…mărturiseşte scenografa Andreea Mincic. A absolvit Universitatea de Artă din Bucureşti în 1998, iar după un master la Ohio University, a rămas să lucreze în epicentrul lumii teatrale nord-americane. Deşi Broadway-ul trimite cu gândul la o lume de vis, Andreea experimentează zilnic cum e să trăiești în The Big Apple. Dar, mai bine, să dăm drumul filmului!
…mărturiseşte scenografa Andreea Mincic. A absolvit Universitatea de Artă din Bucureşti în 1998, iar după un master la Ohio University, a rămas să lucreze în epicentrul lumii teatrale nord-americane. Deşi Broadway-ul trimite cu gândul la o lume de vis, Andreea experimentează zilnic cum e să trăiești în The Big Apple. Dar, mai bine, să dăm drumul filmului!
Zomir Dimovici: Cum a început cariera ta de scenograf?
Andreea Mincic: Cariera mea a avut două începuturi: unul în România, şi unul în New York. Primii mei ani în domeniu au fost în vremea studenţiei, pe când profesorii mei de la Catedra de Scenografie din cadrul Universităţii de Arte nu ne permiteau să colaborăm cu studenţii de la teatru: încercau să ne înveţe cum să gândim ca un regizor, cum să „rezolvăm“ problemele fiecărei piese fără ajutorul altcuiva. Abia mai târziu am înţeles că ei şi-ar fi dorit ca noi să ne cultivăm partea artistică, nebunia şi imaginaţia, să nu fim corupţi de partea funcţională a scenografiei. Când am început să practic meseria, această gândire artistică făcea parte din modul meu de lucru: a trebuit să învăţ doar cum să fiu practică, cum să fac ca ideile mele să poată fi aplicate.
Prima mea colaborare a fost cu Liana Ceterchi, şi nu a fost uşoară; dar pentru că era vorba de o regizoare cu experienţă de viaţă, am avut ocazia să învăţ multe de la ea. Apoi, începând să lucrez şi cu alţi regizori şi coregrafi (Cristian Juncu, Vava Ştefănescu, Mihai Mihalcea, Claudiu Goga), viaţa mea ca scenograf a devenit din ce în ce mai interesantă. Am descoperit că fiecare defineşte teatrul în felul lui – viziunile pot fi atât de diferite! –, iar asta m-a făcut să fiu extrem de provocată, ori de câte ori începeam un proiect nou. Cu timpul, mi-am dat seama că am nevoie să schimb mediul şi oamenii, ca să-mi păstrez inspiraţia şi prospeţimea limbajului.
Astăzi, la New York, lucrez chiar şi cu trei regizori pe lună, câteodată; alteori cu mai puţini, dar – oricum – proiectele sunt de durată mai scurtă, deci mult mai multe.
Z.D.: Cum ai ajuns să lucrezi la New York?
A.M.: Începutul carierei mele în Statele Unite a fost cu totul diferit. Terminând masterul la Ohio University din Athens, nu a fost uşor să intru în network-ul teatral din New York, deşi făcusem deja două internship-uri şi participasem la două expoziţii de prestigiu din domeniul scenografic. Am reuşit să găsesc joburi mici, dar nimic nu-mi era pe plac, pentru că aşteptările mele, la nivel artistic, erau mult superioare proiectelor pe care le găseam pe internet. Atunci am decis să devin asistenta unui scenograf mai cunoscut. Am lucrat împreună cu Narelle Sissons pentru aproape doi ani jumătate, şi, în tot acest timp, am încercat să îmi dezvolt propriul network, să cunosc generaţia mea de regizori, actori şi scenografi. M-am împrietenit cu un grup de absolvenţi ai Universităţii CalArts (toţi, scenografi : decoruri, lumini, costume), talentaţi, foarte dezgheţaţi la minte şi la suflet, şi cu relaţii în domeniu. Ei m-au adoptat ca pe un membru al familiei şi am început să-i ajut la diverse proiecte. Cel mai apropiat prieten mi-a devenit Peter Ksander, care mi-a spus foarte sincer că durează cam patru ani până „să intri în pâine“.
