Există Răzvan Mazilu și alții, foarte puțini, care fac genul acesta de spectacol în spațiu mare, cu producție mare. Noi avem Sala Palatului, dar, de multe ori, se dovedește că spațiul este împotriva spectacolului. Am avut premiera cu The Full Monty la Sala Palatului, l-am jucat de vreo cinci ori până când a venit pandemia și s-a terminat. La Sala Palatului nu este ușor, se pierde nuanța. În momentul în care l-am mutat la Sala Gloria, s-a văzut, într-adevăr, spectacolul. Nu avem săli cu acustică bună pentru musical, nu avem nici echipă tehnică specializată. Costă mult și noi suntem doar o mână de oameni care facem musical. Când am terminat facultatea, am intrat într-un cantonament cu mișcarea supervizată de Răzvan Mazilu. Mai aveam un corepetitor cu care lucram, la canto am repetat și cu profesoara mea, dar sunt puțini oameni care au calitățile necesare, care pot să cânte impecabil și să și muncească foarte mult la dans.
C.R.:După atâtea spectacole și atâtea roluri, există ceva la care simți că mai trebuie să lucrezi?
A.B.P.: La tot. În perioadele în care nu repet pentru un musical simt cum corpul nu mai e pe arcuri, că nu mai răspunde imediat și că trebuie să lucrez la el. Totdeauna trebuie să lucrez și la corp, și la voce, dar sunt momente în care nu mai amtimp. Când lucrez la un musical, partea bună este că numai asta fac. Mi se pare interesant să mă mențin în formă între spectacole. Nu poți să intri neîncălzit, neantrenat. Mai ales la Maria de Buenos Aires, pe care îl joc constant (producție Teatrelli, n.r.), am nevoie de un antrenament aparte. Oamenii țin să te eticheteze: ai lui Mazilu cântă și dansează și atât. A fost un pariu să dovedim că actorii de musical nu sunt numai de musical, că nu există niciun fel de diferență între teatrul clasic și musical. Din contră, la musical trebuie împins rolul mai tare, ca să treacă rampa. Ai nevoie de aceeași tehnică și vulnerabilitate, doar că pui acolo și tehnică vocală, pui și corp. Din punctul meu de vedere, cele două genuri sunt gemene. Și în musical, și în teatrul clasic, în orice spectacol și în orice rol aș face, mă investesc în egală măsură. Eu nu am cum să zic o iubesc mai mult pe Sibylle și mai puțin pe Maria de Buenos Aires. Sunt ale mele, le accesez tot timpul, mă gândesc la ele și le îngrijesc la fel. Nu am cum să prioritizez anumite roluri, să fac o ierarhie. Am investit în toate la fel și voi investi la fel, chit că joc în teatru clasic sau în musical.
Interviu realizat de Cristina RUSIECKI
Legendă fotografii: 1. foto Sabina Costinel, 2. în „Anna Karenina”, r. Dumitru Acriș, Teatrul Mic (foto Andrei Gîndac), 3. în „Ex”, r. Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Mic (foto Diana Matei), 4. în „Maria de Buenos Aires”, r. Răzvan Mazilu, Teatrelli (foto Andrei Gîndac).
Ana Bianca Popescu: „Mi-am dat seama că un corp gol poate avea multă putere pe scenă”
Interviu realizat de Cristina Rusiecki
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: interviul ediţiei
Ana Bianca Popescu este una dintre cele mai îndrăgite actrițe ale tinerei generații, cunoscută pentru versatilitatea și sinceritatea cu care aduce la viață personaje din cele mai variate lumi. Primii pași în teatru i-au fost ghidați cu atenție de către actorul Doru Ana. A urmat apoi UNATC „I.l. Caragiale”, la clasa profesorilor Gelu Colceag și Tania Filip, remarcându-se și în colaborările cu regizorii colegi de generație. Debutul în rolul Fata, din spectacolul Numele de Jon Fosse (r. Vlad Cristache), marchează începutul unei carierei de succes, acesta fiind și primul rol care i-a adus un premiu UNITER, în 2015. Au urmat, în timp, numeroase alte premii și câteva alte nominalizări la UNITER.
