Ediția 35 a Festivalului Național de Teatru a fost prima care a inclus în structura sa un artist asociat – Radu Afrim, din creația căruia au fost prezentate, în secțiunea Focus, trei spectacole: Casa dintre blocuri (Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania „Tompa Miklós”), Zi de bucurie de Arne Lygre (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași) și Teatro Lúcido la malul infinitului (Teatrul de Stat Constanța). De asemenea, festivalul s-a deschis, pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, Sala „Ion Caramitru”, cu spectacolul-concert Gro(o)ve, în care Radu Afrim lansează o întrebare sensibilă: mai sunt posibile iubirea și iluzia într-o societate în care tensiunile, dezinformarea și violența fac tot mai mult legea? Am stat de vorbă despre ludicul și nostalgia din spectacolele sale, despre recursul la memorie, nu în ultimul rând, despre ineditul muzical din Gro(o)ve, care oferă o perspectivă proaspătă asupra folclorului românesc și maghiar și aduce la lumină câteva voci senzaționale. Un dialog fără intenția de a oferi sau găsi soluții, rețete sau verdicte.
Silvia DUMITRACHE: Ediția de anul acesta din FNT s-a deschis cu spectacolul-concert Gro(o)ve – un concept inedit, un demers care a adus la lumină comori din folclorul românesc și maghiar, descoperite și interpretate de cinci voci speciale: Corina Sîrghi, Luiza Zan, Ana Everling, FruzsinaSzabó, Ioana Milculescu. Într-o perioadă în care folclorul a fost confiscat politic, tu propui întoarcerea la autenticitatea acestuia. În aceste vremuri tulburi, cum putem vedea invitația ta la o recitire a nivelului folcloric?
Radu AFRIM: Mai întâi prin calitatea profesională și umană a artiștilor invitați în proiect. Cât despre autenticitatea muzicii, nu știu dacă e cartea pe care trebuie să mizăm, unii muzicieni vor pune la îndoială tocmai autenticitatea și asta pentru că sunt niște prelucrări jazz sau electro. Dar puțină lume realizează că și ceea ce văd ei la TV, adică o cântăreață cu o orchestră populară de 30 de oameni în spate, e tot o prelucrare. De fapt, e perpetuarea fără remușcări a unui model sovietic impus pe vremea proletcultismului. Însă, această formulă kitsch e atât de intrată în ADN-ul consumatorului de folclor, încât i s-ar părea că lipsește ceva esențial dacă scoatem orchestra din spatele vedetei populare. Dincolo de asta, am turnat în contextele cele mai progresiste toate piesele muzicale. Am ascultat textul pieselor și am construit micro contexte politice. Unei piese care zicea „sunt străină pe lume” i-am construit un habitat legat de problema migrației și a intoleranței vizavi de ea. Peste un remix tehno al unei cântărețe din munții Mehedințului am construit un univers queer. Dar problema centrală e suferința intimă provocată de război. Deocamdată resimțit de la (oarecare) distanță. O femeie fuge din fața televizorului cu mașina în dumbravă (grove). Și acolo își îmbată simțurile pentru o oră jumate. Din păcate, n-am avut timp/motivație să dezvolt partea dramaturgică. Gro(o)ve trebuia să marcheze începutul unei sărbători teatrale, FNT-ul, așa că mi-am pus lesă gândurilor dark în timp ce lucram la show. Nu sunt eu omul sărbătorilor, însă uneori reușesc să mă educ în așa fel încât pot mima o prezență cumsecade & eficientă la un eveniment. Dincolo de acest manifest, chiar mă bucur că am putut aduna niște voci pe care eu le ascult în intimitate și niște actori/dansatori care vor avea multe de zis în artele spectacolului de mâine.
S.D.: Creezi o relație specială între tristețe/nostalgie și simțul umorului, cu personaje aflate la granița dintre două lumi, care își poartă speranțele și visurile indiferent de mediul exterior. Între nostalgie și umor se dezvoltă un palier al vulnerabilității căreia reușești să-i conferi o poeticitate inconfundabilă. Este vulnerabilitatea, pentru tine, o forță?