Am continuat să fac asistenţă de scenografie şi am pictat decoruri; asta mi-a adus o reputaţie foarte bună ca pictor de scenă, şi ceva mai mulţi bani. Aşa am reuşit să ajung să lucrez la proiecte de mai mare anvergură şi să cunosc mai mulţi oameni în domeniu. Dar, la un moment dat, mi s-a spus că poate fi un dezavantaj faptul că lumea mă cunoaşte ca pictor, iar eu vreau, de fapt, să fiu designer; aşa că a trebuit să renunţ la pictură. Cei patru-cinci ani s-au scurs foarte rapid, şi am început să fiu recomandată ca scenograf. Aşa am reuşit să am un grup de companii teatrale şi de regizori favoriţi, cu care lucrez. Încă mă mai străduiesc să găsesc contacte noi în fiecare an, şi în continuare refuz multe proiecte, care nu mi se par destul de interesante.
(…)
Z.D.: America e o altă lume, sau eşti la fel de „ready to work“ oriunde?
A.M.: Sunt pregătită să lucrez oriunde; mai ales în America, având în vedere că am muncit mult mai mulţi ani aici decât în Europa. Procesul e foarte diferit, iar nivelul de pregătire artistică şi tehnică aşteptat de la scenograf este foarte ridicat. Cred că, trecând prin masterat în US şi ceva carieră de început în „downtown theater“, eşti pregătit pentru orice: revoluţie, război, foamete, orice. Devii un fel de „survival warrior“. Competiţia este foarte mare: nu cred că există un loc în lume cu mai mulţi designeri sau actori. Oriunde întorci capul – în metrou, pe stradă, între vecinii din bloc, la magazin – auzi pe cineva repetând un monolog sau vorbind despre nu ştiu ce piesă, sau afli că aţi fost împreună pe lista ultimilor trei finalişti care nu au reuşit să ajungă la interviul final, la Lincoln Center. Şi chiar scenografii care au succes, tot au de luptat cu producătorii, cu atelierele…
Z.D.: Ce aştepţi de la viitor? Lumea virtuală este un pericol pentru teatrul de azi?
A.M.: De la viitor aştept acces gratuit la tehnologie, din moment ce această tehnologie este obligatorie în viaţa artistică de zi cu zi. Nu mi se pare normal să cheltuieşti venitul pe trei luni pe un laptop şi să nu poţi folosi nici un soft de pe cel vechi, ci să fii nevoit să-ţi cumperi toate soft-urile de care ai nevoie (ultima generaţie, singura care funcţionează pe noul tău sistem de operare). Lumea virtuală nu este un pericol pentru noi; doar pentru copiii noştri, cărora le este foarte greu să înţeleagă ce fain e să te duci în fiecare zi ca să te dai cu sania pe derdeluş. Una la mână, nu mai avem zăpadă naturală, ca în anii copilăriei noastre, iar apoi sania virtuală e mai rapidă şi poţi câştiga puncte (!). În schimb, ca scenografi , avem de câştigat de pe urma tehnologiei: informaţia călătoreşte mai repede, schimbările sunt posibile, totul este adaptabil şi transformabil.
Z.D.: Unde vei fi în doi-trei ani?
A.M.: Am dat New York-ului cinci ani, şi mă aflu tot aici în al şaptelea. Deşi pare poate neobişnuit, aici proiectele se programează cu un an-doi în avans, aşa că deja ştiu la ce o să lucrez la sfârşitul lui 2013 şi începutul lui 2014. Încerc să îmi găsesc un loc al meu în viaţa artistică a acestei metropole agitate, dar în acelaşi timp să păstrez ceva timp liber pentru familia mea – cea din New York şi cea de acasă, din Bucureşti.