Nina din Vania și Sonia și Mașa și Spike (r. Horia Suru) i-a deschis calea către o direcție pe care o va stăpâni cu mare grație în anii următori: comedia. De asemenea, rolurile semnate ca angajată a Teatrului Mic din București au provocat-o să își depășească limitele de fiecare dată, până în punctul în care acestea se topesc în vulnerabilitatea Annei Karenina, din spectacolul cu titlu omonim, în regia lui Dumitru Acriș, în senzualitatea lui Madame de Volange din Legături primejdioase (r. Cristi Juncu), în forța lui Sibylle din Ex (r. Theodor-Cristian Popescu), în subtilitățile Anei Ivanova Bobcinskaia, din Revizorul (r. Alexandru Dabija).
Fiecare rol devine o declarație de dragoste pentru teatru, o provocare de a-și demonstra sieși devotamentul pe care îl are față de public și de scenă. A lucrat cu regizori din toate generațiile, rolul Luka din Soldatul de ciocolată (r. Andrei Șerban), de la Teatrul Odeon, aducându-i numeroase nominalizări și premii. Pasiunea sa vibrantă și pentru un alt gen al artelor spectacolului, musicalul, s-a născut din colaborarea sa de lungă durată cu regizorul și coregraful Răzvan Mazilu, în producții ca: Maria de Buenos Aires, Sunetul muzicii, We Will Rock You ș.a.
Fie că lucrează la un musical, un spectacol de cabaret sau o dramă cehoviană, Ana Bianca Popescu reușește să atingă nivelul de performanță al marilor artiști, iar acest fapt se datorează respectului pe care îl acordă meseriei. Ana Bianca Popescu este dovada faptului că frumusețea interioară susține echilibrul dintre tehnică, emoție și talent. (n.r.)
Cristina RUSIECKI: În urmă cu un an și ceva, construiai Sibylle din piesa lui Marius von Mayenburg, Ex, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. În urmă cu câteva luni, ai devenit Anna Karenina, în regia lui Dumitru Acriș. Te pregătești de o nouă premieră la Teatrelli, Viață bună1, din nou, în regia lui Theodor-Cristian Popescu. Toate sunt roluri mari, și ca amplitudine, și ca grad de dificultate. Ești pe val. Cum ai descrie perioada asta din cariera ta?
Ana Bianca POPESCU: Am fost norocoasă să mă întâlnesc cu acești doi regizori care au avut încredere în mine și mi-au propus rolurile acestea superbe, complexe și total diferite. E măgulitor. E și o responsabilitate imensă, dar mă și bucur că am avut șansa aceasta cu ambele roluri. Toată lumea mă întreabă ce aș vrea să joc. Eu nu am o listă pe care să bifez rolurile. Aștept să mă aleagă ele pe mine. Surpriza e mai mare. Așa a fost și cu Sibylle, și cu Anna Karenina.
C.R.: Să vorbim puțin despre aceste roluri. Ce a însemnat fiecare ca pregătire, ce provocări ți-au adus, care au fost limitele pe care ți le-ai depășit odată cu ele?
A.B.P.: Le-am luat ușor pe amândouă, pentru că de fiecare dată când pornesc la lucru nu văd capătul. Mă bucur de fiecare zi de repetiție, când stau cu textul în față și mai descopăr câte ceva. Mă ajută și colegii. Am avut noroc de parteneri fantastici și generoși. Cumpene au fost destule: ce fac, cum fac? Nesiguranța a primat și la Ex, și la Anna Karenina. La Anna Karenina procesul a fost mai lung, am lucrat multe luni, a trecut vara și din toamnă am reluat repetițiile. Am repetat vreo șase luni, dar așa cred că este normal pentru un material atât de legat. Romanul are o mie de pagini și noi am colaborat la dramatizare, adică primeam scenele, le regândeam, le îmbogățeam cu anumite aspecte esențiale pentru relațiile dintre personaje. Au fost momente când am zis că nu știu ce fac, au existat frici care apar de fiecare dată când lucrez. Dar, la un moment dat ajungi să tragi linie, te arunci cu încredere în propunerea regizorului și te duci mai departe. Niciodată nu simt că rolul mi-a ieșit. După fiecare spectacol îi întreb pe ceilalți, pentru că nu-mi dau seama cum am fost. Am nevoie de această validare datorită nesiguranței și neîncrederii în mine. În ansamblu, simt punctele în care trebuie să lucrez mai mult sau știu ce am ratat în anumite momente, așa cum mi le gândesc eu și cum mi le pun în ierarhie. Tot timpul aș avea nevoie să-mi spună cineva „asta a fost bine, aici mai ai de lucru”. După spectacol mă duc acasă și îl reiau în minte, revăd care au fost punctele forte și ce ar trebui să fac data viitoare ca să fie mai bine. Niciodată nu sunt mulțumită. Ceva mă macină constant, nu mă bucur pentru lucrurile pe care le fac. Așa este bucătăria mea. Ar trebui să găsesc un echilibru. Cred că dacă zici „sunt un actor extraordinar”, mi se pare că te închizi, că nu mai lași loc niciunui fel de curiozitate, de nesiguranță.