R.A.: E prea târziu să spun că oamenii din spectacolele mele nu seamănă cu mine. Destul de bine. Nimeni nu m-ar crede. Mai ales când scriu eu. La ora la care îți răspund, tocmai am avut o premieră la secui (Comunitatea) și, scriind la textul pe care l-am început în iulie și l-am terminat la final de noiembrie, mă bucuram de oamenii pe care-i scriu acolo ca un om matur care-și regăsește prieteni buni, pierduți demult sau ca un copil care își găsește, în sfârșit, niște prieteni. Și oamenii ăștia alunecau pur și simplu din mintea mea pe pagina albă a laptopului. Ca pe un tobogan. Simplu și fără să-și agațe hainele de Paște în tabla ruginită a toboganului. Nu sunt un maestru al idealurilor, al speranțelor, al planurilor, dar oamenii pe care îi scriu vin la pachet cu ele. Chiar dacă pentru mine speranțele astea sunt materie greu modelabilă. Oamenii din scriitură îmi zic „lasă pe noi” și totul se va rezolva. Și eu îi cred pe cuvânt. Cât despre vulnerabilitate, prefer să se gândească spectatorii/criticii ce imperiu se poate construi pe structura ei. Și care sunt creșterile și descreșterile acestui imperiu. Eu nu știu. De obicei, înainte de premieră, mă sună secretarul literar al teatrului în care lucrez sau Raluca Rădulescu de la radio și mă pun să vorbesc despre piesă/spectacol. Pur și simplu, inventez lucruri care uneori nu au legătură cu textul de 60 de pagini pe care tocmai l-am terminat. Mi-ar fi mai ușor să inventez pentru ei o poveste de la zero decât să analizez scrierea mea. Să vorbesc pe scurt despre niște oameni cărora le-am pus în gură monologuri poetice sau replici cu impact comic. Nu știu care sunt mecanismele conform cărora scriu un text. Când montez textele altora o fac doar pentru că există afinități între mine și oamenii din piesele lor sau între mine și problemele pe care le au aceștia. Vreau să mă asociez dilemelor lor, măcar să trag cu urechea la ele. Nu promit că vin cu soluții. Mai ales dacă autorul se ferește să le dea.
S.D.:Adâncindu-te, în Casa dintre blocuri, într-o perioadă din trecutul tău personal și transfigurându-l dramatic, cum ai ajuns să îl resimți? Ce rămâne din universul casei Both?
R.A.: A fost o excursie pe care nu o faci de două ori în viață. M-am apropiat foarte mult de teritoriul de zbor al Păsării retro. Artiștilor le e rușine să fie nostalgici. Mai ales celor care au crescut într-un climat artistic în care era neinteresant sau era considerat de-a dreptul o aroganță să vorbești despre tine și trecutul tău. Chiar și eu foloseam textele unor autori contemporani sau clasici ca să fiu lăsat să vorbesc despre mine. Ca să fiu ascultat. Critica nu era foarte flexibilă. Până la public ajungeau rar spre deloc experiențele personale ale artiștilor. Pudoarea asta de a vorbi despre tine (in your face, poetic, amuzant) a dus la o artificializare a teatrului nostru, la o îndepărtare a lui de firescul mărturisirii sincere, care acum începe să pălească. Acolo unde se face teatru bun. Am scris Casa dintre blocuri rând după rând, pagină după pagină. Nu știam la ora 10 dimineața ce o să scriu la 10.30. Apoi, reluam și lucram la stilul frazelor. Întorceam un cuvânt pe toate părțile. Am adorat munca asta. Și, în tot acest timp, aveam în urechi vocile actorilor. Nu neapărat vocile trecutului. Care sunt, în mare parte, voci fictive. Mă consider privilegiat pentru faptul că am primit(!) o imagine din trecut, una singură, ca să pot face din ea un spectacol de patru ore: eu, într-o zi a anului 1974 poate, în casa pictoriței Both. O casă ticsită de tablouri în ulei, făcute după ilustrate. Nu știu de ce am intrat, cine m-a trimis și dacă am schimbat două vorbe cu bătrâna doamnă. În timpul demolării casei (câțiva ani mai târziu), am intrat în podul ei unde am găsit o cască de ofițer nazist și scrisori legate cu o panglică. Nu știu ce conțineau acele scrisori. Îmi pare rău pentru asta. Dar am încercat să-mi atenuez acest regret prin Misi, băiatul care își petrece timpul în podul casei Both citind scrisorile de dragoste ale bătrânei Karola. Așa pot afla și eu ce scria în ele.
