Dacă l-am amintit pe Bruckner, e pentru că încrederea în eficacitatea ficțiunii o definește și pe Gianina Cărbunariu. Spectacolele sale, deși au ca punct de plecare realități documentate serios, se situează cu arme și bagaje în sfera reprezentărilor fictive. Cu Tigrul sibian, regizoarea abandonează – cel puțin temporar – marile teme ale memoriei recente (20/20, Sold out, x mm din y km) pentru a se lansa în explorarea cotidianului și a „faptului divers”.
Nu demult, în cunoscuta emisiune de la TV5, „La grande librairie”, Pascal Bruckner a vorbit despre cel mai recent roman al său, „La maison des anges”, încă nelansat, dar, după cum se vede, de pe acum provocator. Nu știu dacă acesta e într-adevăr polul de greutate al cărții, cert este că autorul însuși a insistat asupra lui: evacuându-și săracii spre periferie, Parisul ultimelor decenii, un oraș tot mai obsedat de imaginea sa, n-a făcut altceva decât să-și recheme cloșarii înapoi, la unica lor sursă de trai, turiștii din inima metropolei. Realitatea unui Paris invadat de cerșetori e de natură să îngrijoreze, susține filosoful francez, exprimând un punct de vedere evident incomod și cu siguranță incorect politic. Iată de ce a și ales să-l problematizeze sub haina ficțiunii în loc să scrie, de pildă, eseul politic pentru care, susține tot el, s-ar fi ales cel mult cu un potop de invective.
Dacă l-am amintit pe Bruckner, e pentru că încrederea în eficacitatea ficțiunii o definește și pe Gianina Cărbunariu. Spectacolele sale, deși au ca punct de plecare realități documentate serios, se situează cu arme și bagaje în sfera reprezentărilor fictive. Cu Tigrul sibian, regizoarea abandonează – cel puțin temporar – marile teme ale memoriei recente (20/20, Sold out, x mm din y km) pentru a se lansa în explorarea cotidianului și a „faptului divers”. Cu doi ani în urmă, a făcut multă vâlvă povestea unui tigru siberian, născut în captivitate, care a fugit de la grădina zoologică din Sibiu. De fapt, s-a vorbit nu atât despre „evadarea” în sine – produsă din neglijența unui paznic –, cât despre controversatul deznodământ al poveștii, întrucât, capturată câteva ore mai târziu, felina a fost ucisă cu o armă de foc.
Asupra acestei istorii, una dintre multe altele ce se nasc și mor zilnic în redacții de știri, Gianina Cărbunariu nu se oprește nici din dorința de a stabili responsabilități și vini, nici pentru a extrage vreo morală înaltă. Dimpotrivă, în secvența de la finalul spectacolului, cei trei actori – Paula Gherghe, Toma Dănilă și Rolando Matsangos – transpuși în pielea tovarășilor de captivitate ai tigresei Mihaela, ironizează peste poate pretenția, reflexul, obișnuința noastră, a spectatorilor avizați sau nu, de a extrage din orice poveste un „mesaj” ori vreun etos ascuns.
Perspectiva ironică asupra celor întâmplate este limpede încă dinainte de primele replici: pe trei mese lungi dispuse de-a lungul scenei sunt etalate puzderie de bibelouri asemeni celor care împânzeau până nu demult aproape orice spațiu domestic de pe cuprinsul patriei, și care mai pot fi văzute și astăzi pe rafturile magazinelor de suveniruri. Epoci, regnuri, profesii și ranguri se amestecă în această lume artificială, ideală și strălucitoare, unde proporțiile reale ale lucrurilor sunt evident contrariate, căci în vitrina cu bibelouri, elefantul de porțelan își găsește locul, firesc, și lângă mica balerină, și lângă catedrala în miniatură.
