Rubrica: actualitate.RO | Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB
Public de teatru din București, aici este un spectacol din Argentina, prezentat în cadrul Stagiunii Internaționale de Teatru la ARCUB. Faceți cunoștință, beți un pahar de vin împreună, stați la aceeași masă. Emoționați-vă într-o respirație comună. Priviți îndeaproape ridurile celuilalt. Imaginați împreună mișcări, apropieri și un lac întreg pe scândura transformată în masă comunitară. În fața ta sau poate lângă tine la masă, drag public de teatru din București, ai un spectacol cu scenografie făcută din ambianță și din blocurile de tensiune care se nasc între cele cinci actrițe. Stând la acea masă, prezente sub forma unor busturi dintr-un meeting pe Zoom, la distanță unele de celelalte (cu excepția rudelor de sânge), fără plusări, artificii regizorale sau estetism. Nimic nu se mișcă, mai puțin combustiile pe care ele le conțin.
Mult simplificat, acest Pescăruș/Gaviota înjumătățește lista de personaje: păstrează pătratul Arkadina-Trigorin-Nina-Treplev, căruia i se adaugă Mașa, reprezentantă a celor absenți prin statut și prin lipsa de speranță pe care „oamenii simpli” ai lui Cehov o au în comun. Modurile în care primii patru negociază cu creația și cu presiunea, cu faima sau lipsa ei, cu blestemata asta de pretenție de a fi artist, devin mai clare ca niciodată în această delimitare. Alternativ, Mașa taie de la rădăcină iluzia, visarea și poezia din propria viață pentru a nu-și pierde timpul cu regrete. De aceea sunt ridicoli, dar și ușor de înțeles în această lectură scenică. De aceea, gustul amar (nu de la vin). De aceea acest gol pe care nu-l vindecă nicio melodie de jale frumoasă, plină, telenovelistică. „Dramele Parisului” și patosul rusesc din text sunt rașchetate, înlocuite cu preaplinul latin, dar și cu un mare echilibru al vocii narative. O Mașă interiorizată, mai curând, decât un Treplev tumultuos, a lucrat la adaptare (semnatar: Juan Ignacio Fernández).
Ca structură și tempo, montarea este matematică fără să-și propună. Din relaxare și arhitectură, iese un soi de curățenie dramaturgică și regizorală, de fină delimitare a planurilor. Paradoxul face ca, în aceste pătrățele decupate chirurgical, trăirea să fie nisip mișcător concentrat. Trigorin și Treplev nu sunt travestiuri cât sugestii ale unor arhetipuri cât se poate de concrete, ghidate cu precizie. Convenția este solidă. Îi văd pe acești doi bărbați la fel de clar cum le văd corpurile umblând patetic prin grădină. Spectacolul este la mine în imaginație, așa cum întâlnirile virtuale se desfășoară pe ecran, dar, din vorbă în vorbă, distanța fizică se disipează.
Când ne obișnuim cu magia acestui mecanism, rămâne să ne bucurăm de o interpretare și o emoție limpezi, care accelerează și sare logic peste scene și evenimente atunci când simte că zăbovește prea mult. Gaviota este o rețetă minimalistă, dar izvorâtă din ceva autentic și cu sens, din căutări modelate de vremurile trăite, din întâmplarea de a fi repetat pe Zoom și de a fi sintetizat suficientă trăire fără acțiune fizică. Și, pentru că uneori schimbările sunt microscopice, ne uităm mai atent. Suntem un pic mai prezenți. Aici se ascunde teza producției argentiniene.
Universuri se nasc și mor în ochii curioși, indulgenți și ușor plictisiți ai lui Trigorin (Marcela Guerty), pe care nu-l găsesc, pentru prima dată, vinovat de niște cruzime masculină, ci profund indiferent dintr-un neajuns uman involuntar, dintr-o fluiditate și o pasivitate de autor care se grăbește să transcrie viața mai curând decât să-i modifice cursul. Treplev (Pilar Boyle) păstrează în privirea sa indignată și dârză tot spiritul unui artist încă nedefinit, dar plin de speranță, care pendulează între inferioritate și superioritate fără ego. Nina (Romina Padoan) este blândă, devotată, naivă – schițată după chipul și asemănarea replicii „Dacă vreodată vei avea nevoie de viața mea, vino şi ia-o.”.
Spre deosebire de celelalte Arkadine pe care le-am întâlnit pe diverse scene, Arkadina (Paula Fernández Mbarak) conturează o femeie ascuțită și tranșantă, înrăită de profesie, volubilă fără alintături flagrante, mai puțin divă și mai mult răzbătătoare. Pe Mașa (Muriel Sago) doar am auzit-o din colțul meu de sală. Distantă și resemnată, mocnind nefericire, ea constituie rama perfectă prin care ne holbăm (de prea aproape) la acești răsfățați. Nu se lasă intimidată de măreție, ci o domină prin pragmatism. Chiar dacă suferă, suferința ei este bravură și putere de muncă. Lecturile acestor personaje sunt personale și inedite, prezentate concis și cu tăiș.