S.D.:„Știm că realitatea nu e altceva decât visul cuiva mult mai talentat la vise decât noi”, spune Ida din Casa dintre blocuri. În ce măsură (mai) suntem proprietarii viselor noastre?
R.A.: Ida a inventat o rugăciune către nu-se-știe-cine, în care implora să nu-i fie luate visele. La lumânare, într-o noapte din bezna Epocii de Aur. Ea nu știa că „locuiește cu chirie” în visele ei. Cred că trebuie dusă o luptă – sigur, nu e una dintre cele mai vizibile bătălii ale lumii contemporane – pentru a nu ne fi luat dreptul de a visa. Cu toate astea, atunci când scriu, prin faptul că împărtășesc visele, am sentimentul că le „naționalizez” de bunăvoie. Adesea, ele îmi trec prin minte like an angel passing through my room, eu nu apuc să le înțeleg prea bine că le și dau mai departe. Artistul livrează lumii niște vise, se îndepărtează cumva de ele, dar rămâne cu nostalgia viselor lui. Uneori le mai sună să iasă cu ele la un pahar de vin. Pentru că poate.
S.D.: Le-ai oferit personajelor din Zi de bucurie un destin mult mai luminos decât în multe alte spectacole ale tale – cum te-ai hotărât să le oferi această „salvare”?
R.A.: Ultima imagine din piesa scrisă de Arne Lygne e cu mama și fiul ei gay care privesc răsăritul de pe balcon. E o imagine luminoasă în sine. Și chiar spun, unul după celălalt, „bucuria există”. Nu e nevoie de mai mult. De fapt, există ceva mai mult: la Iași, dimineața deschid fereastra dormitorului și văd Trei Ierarhi. Apoi, în drumul spre repetiții, ascult în căști „La Tendresse”, cu Marie Laforêt, și îmi zic: asta e! Toți oamenii din piesă se vor împăca sub lumina acestui nou răsărit. Nu e un final de un optimism tâmp, e ceea ce ne dorim cu toții: împăcarea. Cu noi înșine și cu ceilalți.
S.D.: Lumea din Teatro Lúcido aduce împreună nostalgia după un timp al visării și amenințarea care planează ca un nor negru a „navei de război la orizont”. Între aceste forme unduitoare de existență, apare ca o explozie de viață ludicul din final, care pulverizează orice siguranță. Este acest ludic forma potrivită de a trata prezentul incert?
R.A.: Ludicul ăsta e ca un nurofen bun. Te face nesimțit. Îți dă puterea să mai înaintezi câțiva metri. Și acești câțiva metri nu înseamnă puțin într-o viață scurtă că a noastră. Asta e și ideea din Gro(o)ve. Fata aia butonează la TV și pe toate canalele sunt războaie, foamete, poluare. O bușește plânsul. Ia mașina și, cum ziceam, merge în grădina desfătărilor. Unde are muzică, sex, dans, bere. Lucruri nu atât de greu de găsit pe cât ar părea :))). Dar, dincolo de asta, Lúcido e un butic în care dai de ce vrei și ce nu vrei. Ca să parafrazez un celebru președinte, ce scriu vara nu seamănă cu ce scriu iarna.
S.D.: Cele trei spectacole formează un univers vizual luxuriant, încărcat în Casa dintre blocuri, de o frumusețe picturală înZi de bucurie, de un oniric hipnotizant în Teatro Lúcido – cum se contopește acest univers vizual cu istoria personală a personajelor?
R.A.: Ar trebui să împart acest răspuns cu scenografele proiectelor. Exceptând Casa dintre blocuri, unde știam exact cum va arăta spațiul, la celelalte două e, în cea mai mare măsură, propunerea lor. Sunt tipul de regizor care exploatează la greu spațiul. Care nu poate să înțeleagă cum de există spectacole cu scenografii excelente, dar nefolosite. Și cum de scenografii nu se revoltă văzând asta. Pot să pretind că fac în așa fel încât, până la premieră, istoria personală a oamenilor mei să fie organic dependentă de spațiul scenic construit. Și să pară tuturor că în alt spațiu oamenii ăștia nu și-ar fi putut trăi viețile și morțile.