C.R.: Ai trecut prin astfel de momente și la Anna Karenina?
A.B.P.: Mi-a fost frică, îmi ziceam ce fac dacă ratez rolul, dar am stat de vorbă cu doamna Rodica Mandache care mi-a spus: „Stai puțin, e un exercițiu, care-i problema dacă-l ratezi? Ce, tu crezi că actorii mari nu și-au ratat rolurile? E firesc”. Și atunci m-am hotărât că o să fac tot ce ține de mine, mi-a fost frică, dar gata! Este adevărat că am și niște colegi extrem de talentați, extrem de generoși și extrem de răbdători. Când am lucrat la Anna Karenina, mi-am dat seama că noi suntem în perioada youtube-ului. Nu mai avem răgaz, nu mai avem liniște, totul trebuie să se întâmple în secunda doi. Stând atât de mult timp la lecturi, testam, citeam scena de zeci de ori cu Cristi Iacob, cu Ionuț Vișan, cu Vlad Logigan. Am încercat să dăm viață personajelor încă de la masă. Cât de rar ne mai permitem luxul acesta! Am avut noroc, pentru că nu ne presa nimic și am împins cât mai târziu premiera. În fiecare zi vedeam cum oamenii veneau cu poftă de joc. Erau zile când veneam la zece dimineața și plecam din teatru la unsprezece-douăsprezece noaptea, mai ales când se apropia premiera. Stăteam împreună și așa s-a creat nucleul. Există o energie, un flux care pleacă de la unul la altul. Sunt trei povești paralele foarte importante și toți colegii și-au adus contribuția în egală măsură. Îi spuneam regizorului că, la cum a făcut dramatizarea, spectacolul nu este despre Anna Karenina, ci despre o lume a singurătății, a iubirii deșarte, a dorinței de iubire, a setei de a regăsi binele. Mi se pare că am făcut o schiță bună a vremii respective. Nu este o singură poveste, ci este drama fiecărui personaj.
C.R.: A fost dificil să joci ultima parte a spectacolului Ex în nuditate completă, când publicul este la un metru de tine?
A.B.P.: Toată lumea a întrebat dacă aceasta a fost o cerință a regizorului. Nu, așa a scris Marius von Mayenburg. Când a venit la premieră, l-am întrebat de ce Sibylle trebuie să vină dezbrăcată. Mi-a povestit că atunci când scria piesa, avea o cunoștință, un domn cu familie, a cărui soție era însărcinată. În perioada aceea, era foarte ocupat, trebuia să termine un text și lucra tot timpul cu asistenta care venea la el acasă. Soția lui a suportat ce a suportat până într-o seară când a apărut goală, însărcinată – deci imaginea era și mai puternică – și i-a spus asistentei „aceasta este familia mea, trebuie să existe și limite, acum te rog să ieși”. Lui Mayenburg i s-a părut atât de puternică imaginea aceasta cu femeia apărându-și căminul încât a băgat-o în text.
C.R.: Cum ai resimțit această experiență a expunerii totale pe o perioadă bună din spectacol?
3.
A.B.P.: Cristi Popescu mi-a spus de la început că nu se poate altfel, dacă accept rolul, trebuie să existe această scenă de nuditate, fără costum de baie, fără nimic. Toată vara m-am gândit să mă duc la nudiști, ca să mă pregătesc, dar mi-am dat seama că nu e același lucru. Una e să faci plajă dezbrăcat și cu totul altceva este să te expui într-un cadru atât de intim, cu un monolog atât de puternic. Toată vara m-am gândit cum să fac, cum să mă arăt, dar mi-am dat seama că nu mă ajută. Când am ajuns la repetiții, Cristi Popescu mi-a spus că pot să încerc să ajung la nuditate treptat, dar mi-a fost clar că trebuie s-o fac dintr-odată. Prima dată s-a întâmplat la vizionare, am apărut dezbrăcată și mi-am dat seama că doar așa pot să o fac. Dacă aș vrea să ascund ceva, monologul nu ar mai avea aceeași valoare pentru ce simte personajul în acel moment, pentru că femeia nu o face gratuit, apartamentul ei este o scenă de luptă între ea, soț și Franziska (iubita din tinerețe a soțului, n.r.). Personajul meu tot acumulează tensiune până când aceasta devine ultima ei metodă de a-și apăra familia. Dacă la început mi-a fost foarte greu, între timp mi-am dat seama că un corp gol poate avea multă putere pe scenă. De aceea nudurile din picturi sunt atât de fragile și atât de emoționante. În perioada în care repetam, m-am uitat mult la nuduri, am văzut cum corpul este atât de frumos și mi-am spus că dacă trebuie să apar goală pe scenă o fac superdeschis, fără niciun fel de problemă.