Reduse la ipostaza de obiecte-model, realitățile figurate pot fi manevrate deopotrivă ludic și ironic. Încercând să reconstituie, aparent fidel, traseul parcurs de tigresa Mihaela în cele câteva ore de „libertate”, actorii folosesc bibelouri pentru a schița, șterge și redesena mereu alte spații „închise”: zona turistică, periferia „minoritarilor”, terenul ambiguu al întâlnirii lor… Mai degrabă o hartă a mentalităților decât una a locurilor. Un puzzle volatil, pe care spectatorul e invitat să-l completeze cu propriul său inventar de prejudecăți, clișee și complexe. Nu în ultimul rând, populând scena cu obiecte casante, fragile, actorii înșiși apar dintr-o dată stingheri, inadecvați, condiționați de situațiile pe care le desfac și recompun, asemenea unor feline scăpate de la zoo, brusc intimidate de configurația lumii pe care o descoperă. În fine, camera video folosită în scenă de actor (nu doar personaj, narator, ci și, iată, regizor) indică un al doilea nivel de manipulare: imaginea fabricată, cea de pe ecran, scoate la iveală noi sensuri ilare din întâlnirea între obiectul-bibelou, substitutul inofensiv al corpului neidentificat, străin, și prezența performerului.
Dar ce au, totuși, în comun, un parc zoologic, o vitrină cu bibelouri și un prosper oraș european? Urmărind imaginara călătorie a tigrului – tigru despre care nu se vorbește niciodată ca atare, dar ale cărui semnalmente apar în întâmplările relatate de actori –, spectacolul iluminează structura similară a celor trei sfere. Taximetristul obișnuit să ducă turiștii la „pietonala” din centru, locul de unde vor admira cum se cuvine mândrețea de oraș „european”; câinii „comunitari” sau, poate, niște cetățeni „minoritari”, așteptând orice ocazie pentru a mai trage un profit, oricât de infim; pensionarul văduv, nostalgic și resentimentar, terorizat de stilul de viață al noilor vecini; interlopul și consoarta-i narcomană, perfect izolați în micile lor sere, vila și bolidul de lux; doi funcționari bancari, șeful zbir și subalternul umil, gata să convingă și un cal mort că ar avea nevoie de un credit; medicul de la Urgență, operând pe bandă rulantă în condiții mizere, confundând propriul său urlet de revoltă cu urletul de durere al pacienților; dar și, într-o scenă asolut antologică, porumbelul și cioara, disputându-și monopolul asupra orașului sub privirile neputincioase ale vrabiei, exclusă de la festinul „aleșilor” – sunt doar câteva dintre făpturile locului, cele care, întâlnindu-l pe tigrul evadat de la Zoo, nu sunt în stare să-l recunoască. Captivi ei înșiși în realități ce le rămân profund străine, localnicii se dovedesc incapabili să identifice corpul străin cu care vin în contact. Reacțiile lor sunt de fiecare dată deplasate, și de aceea comice – un amestec de frică și familiaritate excesivă (tot astfel cum – din spectacol aflăm – locatarilor de la Zoo le sunt atribuite nume dintre cele mai inofensive).
La urma urmelor, neputința de a mai discerne excepționalul de „normal” e semn de atrofiere a instinctelor vitale, de perturbare a unui sistem de valori. Observația funcționează și în sens invers, căci privirea străinului (turistul din oraș, animalul de pradă ajuns în libertate) nu oferă nici ea o perspectivă mai puțin blurată, mai puțin falsă, atâta timp cât se lovește de o realitate pe care nu o poate înțelege, în care abaterea de la normă constituie regula. Neîntreruptul joc al planurilor (mic-mare, aproape-departe, domestic-exotic, minoritar-majoritar), mobilitatea actorilor, forfota identităților și a măștilor schimbate la vedere, songurile marca Bobo Burlăcianu, încadrând și comentând fiecare scenă, construiesc o pseudofabulă, un spectacol imposibil de etichetat, care își inventează propriul gen și își chestionează propriile limite.
Andreea Dumitru
Asociaţia Dramacum în parteneriat cu Teatrul de Comedie, proiect finanţat de Administraţia Fondului Cultural Naţional – Tigrul sibian, un spectacol de Gianina Cărbunariu. Cu Paula Gheorghe, Toma Dănilă și Rolando Matsangos. Scenografia / vide: Andrei Dinu. Muzica: Bobo Burlăcianu. Mişcarea scenică: Carmen Coţofană. Lumini: Ştefan Vasilescu. Data premierei: 9 noiembrie 2012.