S.D.:Pentru că memoria este o temă esențială în creația ta, cât de mult crezi că este aceasta un martor creditabil? Care este raportul dintre memoria individuală și cea colectivă?
R.A.: Dacă ar fi să facem un proces al trecutului, proces de care să depindă viitorul trecutului, adică un proces în urma căruia trecutul ar putea primi pedeapsa cu moartea, atunci memoria la care fac eu apel în spectacolele mele nu este un martor creditabil. Nu aș risca. Mai ales la detalii. Nu că s-ar bate cap în cap unele mărturii, dar excursiile mele în trecutul apropiat – demult-îndepărtat – sunt dublate de excursii interioare pe care le-am făcut în răstimpul aceluiași trecut. Și de vise, că tot veni vorba. În fond, depinde ce aștepți. Niciodată n-o să pun, la începutul vreunui spectacol, un disclaimer de genul: „Atenție! Imaginea trecutului comunist e distorsionată de privirea copilului care eram”. Raportul între memoria personală și colectivă cred că e unul de bun simț. Atunci când drumul facerii unui scenariu e dinspre arhive (militare, istorice) către albumul cu fotografii de familie, memoria colectivă e cea în jurul căreia gravitează totul. Când drumul e invers, memoria colectivă e doar musafiră într-o casă plină cu tablouri. În unele seri intră în cantități mari prin fereastra deschisă. Într-un bloc șaptezecist memoria colectivă fuge dintr-un apartament în altul pe ușile larg deschise. Împreună cu mirosul de vinete coapte. Îi apreciez pe regizorii/regizoarele care-și petrec timpul în arhive dezgropând trecutul altora. Eu am trăit atât de multe decenii, încât aș putea zice „Je suis Karola” din Casa dintre blocuri. Care e ea însăși o arhivă. Una vraiște, dar, cu răbdare, vei găsi întotdeauna ce cauți. Însă o scrisoare de dragoste găsită în podul unei case în prag de demolare e un martor pe mâna căruia aș merge fără ezitare.
Radu AFRIM: „Artistul rămâne cu nostalgia viselor lui”
Interviu realizat de Silvia Dumitrache
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2026
Rubrica: interviul ediţiei | în oglindă
Ediția 35 a Festivalului Național de Teatru a fost prima care a inclus în structura sa un artist asociat – Radu Afrim, din creația căruia au fost prezentate, în secțiunea Focus, trei spectacole: Casa dintre blocuri (Teatrul Național Târgu-Mureș – Compania „Tompa Miklós”), Zi de bucurie de Arne Lygre (Teatrul Național „Vasile Alecsandri” din Iași) și Teatro Lúcido la malul infinitului (Teatrul de Stat Constanța). De asemenea, festivalul s-a deschis, pe scena Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București, Sala „Ion Caramitru”, cu spectacolul-concert Gro(o)ve, în care Radu Afrim lansează o întrebare sensibilă: mai sunt posibile iubirea și iluzia într-o societate în care tensiunile, dezinformarea și violența fac tot mai mult legea? Am stat de vorbă despre ludicul și nostalgia din spectacolele sale, despre recursul la memorie, nu în ultimul rând, despre ineditul muzical din Gro(o)ve, care oferă o perspectivă proaspătă asupra folclorului românesc și maghiar și aduce la lumină câteva voci senzaționale. Un dialog fără intenția de a oferi sau găsi soluții, rețete sau verdicte.
Silvia DUMITRACHE: Ediția de anul acesta din FNT s-a deschis cu spectacolul-concert Gro(o)ve – un concept inedit, un demers care a adus la lumină comori din folclorul românesc și maghiar, descoperite și interpretate de cinci voci speciale: Corina Sîrghi, Luiza Zan, Ana Everling, Fruzsina Szabó, Ioana Milculescu. Într-o perioadă în care folclorul a fost confiscat politic, tu propui întoarcerea la autenticitatea acestuia. În aceste vremuri tulburi, cum putem vedea invitația ta la o recitire a nivelului folcloric?