C.R.: După ce ai jucat aceste roluri ample, grele, te simți mai bună ca actriță? Mai împlinită?
A.B.P.: Nu cred că sunt cu nimic mai bună decât înainte de aceste roluri. Ce am dobândit a fost curajul să mă arunc. Înainte eram mai rezervată. Îmi era foarte frică. Acum mi-am dat seama că trebuie să am încredere, că ce o să se întâmple se întâmplă oricum.
C.R.: Când ai simțit prima dată că nu mai poți dacă nu o să devii actriță? Că nu vrei nimic altceva.
A.B.P.: În liceu. Am terminat Liceul „Gheorghe Șincai”. Nu știam nimic despre teatrul clasic. Am crescut la Operetă, unde mama este artist liric. Stăteam în culise și mă uitam la tot procesul. Eram fascinată de lumea aceea. Mi se părea extraordinar, dar nu mi-am pus problema cât eram copil să fiu pe scenă. Când am ajuns la liceu și am văzut anunțul de casting pentru trupa de teatru, mi-am zis hai să încerc să văd despre ce este vorba. Și mama m-a impulsionat să merg. Am spus o fabulă, a fost ceva sinistru, pentru că aveam un trac îngrozitor. Nu-mi plăcea deloc, m-am dus de gura maică-mii, am spus fabula prost și am intrat în trupa a doua. Era trupa mare, Catharsis, pregătită de actorul de la Teatrul Odeon, Dimitrii Bogomaz. Eu am intrat la trupa pregătitoare pentru că am avut niște emoții paralizante când am spus fabula. Am început să lucrăm la un spectacol bazat pe un basm și procesul mi s-a părut extraordinar. Mi-a plăcut mult cum repetam, cum reluam scenele. Țin minte că aveam un voal imens cu care făceam tot felul de forme. Și decorul mi s-a părut fascinant. Am hotărât să dau la Teatru și din clasa a noua până la admitere nu m-am mai răzgândit. Am intrat din prima, mai jos de mijloc, dar nu a contat. Important e că am intrat. Dacă nu aș fi intrat din prima, dădeam până când intram.
C.R.: Ce fel de roluri consideri că îți vin mănușă?
A.B.P.: Nu știu, a venit rolul Anna Karenina, mamă cu doi copii. Și în Viață bună, tot așa, sunt o femeie asumată, cu o căsnicie de peste zece ani și cu doi copii. Încerc să mă transpun în rolurile acestea de mamă. Nu știu ce mi se potrivește mănușă. Poate că nici nu trebuie să am răspuns la întrebarea asta.
C.R.: Ai jucat în multe musicaluri, ai făcut multe spectacole cu Răzvan Mazilu. Cum ai ajuns să lucrezi cu el?
4.