„O lume minunată” de Andreea Dumitru („Tigrul sibian”, un spectacol de Gianina Cărbunariu)
Dacă l-am amintit pe Bruckner, e pentru că încrederea în eficacitatea ficțiunii o definește și pe Gianina Cărbunariu. Spectacolele sale, deși au ca punct de plecare realități documentate serios, se situează cu arme și bagaje în sfera reprezentărilor fictive. Cu Tigrul sibian, regizoarea abandonează – cel puțin temporar – marile teme ale memoriei recente (20/20, Sold out, x mm din y km) pentru a se lansa în explorarea cotidianului și a „faptului divers”.
Nu demult, în cunoscuta emisiune de
la TV5, „La grande librairie”, Pascal Bruckner a vorbit despre cel mai recent
roman al său, „La maison des anges”, încă nelansat, dar, după cum se vede, de
pe acum provocator. Nu știu dacă acesta e într-adevăr polul de greutate al
cărții, cert este că autorul însuși a insistat asupra lui: evacuându-și săracii
spre periferie, Parisul ultimelor decenii, un oraș tot mai obsedat de imaginea
sa, n-a făcut altceva decât să-și recheme cloșarii înapoi, la unica lor sursă
de trai, turiștii din inima metropolei. Realitatea unui Paris invadat de
cerșetori e de natură să îngrijoreze, susține filosoful francez, exprimând un
punct de vedere evident incomod și cu siguranță incorect politic. Iată de ce a
și ales să-l problematizeze sub haina ficțiunii în loc să scrie, de pildă,
eseul politic pentru care, susține tot el, s-ar fi ales cel mult cu un potop de
invective.
Dacă l-am amintit pe Bruckner, e
pentru că încrederea în eficacitatea ficțiunii o definește și pe Gianina
Cărbunariu. Spectacolele sale, deși au ca punct de plecare realități
documentate serios, se situează cu arme și bagaje în sfera reprezentărilor
fictive. Cu Tigrul sibian, regizoarea abandonează – cel puțin
temporar – marile teme ale memoriei recente (20/20, Sold out,
x mm din y km) pentru a se lansa în explorarea cotidianului și a
„faptului divers”. Cu doi ani în urmă, a făcut multă vâlvă povestea unui tigru
siberian, născut în captivitate, care a fugit de la grădina zoologică din
Sibiu. De fapt, s-a vorbit nu atât despre „evadarea” în sine – produsă din
neglijența unui paznic –, cât despre controversatul deznodământ al poveștii,
întrucât, capturată câteva ore mai târziu, felina a fost ucisă cu o armă de
foc.
Asupra acestei istorii, una dintre
multe altele ce se nasc și mor zilnic în redacții de știri, Gianina Cărbunariu
nu se oprește nici din dorința de a stabili responsabilități și vini, nici
pentru a extrage vreo morală înaltă. Dimpotrivă, în secvența de la finalul
spectacolului, cei trei actori – Paula Gherghe, Toma
Dănilă și Rolando Matsangos – transpuși în pielea
tovarășilor de captivitate ai tigresei Mihaela, ironizează peste poate
pretenția, reflexul, obișnuința noastră, a spectatorilor avizați sau nu, de a
extrage din orice poveste un „mesaj” ori vreun etos ascuns.
Perspectiva ironică asupra celor
întâmplate este limpede încă dinainte de primele replici: pe trei mese lungi
dispuse de-a lungul scenei sunt etalate puzderie de bibelouri asemeni celor
care împânzeau până nu demult aproape orice spațiu domestic de pe cuprinsul
patriei, și care mai pot fi văzute și astăzi pe rafturile magazinelor de
suveniruri. Epoci, regnuri, profesii și ranguri se amestecă în această lume
artificială, ideală și strălucitoare, unde proporțiile reale ale lucrurilor
sunt evident contrariate, căci în vitrina cu bibelouri, elefantul de porțelan
își găsește locul, firesc, și lângă mica balerină, și lângă catedrala în
miniatură.
