A debutat acum trei ani, cu spectacolul „Vremea dragostei, vremea morţii” de Fritz Kater. Anul trecut, spectacolul ei de dizertaţie, „Chip de foc” de Marius von Mayenburg, a obţinut o mulţime de premii în Gala Absolvenţilor UNATC. În prezent, lucrează la o nouă producţie, îşi reorchestrează vechile spectacole pentru noi spaţii, scrie proiecte, cercetează, experimentează, participă la concursuri de profil, iar pe unele le şi câştigă. Activitatea ei este o adevărată epopee. Despre experienţa regizorului-factotum, despre cât de independent este, de fapt, teatrul independent, despre importanţa lucrului în echipă, am vorbit cu Catinca Drăgănescu – regizor, dramaturg… şi mult mai mult decât atât!
A debutat acum trei ani, cu spectacolul „Vremea dragostei, vremea morţii” de Fritz Kater. Anul trecut, spectacolul ei de dizertaţie, „Chip de foc” de Marius von Mayenburg, a obţinut o mulţime de premii în Gala Absolvenţilor UNATC. În prezent, lucrează la o nouă producţie, îşi reorchestrează vechile spectacole pentru noi spaţii, scrie proiecte, cercetează, experimentează, participă la concursuri de profil, iar pe unele le şi câştigă. Activitatea ei este o adevărată epopee. Despre experienţa regizorului-factotum, despre cât de independent este, de fapt, teatrul independent, despre importanţa lucrului în echipă, am vorbit cu Catinca Drăgănescu – regizor, dramaturg… şi mult mai mult decât atât!
Oana Medrea: Vremea dragostei, vremea morţii de Fritz Kater este spectacolul tău de licenţă. Privind în urmă, cum ţi se pare, acum, după aproape trei ani?
Catinca Drăgănescu: Deşi e primul spectacol pe care l-am făcut vreodată, obiectiv vorbind, cred că Vremea… a setat un tip de traseu estetic şi o zonă de interes faţă de tema percepţiei, atât din punct de vedere teatral, cât şi uman. Odată cu spectacolul acesta, am descoperit că fiecare trăieşte în propria lui realitate, unită de o convenţie cu a celorlalţi (de la timp şi spaţiu, până la cuvânt, norme sociale, reglementări de orice fel). Acum, Vremea… mi se pare un spectacol poate un pic crud: un spectacol de tinereţe, care ţinea foarte mult de energia oamenilor prezenţi acolo şi de sinergia grupului, şi de faptul că deveneam, cel puţin din punct de vedere legal, responsabili de nişte profesii, ceea ce ne-a făcut să reevaluăm traseele prin care ajunseserăm acolo şi să ne punem faţă în faţă cu vârsta de adult. Cred că spectacolul meu de debut despre asta vorbeşte, iar asta va rămâne constant adevărat din tot demersul. A fost un pic mult pentru nivelul nostru de atunci: a fost o încercare care a cucerit prin îndrăzneală…
O.M.: Aţi explorat o zonă foarte interesantă: era un ritm intens, de fugă, scenele alternau cinematografic…
C.D.: Apropo de tema percepţiei – ăla era ritmul nostru de atunci. Ne-am dat seama că e ritmul generaţiei noastre şi că noi ne zbatem în problematica asta, într-un fel sau altul. Cred în continuare în tipul de teatru care foloseşte mijloacele cinematografiei; cred că omul contemporan îşi doreşte să găsească în teatru un ritm la care să se poată racorda; cred că nu mai e vorba doar de nevoia unei ieşiri din ceea ce ni se întâmplă în viaţa de zi cu zi, ci şi de nevoia unei relaxări, venite din faptul că şi alţii simt în acelaşi ritm cu noi.
O.M.: Ce ai păstrat din experienţa de atunci?
C.D.: Am încercat să păstrez, şi în proiectele care au urmat, tipul de lucru „pe orizontală“, ideea de echipă de creaţie, pentru că mai multe minţi la un loc sunt întotdeauna mai bune decât una singură, oricare ar fi ea. Apoi, ideea de teatru ca loc de întâlnire, şi ideea că teatrul e un schimb de energie, şi că actorul e creativ în momentul în care se simte şi sigur şi liber. E un paradox la mijloc, între nevoia lui de concret şi nevoia lui de de a se lăsa liber şi deschis spre ceea ce i se întâmplăpe scenă. A fost o experienţă din care am învăţat, cu toţii, foarte multe. E spectacolul la care mă raportez întotdeauna, când fac orice altceva. Ulterior, am selectat din lucrurile pe care le-am descoperit acolo şi am încercat să le dezvolt şi să le duc mai departe.