Andreea Mincic: „Am dat New York-ului cinci ani, şi mă aflu tot aici în al şaptelea…“, interviu de Zomir Dimovici
…mărturiseşte scenografa Andreea Mincic. A absolvit Universitatea de Artă din Bucureşti în 1998, iar după un master la Ohio University, a rămas să lucreze în epicentrul lumii teatrale nord-americane. Deşi Broadway-ul trimite cu gândul la o lume de vis, Andreea experimentează zilnic cum e să trăiești în The Big Apple. Dar, mai bine, să dăm drumul filmului!
…mărturiseşte
scenografa Andreea Mincic. A absolvit Universitatea de Artă din Bucureşti în
1998, iar după un master la Ohio University, a rămas să lucreze în epicentrul
lumii teatrale nord-americane. Deşi Broadway-ul trimite cu gândul la o lume de
vis, Andreea experimentează zilnic cum e să trăiești în The Big Apple. Dar, mai
bine, să dăm drumul filmului!
Zomir Dimovici: Cum a început cariera ta de scenograf?
Andreea Mincic: Cariera mea a avut două începuturi: unul în România, şi unul în New
York. Primii mei ani în domeniu au fost în vremea studenţiei, pe când
profesorii mei de la Catedra de Scenografie din cadrul Universităţii de Arte nu
ne permiteau să colaborăm cu studenţii de la teatru: încercau să ne înveţe cum
să gândim ca un regizor, cum să „rezolvăm“ problemele fiecărei piese fără
ajutorul altcuiva. Abia mai târziu am înţeles că ei şi-ar fi dorit ca noi să ne
cultivăm partea artistică, nebunia şi imaginaţia, să nu fim corupţi de partea
funcţională a scenografiei. Când am început să practic meseria, această gândire
artistică făcea parte din modul meu de lucru: a trebuit să învăţ doar cum să
fiu practică, cum să fac ca ideile mele să poată fi aplicate.
Prima mea colaborare a fost cu
Liana Ceterchi, şi nu a fost uşoară; dar pentru că era vorba de o regizoare cu
experienţă de viaţă, am avut ocazia să învăţ multe de la ea. Apoi, începând să
lucrez şi cu alţi regizori şi coregrafi (Cristian Juncu, Vava Ştefănescu, Mihai
Mihalcea, Claudiu Goga), viaţa mea ca scenograf a devenit din ce în ce mai
interesantă. Am descoperit că fiecare defineşte teatrul în felul lui –
viziunile pot fi atât de diferite! –, iar asta m-a făcut să fiu extrem de
provocată, ori de câte ori începeam un proiect nou. Cu timpul, mi-am dat seama
că am nevoie să schimb mediul şi oamenii, ca să-mi păstrez inspiraţia şi
prospeţimea limbajului.
Astăzi, la New York, lucrez chiar
şi cu trei regizori pe lună, câteodată; alteori cu mai puţini, dar – oricum –
proiectele sunt de durată mai scurtă, deci mult mai multe.
Z.D.: Cum ai ajuns să lucrezi la New York?
A.M.: Începutul carierei mele în Statele Unite a fost cu totul diferit.
Terminând masterul la Ohio University din Athens, nu a fost uşor să intru în
network-ul teatral din New York, deşi făcusem deja două internship-uri şi
participasem la două expoziţii de prestigiu din domeniul scenografic. Am reuşit
să găsesc joburi mici, dar nimic nu-mi era pe plac, pentru că aşteptările mele,
la nivel artistic, erau mult superioare proiectelor pe care le găseam pe
internet. Atunci am decis să devin asistenta unui scenograf mai cunoscut. Am
lucrat împreună cu Narelle Sissons pentru aproape doi ani jumătate, şi, în tot
acest timp, am încercat să îmi dezvolt propriul network, să cunosc generaţia
mea de regizori, actori şi scenografi. M-am împrietenit cu un grup de
absolvenţi ai Universităţii CalArts (toţi, scenografi : decoruri, lumini,
costume), talentaţi, foarte dezgheţaţi la minte şi la suflet, şi cu relaţii în
domeniu. Ei m-au adoptat ca pe un membru al familiei şi am început să-i ajut la
diverse proiecte. Cel mai apropiat prieten mi-a devenit Peter Ksander, care
mi-a spus foarte sincer că durează cam patru ani până „să intri în pâine“.