Reduse la ipostaza de obiecte-model,
realitățile figurate pot fi manevrate deopotrivă ludic și ironic. Încercând să
reconstituie, aparent fidel, traseul parcurs de tigresa Mihaela în cele câteva
ore de „libertate”, actorii folosesc bibelouri pentru a schița, șterge și
redesena mereu alte spații „închise”: zona turistică, periferia
„minoritarilor”, terenul ambiguu al întâlnirii lor… Mai degrabă o hartă a
mentalităților decât una a locurilor. Un puzzle volatil, pe care spectatorul e
invitat să-l completeze cu propriul său inventar de prejudecăți, clișee și
complexe. Nu în ultimul rând, populând scena cu obiecte casante, fragile,
actorii înșiși apar dintr-o dată stingheri, inadecvați, condiționați de
situațiile pe care le desfac și recompun, asemenea unor feline scăpate de la
zoo, brusc intimidate de configurația lumii pe care o descoperă. În fine,
camera video folosită în scenă de actor (nu doar personaj, narator, ci și,
iată, regizor) indică un al doilea nivel de manipulare: imaginea fabricată, cea
de pe ecran, scoate la iveală noi sensuri ilare din întâlnirea între
obiectul-bibelou, substitutul inofensiv al corpului neidentificat, străin, și
prezența performerului.
Dar ce au, totuși, în comun, un
parc zoologic, o vitrină cu bibelouri și un prosper oraș european? Urmărind
imaginara călătorie a tigrului – tigru despre care nu se vorbește niciodată ca
atare, dar ale cărui semnalmente apar în întâmplările relatate de actori –,
spectacolul iluminează structura similară a celor trei sfere. Taximetristul
obișnuit să ducă turiștii la „pietonala” din centru, locul de unde vor admira
cum se cuvine mândrețea de oraș „european”; câinii „comunitari” sau, poate,
niște cetățeni „minoritari”, așteptând orice ocazie pentru a mai trage un
profit, oricât de infim; pensionarul văduv, nostalgic și resentimentar,
terorizat de stilul de viață al noilor vecini; interlopul și consoarta-i
narcomană, perfect izolați în micile lor sere, vila și bolidul de lux; doi
funcționari bancari, șeful zbir și subalternul umil, gata să convingă și un cal
mort că ar avea nevoie de un credit; medicul de la Urgență, operând pe bandă
rulantă în condiții mizere, confundând propriul său urlet de revoltă cu urletul
de durere al pacienților; dar și, într-o scenă asolut antologică, porumbelul și
cioara, disputându-și monopolul asupra orașului sub privirile neputincioase ale
vrabiei, exclusă de la festinul „aleșilor” – sunt doar câteva dintre făpturile
locului, cele care, întâlnindu-l pe tigrul evadat de la Zoo, nu sunt în stare
să-l recunoască. Captivi ei înșiși în realități ce le rămân profund străine,
localnicii se dovedesc incapabili să identifice corpul străin cu care vin în
contact. Reacțiile lor sunt de fiecare dată deplasate, și de aceea comice – un
amestec de frică și familiaritate excesivă (tot astfel cum – din spectacol aflăm
– locatarilor de la Zoo le sunt atribuite nume dintre cele mai inofensive).
La urma urmelor, neputința de a mai
discerne excepționalul de „normal” e semn de atrofiere a instinctelor vitale,
de perturbare a unui sistem de valori. Observația funcționează și în sens
invers, căci privirea străinului (turistul din oraș, animalul de pradă ajuns în
libertate) nu oferă nici ea o perspectivă mai puțin blurată, mai puțin falsă,
atâta timp cât se lovește de o realitate pe care nu o poate înțelege, în care
abaterea de la normă constituie regula. Neîntreruptul joc al planurilor
(mic-mare, aproape-departe, domestic-exotic, minoritar-majoritar), mobilitatea
actorilor, forfota identităților și a măștilor schimbate la vedere, songurile
marca Bobo Burlăcianu, încadrând și comentând fiecare scenă, construiesc o
pseudofabulă, un spectacol imposibil de etichetat, care își inventează propriul
gen și își chestionează propriile limite.
Andreea Dumitru
Asociaţia Dramacum în
parteneriat cu Teatrul de Comedie, proiect finanţat de Administraţia Fondului
Cultural Naţional – Tigrul sibian, un
spectacol de Gianina Cărbunariu. Cu Paula Gheorghe, Toma
Dănilă și Rolando Matsangos. Scenografia / vide: Andrei Dinu.
Muzica: Bobo Burlăcianu. Mişcarea scenică: Carmen Coţofană.
Lumini: Ştefan Vasilescu. Data premierei: 9 noiembrie 2012.
in imagine: Rolando
Matsangos