O.M.: Ai continuat să lucrezi cu unii dintre actorii din Vremea…
C.D.: Cred în tipul de fidelitate/fetiş actor-regizor, care porneşte dintr-o experienţă comună. Actorii care au participat la Vremea… sunt cei cu care mi-am format limbajul. Eu am învăţat să lucrez cu actorul de la ei, şi ei au învăţat să lucreze cu regizorul de la mine. Eram foarte curaţi când ne-am întâlnit şi, printr-o negociere sinceră şi naivă, am reuşit să ne stabilim nişte lucruri pe care le-am dus cu noi mai departe; şi mi se pare minunat că ele există în continuare.
O.M.: Spectacolul de licenţă cu un text de Fritz Kater, spectacolul de dizertaţie cu Chip de foc de Marius von Mayenburg. Verdict: afinitate faţă de dramaturgia germană contemporană!
C.D.: Da. Este o slăbiciune asumată. Îmi place foarte mult stilul ăsta fragmentar, care te provoacă – şi ca regizor, şi ca actor. E un tip de dramaturgie care nu te lasă să cazi şi un tip de text cu care trebuie să te întâlneşti. Îmi place tipul ăsta de scriitură, crudă şi fără menajamente. El îţi dă un puzzle şi o stare. Îmi place că dramaturgia germană contemporană nu este dogmatică, ci este deschisă; are la bază un fapt divers şi experienţe de viaţă care pot sau nu să-ţi spună ceva, dar care au acea doză de universal şi în acelaşi timp de particular care le fac vii şi incomode. Pentru că pun accentul pe conştiinţă, nu pe emoţie sau senzaţie.
O.M.: Proiectul Trilogia von Mayenburg, lansat de curând la Teatrul „Apropo“, a fost inspirat de spectacolul tău cu Chip de foc?
C.D.: Este un proiect pe care l-a propus Radu Popescu, managerul Teatrului „Apropo“. El începuse să lucreze la o altă piesă a lui Marius von Mayenburg – Urâtul –, după care am făcut noi Chip de foc şi, dată fiind afinitatea pe care o avem în comun, s-a gândit să iniţieze acest proiect, pe care suntem pe cale să îl înfăptuim cât de curând…
O.M.: Aşa că aţi început să moşiţi şi Copilul rece, a treia piesă a proiectului vostru şi al doilea text al lui von Mayenburg cu care te întâlneşti.
C.D.: Da. Ăsta este punctul în care suntem. Dar Copilul rece este încă un… copil. Cu copilul ăsta, ne propunem să ducem mai departe cercetarea noastră în raport cu ceea ce înseamnă viul în teatru şi diferenţa/graniţa dintre teatru şi performance. Am observat că tot mai mulţi regizori contemporani îşi numesc producţiile „spectacol/performance“, şi cred că asta înseamnă nevoia de a lăsa o distanţă între A şi B. O libertate care îi lasă şi pe spectatori să reacţioneze viu, să-şi impună trăirea/senzaţia/perspectiva de moment asupra a ceea ce văd. Vrem să ducem spre extrem proiectul nostru: să vedem cum reacţionează spectatorul la libertate, cum primeşte el mesajul, în momentul în care devine responsabil de felul în care el este formulat.
O.M.: Şi, pentru ca acest Copil rece să fie cu acte în regulă, ai organizat împreună cu actorii wannabe a small mecena party, la Teatrul „Apropo“…
C.D.: Am făcut un exerciţiu (o să-i zic tot exerciţiu): am experimentat un fel alternativ de a strânge bani, pentru a face proiectul nostru posibil. Am vrut să fim corecţi până la capăt şi să plătim drepturile de autor; şi, după ce am aplicat fără răspuns la tot felul de sponsorizări, ne-am gândit să anunţăm oficial că avem nevoie de bani. Aşa că am făcut o petrecere, unde noi am venit cu ce ştim să facem. Ne-au ajutat în acest demers şi Teatrul „Nottara“ şi Teatrul „Apropo“.
O.M.: Cum au reacţionat oamenii la iniţiativa voastră?