Faimoasa scenă pe care Nina și Treplev o împart la final marchează una dintre singurele două momente în care personajele se ating sau schițează activitate fizică. Prima dată se derulează în fața noastră o scenă intenționat văduvită de tandrețe, în care o mamă distrasă și narcisică își bandajează fiul tulburat, pe care nu îl vede și nu îl aude, dar căruia îi acoperă rănile. În cea de-a doua instanță, suntem martorii unui unic moment în care contactul fizic scapă ca printre gratiile izolării. Se năpustesc una asupra cealaltă Nina și Treplev, recitând la unison ce își mai amintesc din vechea piesă cu animale și sfârșitul lumii. Se țin de mâini și își plâng naivitatea, libertatea și copilăria. Imediat după, spectacolul curge înspre finalul cunoscut, vestit de această dată de Mașa. Reacția Arkadinei care își vede pentru prima dată copilul (mort), un țipăt strident și prelung, intenționat inconfortabil. Durerea zgârie și este înlocuită cu o liniște incertă, dar reconfortantă, în care stăm toți, deopotrivă actrițe și spectatori. Pentru o secundă, cum se întâmplă de obicei atunci când finalul nu este marcat cu claritate, uităm de conduitele de spectatori silitori, cu aplauzele right on cue, și suntem oameni, unii lângă alții, respirând în această baie de singurătate.
Public de teatru din București, aici este paharul tău de vin. Ne unește acum un stat la aceeași masă, un zâmbit la aceeași intenție (observată extra HD), o muzică bună și, pentru fiecare, perspective atât de diferite. Inevitabil, o actriță va sta cu spatele. Inevitabil, din perspectiva acestei actrițe vei vedea, publicule de teatru, dinamicile dintre celelalte.
Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB București – Gaviota / Pescărușul,dupăA.P. Cehov. Dramaturgie: Juan Ignacio Fernández. Regie: Guillermo Cacace. Asistență regie: Alejandro Guerscovich. Producție: Gabriela Gobbi. Manager distribuție și producție: Carlota Guivernau. Cu: Paula Fernandez MBarak, Pilar Boyle, Muriel Sago, Marcela Guerty, Romina Padoan. Data reprezentației: 7 martie 2026.
Puterea de a îndura apropieri și distanțe
Autor: Raluca Cîrciumaru
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2026
Rubrica: actualitate.RO | Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB
Public de teatru din București, aici este un spectacol din Argentina, prezentat în cadrul Stagiunii Internaționale de Teatru la ARCUB. Faceți cunoștință, beți un pahar de vin împreună, stați la aceeași masă. Emoționați-vă într-o respirație comună. Priviți îndeaproape ridurile celuilalt. Imaginați împreună mișcări, apropieri și un lac întreg pe scândura transformată în masă comunitară. În fața ta sau poate lângă tine la masă, drag public de teatru din București, ai un spectacol cu scenografie făcută din ambianță și din blocurile de tensiune care se nasc între cele cinci actrițe. Stând la acea masă, prezente sub forma unor busturi dintr-un meeting pe Zoom, la distanță unele de celelalte (cu excepția rudelor de sânge), fără plusări, artificii regizorale sau estetism. Nimic nu se mișcă, mai puțin combustiile pe care ele le conțin.
Mult simplificat, acest Pescăruș/Gaviota înjumătățește lista de personaje: păstrează pătratul Arkadina-Trigorin-Nina-Treplev, căruia i se adaugă Mașa, reprezentantă a celor absenți prin statut și prin lipsa de speranță pe care „oamenii simpli” ai lui Cehov o au în comun. Modurile în care primii patru negociază cu creația și cu presiunea, cu faima sau lipsa ei, cu blestemata asta de pretenție de a fi artist, devin mai clare ca niciodată în această delimitare. Alternativ, Mașa taie de la rădăcină iluzia, visarea și poezia din propria viață pentru a nu-și pierde timpul cu regrete. De aceea sunt ridicoli, dar și ușor de înțeles în această lectură scenică. De aceea, gustul amar (nu de la vin). De aceea acest gol pe care nu-l vindecă nicio melodie de jale frumoasă, plină, telenovelistică. „Dramele Parisului” și patosul rusesc din text sunt rașchetate, înlocuite cu preaplinul latin, dar și cu un mare echilibru al vocii narative. O Mașă interiorizată, mai curând, decât un Treplev tumultuos, a lucrat la adaptare (semnatar: Juan Ignacio Fernández).