Radu AFRIM: Mai întâi prin calitatea profesională și umană a artiștilor invitați în proiect. Cât despre autenticitatea muzicii, nu știu dacă e cartea pe care trebuie să mizăm, unii muzicieni vor pune la îndoială tocmai autenticitatea și asta pentru că sunt niște prelucrări jazz sau electro. Dar puțină lume realizează că și ceea ce văd ei la TV, adică o cântăreață cu o orchestră populară de 30 de oameni în spate, e tot o prelucrare. De fapt, e perpetuarea fără remușcări a unui model sovietic impus pe vremea proletcultismului. Însă, această formulă kitsch e atât de intrată în ADN-ul consumatorului de folclor, încât i s-ar părea că lipsește ceva esențial dacă scoatem orchestra din spatele vedetei populare. Dincolo de asta, am turnat în contextele cele mai progresiste toate piesele muzicale. Am ascultat textul pieselor și am construit micro contexte politice. Unei piese care zicea „sunt străină pe lume” i-am construit un habitat legat de problema migrației și a intoleranței vizavi de ea. Peste un remix tehno al unei cântărețe din munții Mehedințului am construit un univers queer. Dar problema centrală e suferința intimă provocată de război. Deocamdată resimțit de la (oarecare) distanță. O femeie fuge din fața televizorului cu mașina în dumbravă (grove). Și acolo își îmbată simțurile pentru o oră jumate. Din păcate, n-am avut timp/motivație să dezvolt partea dramaturgică. Gro(o)ve trebuia să marcheze începutul unei sărbători teatrale, FNT-ul, așa că mi-am pus lesă gândurilor dark în timp ce lucram la show. Nu sunt eu omul sărbătorilor, însă uneori reușesc să mă educ în așa fel încât pot mima o prezență cumsecade & eficientă la un eveniment. Dincolo de acest manifest, chiar mă bucur că am putut aduna niște voci pe care eu le ascult în intimitate și niște actori/dansatori care vor avea multe de zis în artele spectacolului de mâine.
S.D.: Creezi o relație specială între tristețe/nostalgie și simțul umorului, cu personaje aflate la granița dintre două lumi, care își poartă speranțele și visurile indiferent de mediul exterior. Între nostalgie și umor se dezvoltă un palier al vulnerabilității căreia reușești să-i conferi o poeticitate inconfundabilă. Este vulnerabilitatea, pentru tine, o forță?
R.A.: E prea târziu să spun că oamenii din spectacolele mele nu seamănă cu mine. Destul de bine. Nimeni nu m-ar crede. Mai ales când scriu eu. La ora la care îți răspund, tocmai am avut o premieră la secui (Comunitatea) și, scriind la textul pe care l-am început în iulie și l-am terminat la final de noiembrie, mă bucuram de oamenii pe care-i scriu acolo ca un om matur care-și regăsește prieteni buni, pierduți demult sau ca un copil care își găsește, în sfârșit, niște prieteni. Și oamenii ăștia alunecau pur și simplu din mintea mea pe pagina albă a laptopului. Ca pe un tobogan. Simplu și fără să-și agațe hainele de Paște în tabla ruginită a toboganului. Nu sunt un maestru al idealurilor, al speranțelor, al planurilor, dar oamenii pe care îi scriu vin la pachet cu ele. Chiar dacă pentru mine speranțele astea sunt materie greu modelabilă. Oamenii din scriitură îmi zic „lasă pe noi” și totul se va rezolva. Și eu îi cred pe cuvânt. Cât despre vulnerabilitate, prefer să se gândească spectatorii/criticii ce imperiu se poate construi pe structura ei. Și care sunt creșterile și descreșterile acestui imperiu. Eu nu știu. De obicei, înainte de premieră, mă sună secretarul literar al teatrului în care lucrez sau Raluca Rădulescu de la radio și mă pun să vorbesc despre piesă/spectacol. Pur și simplu, inventez lucruri care uneori nu au legătură cu textul de 60 de pagini pe care tocmai l-am terminat. Mi-ar fi mai ușor să inventez pentru ei o poveste de la zero decât să analizez scrierea mea. Să vorbesc pe scurt despre niște oameni cărora le-am pus în gură monologuri poetice sau replici cu impact comic. Nu știu care sunt mecanismele conform cărora scriu un text. Când montez textele altora o fac doar pentru că există afinități între mine și oamenii din piesele lor sau între mine și problemele pe care le au aceștia. Vreau să mă asociez dilemelor lor, măcar să trag cu urechea la ele. Nu promit că vin cu soluții. Mai ales dacă autorul se ferește să le dea.