C.D.: A fost o experienţă foarte drăguţă. Am fost profund surprinsă să văd câţi oameni – şi cunoscuţi, dar mai ales necunoscuţi – au fost interesaţi de demersul nostru şi au vrut să ne susţină. Am avut prăjituri, am avut băuturi, am făcut astrograme, jonglerii, portrete, am pus muzică… Am simţit că oamenii chiar au venit să susţină un principiu. Nu erau neapărat dintre cei care să fi văzut vreun spectacol de-al nostru, dar ideea că există nişte tineri care-şi doresc atât de mult un proiect, încât sunt dispuşi să facă asta, cred că i-a motivat. Noi am riscat. Şi rezultatul a fost unul de care ne-am bucurat foarte mult.
O.M.: Şi aşa, ceea ce s-a intitulat simpatic şi fără tam-tam artificial wanna be a small mecena party a fost un succes, iar proiectul Copilul rece a devenit şi alcomunităţii; sau, cel puţin, îl împărtăşiţi deja cu o parte importantă a comunităţii…
C.D.: Da, proiectul ăsta a devenit şi mai valoros, pentru că nu mai e doar al nostru: e şi al celor aproape o sută de oameni care au venit să ne susţină. Există o speranţă, de fapt. Teatrul independent e un exerciţiu de creativitate pe toate planurile: te provoacă să-ţi foloseşti toate cunoştinţele de la A la Z, toate ideile pe care le ai. Pentru mecena party ne-am mobilizat într-o săptămână, lăsându-ne timp ca, în caz că nu funcţionează, să găsim o altă soluţie. Din fericire, în proporţie de mai bine de 50%, chiar a funcţionat. Acum avem banii pentru a plăti drepturile de autor: se va semna contractul şi începem să funcţionăm cu acte în regulă.
O.M.: Apropo de comunitate: cum te raportezi la public? Te adresezi în special generaţiei tale?
C.D.: De aici mă hrănesc. Noi suntem, cumva, generaţia de tranziţie, între cei care s-au născut cu internetul în braţe, cu informaţia semidigerată şi accesibilă, care sunt mai puţin dispuşi să caute, şi părinţii noştri, care fac parte, dimpotrivă, dintr-o generaţie a căutării, care sunt mai dispuşi să facă valoroasă informaţia. Pe ei trebuie să îi scoţi din ritmul lor obişnuit, să-i faci să iasă din mecanismul în care funcţionează de ani de zile. Şi cred că există mulţi care sunt în căutarea unei ruperi de ritm.
O.M.: Aşadar, publicul vostru este unul eterogen…
C.D.: Da, asta încep să descopăr. Acum, de la dontcrybaby…
O.M.: …producţie „Compagnie 28“, regia Eugen Jebeleanu, pe un text de Catinca Drăgănescu…
C.D.: …am început să avem nişte oameni care să vină pentru noi. Dar e un început. Probabil că în cinci ani o să ne permitem, în raport cu publicul, luxul de a face ceva pe limba noastră, pentru cei pe care îi interesează.
O.M.: Pentru că ai amintit de dontcrybaby, care a pornit de la un text scris de tine, hai să vorbim despre dramaturgul Catinca Drăgănescu. Când ai început să scrii?
C.D.: Domnul profesor Nicolae Mandea, care are un apetit deosebit pentru ceea ce înseamnă forme noi de teatru contemporan, a fost cel care ne-a insuflat pasiunea în raport cu textul, ca organism viu, în care toate elementele au ponderi egale. De la dumnealui am învăţat să vedem textul ca pe un scenariu şi ca pe o continuitate firească a unui gând. Cred că suntem o generaţie de tineri regizori cu idei şi cu personalităţi puternice, care au ceva de zis, au de transmis un mesaj al lor; iar câteodată se întâmplă să fie mai bine să-l exprime prin propria tentativă la dramaturgie. Dar dramaturgie în sens de spectacol, nu de literatură. Textul scris la repetiţii, care se naşte dintr-o experienţă comună – aproape intimă – cu actorii, când se întâmplă un racordajperfect la o idee, ceea ce dă o forţă specială mesajului. Şi cred că sunt momente în care, în loc să iei un text doar pentru că are o idee, să-l trunchiezi, să te lupţi cu el, e mai sincer să încerci să scrii tu un text – fără pretenţia ca el să reziste neapărat în afara spectacolului. Aşa am pornit eu.
O.M.: Ai câştigat anul trecut concursul de dramaturgie contemporană lansat de Teatrul Naţional din Craiova şi aşa a apărut spectacolul Photoshop de Catinca Drăgănescu, în regia Catincăi Drăgănescu. Cum a fost prima ta experienţă într-un teatru nonindependent?