Am continuat să fac asistenţă de
scenografie şi am pictat decoruri; asta mi-a adus o reputaţie foarte bună ca
pictor de scenă, şi ceva mai mulţi bani. Aşa am reuşit să ajung să lucrez la
proiecte de mai mare anvergură şi să cunosc mai mulţi oameni în domeniu. Dar,
la un moment dat, mi s-a spus că poate fi un dezavantaj faptul că lumea mă
cunoaşte ca pictor, iar eu vreau, de fapt, să fiu designer; aşa că a trebuit să
renunţ la pictură. Cei patru-cinci ani s-au scurs foarte rapid, şi am început
să fiu recomandată ca scenograf. Aşa am reuşit să am un grup de companii
teatrale şi de regizori favoriţi, cu care lucrez. Încă mă mai străduiesc să
găsesc contacte noi în fiecare an, şi în continuare refuz multe proiecte, care
nu mi se par destul de interesante.
(…)
Z.D.: America e o altă lume, sau eşti la fel de „ready to work“ oriunde?
A.M.: Sunt pregătită să lucrez oriunde; mai ales în America, având în vedere
că am muncit mult mai mulţi ani aici decât în Europa. Procesul e foarte
diferit, iar nivelul de pregătire artistică şi tehnică aşteptat de la scenograf
este foarte ridicat. Cred că, trecând prin masterat în US şi ceva carieră de
început în „downtown theater“, eşti pregătit pentru orice: revoluţie, război,
foamete, orice. Devii un fel de „survival warrior“. Competiţia este foarte
mare: nu cred că există un loc în lume cu mai mulţi designeri sau actori.
Oriunde întorci capul – în metrou, pe stradă, între vecinii din bloc, la
magazin – auzi pe cineva repetând un monolog sau vorbind despre nu ştiu ce
piesă, sau afli că aţi fost împreună pe lista ultimilor trei finalişti care nu
au reuşit să ajungă la interviul final, la Lincoln Center. Şi chiar scenografii
care au succes, tot au de luptat cu producătorii, cu atelierele…
Z.D.: Ce aştepţi de la viitor? Lumea virtuală este un pericol pentru teatrul
de azi?
A.M.: De la viitor aştept acces gratuit la tehnologie, din moment ce această
tehnologie este obligatorie în viaţa artistică de zi cu zi. Nu mi se pare
normal să cheltuieşti venitul pe trei luni pe un laptop şi să nu poţi folosi
nici un soft de pe cel vechi, ci să fii nevoit să-ţi cumperi toate soft-urile
de care ai nevoie (ultima generaţie, singura care funcţionează pe noul tău
sistem de operare). Lumea virtuală nu este un pericol pentru noi; doar pentru
copiii noştri, cărora le este foarte greu să înţeleagă ce fain e să te duci în
fiecare zi ca să te dai cu sania pe derdeluş. Una la mână, nu mai avem zăpadă
naturală, ca în anii copilăriei noastre, iar apoi sania virtuală e mai rapidă
şi poţi câştiga puncte (!). În schimb, ca scenografi , avem de câştigat de pe
urma tehnologiei: informaţia călătoreşte mai repede, schimbările sunt posibile,
totul este adaptabil şi transformabil.
Z.D.: Unde vei fi în doi-trei ani?
A.M.: Am dat New York-ului cinci ani, şi mă aflu tot aici în al şaptelea.
Deşi pare poate neobişnuit, aici proiectele se programează cu un an-doi în
avans, aşa că deja ştiu la ce o să lucrez la sfârşitul lui 2013 şi începutul
lui 2014. Încerc să îmi găsesc un loc al meu în viaţa artistică a acestei
metropole agitate, dar în acelaşi timp să păstrez ceva timp liber pentru
familia mea – cea din New York şi cea de acasă, din Bucureşti.
Interviu realizat de Zomir Dimovici
foto Cătălin Năstăsoiu