S.D.: Adâncindu-te, în Casa dintre blocuri, într-o perioadă din trecutul tău personal și transfigurându-l dramatic, cum ai ajuns să îl resimți? Ce rămâne din universul casei Both?
R.A.: A fost o excursie pe care nu o faci de două ori în viață. M-am apropiat foarte mult de teritoriul de zbor al Păsării retro. Artiștilor le e rușine să fie nostalgici. Mai ales celor care au crescut într-un climat artistic în care era neinteresant sau era considerat de-a dreptul o aroganță să vorbești despre tine și trecutul tău. Chiar și eu foloseam textele unor autori contemporani sau clasici ca să fiu lăsat să vorbesc despre mine. Ca să fiu ascultat. Critica nu era foarte flexibilă. Până la public ajungeau rar spre deloc experiențele personale ale artiștilor. Pudoarea asta de a vorbi despre tine (in your face, poetic, amuzant) a dus la o artificializare a teatrului nostru, la o îndepărtare a lui de firescul mărturisirii sincere, care acum începe să pălească. Acolo unde se face teatru bun. Am scris Casa dintre blocuri rând după rând, pagină după pagină. Nu știam la ora 10 dimineața ce o să scriu la 10.30. Apoi, reluam și lucram la stilul frazelor. Întorceam un cuvânt pe toate părțile. Am adorat munca asta. Și, în tot acest timp, aveam în urechi vocile actorilor. Nu neapărat vocile trecutului. Care sunt, în mare parte, voci fictive. Mă consider privilegiat pentru faptul că am primit(!) o imagine din trecut, una singură, ca să pot face din ea un spectacol de patru ore: eu, într-o zi a anului 1974 poate, în casa pictoriței Both. O casă ticsită de tablouri în ulei, făcute după ilustrate. Nu știu de ce am intrat, cine m-a trimis și dacă am schimbat două vorbe cu bătrâna doamnă. În timpul demolării casei (câțiva ani mai târziu), am intrat în podul ei unde am găsit o cască de ofițer nazist și scrisori legate cu o panglică. Nu știu ce conțineau acele scrisori. Îmi pare rău pentru asta. Dar am încercat să-mi atenuez acest regret prin Misi, băiatul care își petrece timpul în podul casei Both citind scrisorile de dragoste ale bătrânei Karola. Așa pot afla și eu ce scria în ele.
S.D.: „Știm că realitatea nu e altceva decât visul cuiva mult mai talentat la vise decât noi”, spune Ida din Casa dintre blocuri. În ce măsură (mai) suntem proprietarii viselor noastre?
R.A.: Ida a inventat o rugăciune către nu-se-știe-cine, în care implora să nu-i fie luate visele. La lumânare, într-o noapte din bezna Epocii de Aur. Ea nu știa că „locuiește cu chirie” în visele ei. Cred că trebuie dusă o luptă – sigur, nu e una dintre cele mai vizibile bătălii ale lumii contemporane – pentru a nu ne fi luat dreptul de a visa. Cu toate astea, atunci când scriu, prin faptul că împărtășesc visele, am sentimentul că le „naționalizez” de bunăvoie. Adesea, ele îmi trec prin minte like an angel passing through my room, eu nu apuc să le înțeleg prea bine că le și dau mai departe. Artistul livrează lumii niște vise, se îndepărtează cumva de ele, dar rămâne cu nostalgia viselor lui. Uneori le mai sună să iasă cu ele la un pahar de vin. Pentru că poate.
S.D.: Le-ai oferit personajelor din Zi de bucurie un destin mult mai luminos decât în multe alte spectacole ale tale – cum te-ai hotărât să le oferi această „salvare”?
R.A.: Ultima imagine din piesa scrisă de Arne Lygne e cu mama și fiul ei gay care privesc răsăritul de pe balcon. E o imagine luminoasă în sine. Și chiar spun, unul după celălalt, „bucuria există”. Nu e nevoie de mai mult. De fapt, există ceva mai mult: la Iași, dimineața deschid fereastra dormitorului și văd Trei Ierarhi. Apoi, în drumul spre repetiții, ascult în căști „La Tendresse”, cu Marie Laforêt, și îmi zic: asta e! Toți oamenii din piesă se vor împăca sub lumina acestui nou răsărit. Nu e un final de un optimism tâmp, e ceea ce ne dorim cu toții: împăcarea. Cu noi înșine și cu ceilalți.