C.D.: Cred că sunt un om norocos. Am avut nişte şanse speciale, într-adevăr. În Teatrul craiovean am avut şansa de a mă întâlni cu o echipă deschisă, care n-a avut nicio reticenţă în raport cu un regizor aflat la debut, fiind vorba totodată de dramaturgul textului pe care-l aveau de jucat şi, mai mult, fiind vorba chiar de primul text pe care regizorul-dramaturg, proaspăt absolvent, îl scrisese. Îşi doreau – cred eu – să facă şi alt gen de teatru, să fie provocaţi cu altfel de partituri decât făcuseră în ultimii ani – ei fiind absolvenţi de la Craiova sau de la Bucureşti, oameni de 30 sau de 50 de ani. S-a creat, şi la Craiova, de ideea colaborării „pe orizontală“: o echipă de creaţie. Am lăsat acolo ceva ce încă trăieşte, prin simplul fapt că actorii mă mai sună uneori să-mi spună cum a fost la reprezentaţia din seara „X“; ceea ce mă face să cred că şi pentru ei experienţa a fost la fel de valoaroasă.
O.M.: Să fie oare experienţa în teatrul de provincie şi cea în teatrul independent cele două etape iniţiatice pentru un regizor debutant?
C.D.: Se testează în teatrul din provincie nişte lucruri care nici la Bucureşti nu se întâmplă prea des. Eu cred în ceea ce înseamnă experienţa într-un teatru din provincie, în care, spre deosebire de Bucureşti, nu există atâtea proiecte paralele, aşa că oamenii pot fi dedicaţi lucrului. Acolo sunt actori mult mai dispuşi să lucreze, mult mai dispuşi să dea o şansă unui tânăr şi mult mai prezenţi în ceea ce lucrează. Aşa că, în loc să ne cramponăm cu toţii de Bucureşti – unde sunt aceleaşi teatre, care continuă să funcţioneze în acelaşi regim, cu acelaşi tip de priorităţi –, eu aş recomanda teatrul din provincie.
O.M.: Cum resimţi diferenţa dintre cele două zone pe care le-ai explorat până acum – teatrul independent şi teatrul din provincie?
C.D.: Teatrul independent îţi oferă în primul rând o şansă de a-ţi face mâna: de a executa acele numeroase exerciţii pe care ţi-ai dorit să le faci, în şcoală şi după şcoală, şi nu ai avut spaţiu, nu a avut timp să le faci. Teatrul independent e un exerciţiu de libertate şi de învăţare, în care ai voie să greşeşti, pentru că presiunea e mult mai mică, în general. E demostrat, deja, că în teatrul independent se pot face producţii foarte valoroase, cu buget mic. E o mutaţie a mizei. Doar că aici depinde totul de oameni. E un teatru dependent de oameni, teatrul independent… Şi îţi oferă şansa de a exista, de a fiinţa – într-un sens aproape filosofic al lucrurilor. Tu, cu lumea ta şi cu ce poţi tu să aduci.
O.M.: Asta, în sensul „artistic“ al cuvântului…
C.D.: În sensul uman al lucrurilor: e un exerciţiu de voinţă, e o luptă. Dar aşa devine foarte valoros ceea ce faci. Ataşamentul faţă de producţiile „independente“ e mult mai mare, pentru că tot ce e acolo e al tău: paharul de acasă, cana de la bunica… E sentimenul că ai făcut cu mâinile tale tot ce se întâmplă acolo: ai făcut şi rost de bani, ai lipit şi afişe, ai stat şi la intrare, ai stat şi la lumini, ai spălat şi pe jos… E foarte intimă experienţa cu teatrul independent. Dar cred că e important să trecem prin exeprienţa asta, de a face totul.
O.M.: De unde a pornit curiozitatea ta faţă de teatru?
C.D.: Eu am fost un copil timid, care stătea într-un colţ şi nu vorbea cu nimeni. Ştiu, nimeni nu crede asta. Pasiunea pentru teatru în speţă şi pentru artă în general mi-a fost insuflată de mică. Am fost un copil care mergea mult la teatru. Prin liceu, am mai întâlnit şi alţii ca mine. Împreună cu George Albert Costea – acum, actor la Teatrul Naţional din Craiova –, am făcut o trupă care se numea „habarnavem“ (aşa, într-un cuvânt!). Cu ea am început să facem, în cadrul Colegiului Naţional „Sfântul Sava“, spectacole; apoi şi un festival de teatru – Festivalul „Eugen Ionescu“ –, care rezistă şi acum. Asta a fost prima noastră realizare, în timp şi spaţiu.
O.M.: Şi de unde ideea de a te apuca de regie?