Ca structură și tempo, montarea este matematică fără să-și propună. Din relaxare și arhitectură, iese un soi de curățenie dramaturgică și regizorală, de fină delimitare a planurilor. Paradoxul face ca, în aceste pătrățele decupate chirurgical, trăirea să fie nisip mișcător concentrat. Trigorin și Treplev nu sunt travestiuri cât sugestii ale unor arhetipuri cât se poate de concrete, ghidate cu precizie. Convenția este solidă. Îi văd pe acești doi bărbați la fel de clar cum le văd corpurile umblând patetic prin grădină. Spectacolul este la mine în imaginație, așa cum întâlnirile virtuale se desfășoară pe ecran, dar, din vorbă în vorbă, distanța fizică se disipează.
Când ne obișnuim cu magia acestui mecanism, rămâne să ne bucurăm de o interpretare și o emoție limpezi, care accelerează și sare logic peste scene și evenimente atunci când simte că zăbovește prea mult. Gaviota este o rețetă minimalistă, dar izvorâtă din ceva autentic și cu sens, din căutări modelate de vremurile trăite, din întâmplarea de a fi repetat pe Zoom și de a fi sintetizat suficientă trăire fără acțiune fizică. Și, pentru că uneori schimbările sunt microscopice, ne uităm mai atent. Suntem un pic mai prezenți. Aici se ascunde teza producției argentiniene.
Universuri se nasc și mor în ochii curioși, indulgenți și ușor plictisiți ai lui Trigorin (Marcela Guerty), pe care nu-l găsesc, pentru prima dată, vinovat de niște cruzime masculină, ci profund indiferent dintr-un neajuns uman involuntar, dintr-o fluiditate și o pasivitate de autor care se grăbește să transcrie viața mai curând decât să-i modifice cursul. Treplev (Pilar Boyle) păstrează în privirea sa indignată și dârză tot spiritul unui artist încă nedefinit, dar plin de speranță, care pendulează între inferioritate și superioritate fără ego. Nina (Romina Padoan) este blândă, devotată, naivă – schițată după chipul și asemănarea replicii „Dacă vreodată vei avea nevoie de viața mea, vino şi ia-o.”.
Spre deosebire de celelalte Arkadine pe care le-am întâlnit pe diverse scene, Arkadina (Paula Fernández Mbarak) conturează o femeie ascuțită și tranșantă, înrăită de profesie, volubilă fără alintături flagrante, mai puțin divă și mai mult răzbătătoare. Pe Mașa (Muriel Sago) doar am auzit-o din colțul meu de sală. Distantă și resemnată, mocnind nefericire, ea constituie rama perfectă prin care ne holbăm (de prea aproape) la acești răsfățați. Nu se lasă intimidată de măreție, ci o domină prin pragmatism. Chiar dacă suferă, suferința ei este bravură și putere de muncă. Lecturile acestor personaje sunt personale și inedite, prezentate concis și cu tăiș.
Faimoasa scenă pe care Nina și Treplev o împart la final marchează una dintre singurele două momente în care personajele se ating sau schițează activitate fizică. Prima dată se derulează în fața noastră o scenă intenționat văduvită de tandrețe, în care o mamă distrasă și narcisică își bandajează fiul tulburat, pe care nu îl vede și nu îl aude, dar căruia îi acoperă rănile. În cea de-a doua instanță, suntem martorii unui unic moment în care contactul fizic scapă ca printre gratiile izolării. Se năpustesc una asupra cealaltă Nina și Treplev, recitând la unison ce își mai amintesc din vechea piesă cu animale și sfârșitul lumii. Se țin de mâini și își plâng naivitatea, libertatea și copilăria. Imediat după, spectacolul curge înspre finalul cunoscut, vestit de această dată de Mașa. Reacția Arkadinei care își vede pentru prima dată copilul (mort), un țipăt strident și prelung, intenționat inconfortabil. Durerea zgârie și este înlocuită cu o liniște incertă, dar reconfortantă, în care stăm toți, deopotrivă actrițe și spectatori. Pentru o secundă, cum se întâmplă de obicei atunci când finalul nu este marcat cu claritate, uităm de conduitele de spectatori silitori, cu aplauzele right on cue, și suntem oameni, unii lângă alții, respirând în această baie de singurătate.
Public de teatru din București, aici este paharul tău de vin. Ne unește acum un stat la aceeași masă, un zâmbit la aceeași intenție (observată extra HD), o muzică bună și, pentru fiecare, perspective atât de diferite. Inevitabil, o actriță va sta cu spatele. Inevitabil, din perspectiva acestei actrițe vei vedea, publicule de teatru, dinamicile dintre celelalte.
Stagiunea Internațională de Teatru ARCUB București – Gaviota / Pescărușul, după A.P. Cehov. Dramaturgie: Juan Ignacio Fernández. Regie: Guillermo Cacace. Asistență regie: Alejandro Guerscovich. Producție: Gabriela Gobbi. Manager distribuție și producție: Carlota Guivernau. Cu: Paula Fernandez MBarak, Pilar Boyle, Muriel Sago, Marcela Guerty, Romina Padoan. Data reprezentației: 7 martie 2026.