S.D.: Lumea din Teatro Lúcido aduce împreună nostalgia după un timp al visării și amenințarea care planează ca un nor negru a „navei de război la orizont”. Între aceste forme unduitoare de existență, apare ca o explozie de viață ludicul din final, care pulverizează orice siguranță. Este acest ludic forma potrivită de a trata prezentul incert?
R.A.: Ludicul ăsta e ca un nurofen bun. Te face nesimțit. Îți dă puterea să mai înaintezi câțiva metri. Și acești câțiva metri nu înseamnă puțin într-o viață scurtă că a noastră. Asta e și ideea din Gro(o)ve. Fata aia butonează la TV și pe toate canalele sunt războaie, foamete, poluare. O bușește plânsul. Ia mașina și, cum ziceam, merge în grădina desfătărilor. Unde are muzică, sex, dans, bere. Lucruri nu atât de greu de găsit pe cât ar părea :))). Dar, dincolo de asta, Lúcido e un butic în care dai de ce vrei și ce nu vrei. Ca să parafrazez un celebru președinte, ce scriu vara nu seamănă cu ce scriu iarna.
S.D.: Cele trei spectacole formează un univers vizual luxuriant, încărcat în Casa dintre blocuri, de o frumusețe picturală în Zi de bucurie, de un oniric hipnotizant în Teatro Lúcido – cum se contopește acest univers vizual cu istoria personală a personajelor?
R.A.: Ar trebui să împart acest răspuns cu scenografele proiectelor. Exceptând Casa dintre blocuri, unde știam exact cum va arăta spațiul, la celelalte două e, în cea mai mare măsură, propunerea lor. Sunt tipul de regizor care exploatează la greu spațiul. Care nu poate să înțeleagă cum de există spectacole cu scenografii excelente, dar nefolosite. Și cum de scenografii nu se revoltă văzând asta. Pot să pretind că fac în așa fel încât, până la premieră, istoria personală a oamenilor mei să fie organic dependentă de spațiul scenic construit. Și să pară tuturor că în alt spațiu oamenii ăștia nu și-ar fi putut trăi viețile și morțile.
S.D.: Pentru că memoria este o temă esențială în creația ta, cât de mult crezi că este aceasta un martor creditabil? Care este raportul dintre memoria individuală și cea colectivă?
R.A.: Dacă ar fi să facem un proces al trecutului, proces de care să depindă viitorul trecutului, adică un proces în urma căruia trecutul ar putea primi pedeapsa cu moartea, atunci memoria la care fac eu apel în spectacolele mele nu este un martor creditabil. Nu aș risca. Mai ales la detalii. Nu că s-ar bate cap în cap unele mărturii, dar excursiile mele în trecutul apropiat – demult-îndepărtat – sunt dublate de excursii interioare pe care le-am făcut în răstimpul aceluiași trecut. Și de vise, că tot veni vorba. În fond, depinde ce aștepți. Niciodată n-o să pun, la începutul vreunui spectacol, un disclaimer de genul: „Atenție! Imaginea trecutului comunist e distorsionată de privirea copilului care eram”. Raportul între memoria personală și colectivă cred că e unul de bun simț. Atunci când drumul facerii unui scenariu e dinspre arhive (militare, istorice) către albumul cu fotografii de familie, memoria colectivă e cea în jurul căreia gravitează totul. Când drumul e invers, memoria colectivă e doar musafiră într-o casă plină cu tablouri. În unele seri intră în cantități mari prin fereastra deschisă. Într-un bloc șaptezecist memoria colectivă fuge dintr-un apartament în altul pe ușile larg deschise. Împreună cu mirosul de vinete coapte. Îi apreciez pe regizorii/regizoarele care-și petrec timpul în arhive dezgropând trecutul altora. Eu am trăit atât de multe decenii, încât aș putea zice „Je suis Karola” din Casa dintre blocuri. Care e ea însăși o arhivă. Una vraiște, dar, cu răbdare, vei găsi întotdeauna ce cauți. Însă o scrisoare de dragoste găsită în podul unei case în prag de demolare e un martor pe mâna căruia aș merge fără ezitare.