A.B.P.: După ce am terminat Masterul, profesoara noastră, Roxana Colceag, ne-a sfătuit să mergem la casting pentru un masterclass cu Răzvan Mazilu, organizat în cadrul FNT. În momentul acela nu se punea problema să facem un spectacol. Apoi, am plecat cu Lucian Ionescu și cu mai mulți colegi în vacanță, la mare. Răspunsul pentru casting a întârziat vreo două săptămâni. Eram la plajă cu Luci când a sunat Răzvan Mazilu și a spus: „Buna ziua, sunt Răzvan Mazilu. Puteți să veniți mâine la o întâlnire?”. Iar eu i-am răspuns: „Da, sigur, numai că noi suntem acum la mare. Trebuie să venim neapărat mâine sau putem să venim și poimâine?”. Și am auzit în telefon: „Repet: sunt Răzvan Mazilu și mâine este castingul”. L-am luat pe Lucian de-o aripă și am plecat acasă. Până în ziua de azi Răzvan face mișto de mine: „Erai la mare, da?”. Dar de atunci ne-am format ca echipă. Pentru aproape fiecare proiect am dat casting. Este un chin imens pentru un regizor să facă distribuția, mai ales în cazul musicalului. Actorii trebuie să cânte și să danseze bine și pentru regizor e foarte greu să aleagă, pentru că sunt mulți talentați, dar trebuie să se creeze o familie. Noi nu avem în facultate catedră de muzică. Facem ore de canto, dar dacă profesorul nu are tehnică de canto, poate să-ți distrugă și puținul pe care îl ai. Sau tehnica pe care o ai deja. Mie mi-a fost foarte greu să găsesc o profesoară cu care să rezonez. Din păcate, în ultima perioadă, pentru că nu am mai lucrat niciun musical, m-am dus mai rar la pregătire, dar am învățat niște exerciții pe care le fac constant. Nu avem catedră de musical la facultate, cred că nici la Conservator nu este. Una este canto clasic, alta, musicalul. Industria aceasta, la noi, este foarte la început. Există Răzvan Mazilu și alții, foarte puțini, care fac genul acesta de spectacol în spațiu mare, cu producție mare. Noi avem Sala Palatului, dar, de multe ori, se dovedește că spațiul este împotriva spectacolului. Am avut premiera cu The Full Monty la Sala Palatului, l-am jucat de vreo cinci ori până când a venit pandemia și s-a terminat. La Sala Palatului nu este ușor, se pierde nuanța. În momentul în care l-am mutat la Sala Gloria, s-a văzut, într-adevăr, spectacolul. Nu avem săli cu acustică bună pentru musical, nu avem nici echipă tehnică specializată. Costă mult și noi suntem doar o mână de oameni care facem musical. Când am terminat facultatea, am intrat într-un cantonament cu mișcarea supervizată de Răzvan Mazilu. Mai aveam un corepetitor cu care lucram, la canto am repetat și cu profesoara mea, dar sunt puțini oameni care au calitățile necesare, care pot să cânte impecabil și să și muncească foarte mult la dans.
C.R.: După atâtea spectacole și atâtea roluri, există ceva la care simți că mai trebuie să lucrezi?
A.B.P.: La tot. În perioadele în care nu repet pentru un musical simt cum corpul nu mai e pe arcuri, că nu mai răspunde imediat și că trebuie să lucrez la el. Totdeauna trebuie să lucrez și la corp, și la voce, dar sunt momente în care nu mai amtimp. Când lucrez la un musical, partea bună este că numai asta fac. Mi se pare interesant să mă mențin în formă între spectacole. Nu poți să intri neîncălzit, neantrenat. Mai ales la Maria de Buenos Aires, pe care îl joc constant (producție Teatrelli, n.r.), am nevoie de un antrenament aparte. Oamenii țin să te eticheteze: ai lui Mazilu cântă și dansează și atât. A fost un pariu să dovedim că actorii de musical nu sunt numai de musical, că nu există niciun fel de diferență între teatrul clasic și musical. Din contră, la musical trebuie împins rolul mai tare, ca să treacă rampa. Ai nevoie de aceeași tehnică și vulnerabilitate, doar că pui acolo și tehnică vocală, pui și corp. Din punctul meu de vedere, cele două genuri sunt gemene. Și în musical, și în teatrul clasic, în orice spectacol și în orice rol aș face, mă investesc în egală măsură. Eu nu am cum să zic o iubesc mai mult pe Sibylle și mai puțin pe Maria de Buenos Aires. Sunt ale mele, le accesez tot timpul, mă gândesc la ele și le îngrijesc la fel. Nu am cum să prioritizez anumite roluri, să fac o ierarhie. Am investit în toate la fel și voi investi la fel, chit că joc în teatru clasic sau în musical.
Interviu realizat de Cristina RUSIECKI
Legendă fotografii: 1. foto Sabina Costinel, 2. în „Anna Karenina”, r. Dumitru Acriș, Teatrul Mic (foto Andrei Gîndac), 3. în „Ex”, r. Theodor-Cristian Popescu, Teatrul Mic (foto Diana Matei), 4. în „Maria de Buenos Aires”, r. Răzvan Mazilu, Teatrelli (foto Andrei Gîndac).
Notă:
(1) Premiera a avut loc în 16 ianuarie 2025.