C.D.: Pentru mine, experienţa cu regia a însemnat o schimbare profundă, umană. Eu, iniţial, mi-am propus să dau la actorie. Ceea ce am şi făcut. De patru ori. Timp în care am urmat Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice. După care am avut revelaţia că, de fapt, mai există şi altceva în teatru, decât actoria! Însă, în cei patru ani cât am încercat să intru la actorie, am văzut lucrurile din perspectiva actorului – ceea ce pe mine, ca regizor, mă ajută acum foarte mult. În momentul în care m-am hotărât să dau la regie, m-am reformulat, pentru că am început să-mi cultiv nişte unelte de care urma să am nevoie.
O.M.: Ai intrat la regie fiind deja setată pentru asta, concentrându-te pe ceea ce vei fi tu ca regizor, şi nu pe tatonări personale…
C.D.: Ştiam, în orice caz, mult mai clar ce-mi trebuie. Faptul că am intrat la regie abia la 23 de ani a fost un bun câştigat: faptul că eram mult mai matură, că veneam cu o experienţă de viaţă (din care aveam ceva de dat) şi că îmi doream foarte tare să învăţ şi să pot să duc mai departe, în mediul profesionist, joaca şi idila asta cu teatrul, şi arta, şi mediul ăsta care ne fură pe mulţi… Am avut obiective, am lucrat sistematic şi am învăţat destul de repede să renunţ la orgoliu. Cred că asta a fost transformarea profundă. La 23 de ani, după ce ai lucrat doi ani şi ai fost pe banii tăi, să te întorci acasă la părinţi şi să le spui „Vreau să fac asta: ajutaţi-mă“, şi să ai o alocaţie săptămânală după ce ai avut salariu, a însemnat un sacrificiu care m-a făcut să mă gândesc cât de tare îmi doresc de fapt asta.
O.M.: Cum percepi eforturile voastre, ale creatorilor „independenţi“, în raport cu răspunsurile pe care vi le dă „sistemul“?
C.D.: Există o zonă de reticenţă, iar noi suntem undeva, la mijloc: nu riscăm până la capăt, deşi ne-am dori asta. După ce terminăm şcoala, ne dorim cu toţii, undeva, în sufletul nostru, să reuşim să trăim decent, să nu fim puşi în situaţia de a alege între meserie şi supravieţuire. E important criteriul financiar. Nu ne place să vorbim despre asta: ne place să credem că artiştii independenţi sunt liberi şi creează ceea ce-şi doresc ei. Teatrul independent trăieşte din încasări, şi atunci nu-şi permite luxul de a risca până la capăt. Trebuie să ajungi măcar la punctul în care să recuperezi ceea ce ai investit în demersul de lucru, şi asta înseamnă să faci nişte oameni să vină la spectacole. Iar noi suntem încă la momentul în care nu suntem nişte nume. Noi depindem de bunăvoinţa unor oameni, care ne dau un spaţiu şi nişte elemente de decor, dar cărora trebuie să le dăm şi noi ceva înapoi: să le livrăm un produs, iar asta înseamnă public, bilete, feedback în critica de teatru. E nevoie de timp, ca să ajungi să fii liber, să ţi se dea pe mână un teatru şi să ţi se spună: „Ok, noi avem încredere…“
Catinca DRĂGĂNESCU: „Cred că e important să trecem prin exprienţa de-a face totul“, un interviu de Oana Medrea
A debutat acum trei ani, cu spectacolul „Vremea dragostei, vremea morţii” de Fritz Kater. Anul trecut, spectacolul ei de dizertaţie, „Chip de foc” de Marius von Mayenburg, a obţinut o mulţime de premii în Gala Absolvenţilor UNATC. În prezent, lucrează la o nouă producţie, îşi reorchestrează vechile spectacole pentru noi spaţii, scrie proiecte, cercetează, experimentează, participă la concursuri de profil, iar pe unele le şi câştigă. Activitatea ei este o adevărată epopee. Despre experienţa regizorului-factotum, despre cât de independent este, de fapt, teatrul independent, despre importanţa lucrului în echipă, am vorbit cu Catinca Drăgănescu – regizor, dramaturg… şi mult mai mult decât atât!
A debutat acum trei ani, cu spectacolul „Vremea dragostei, vremea morţii” de Fritz Kater. Anul trecut, spectacolul ei de dizertaţie, „Chip de foc” de
Marius von Mayenburg, a obţinut o mulţime de premii în Gala
Absolvenţilor UNATC. În prezent, lucrează la o nouă producţie, îşi
reorchestrează vechile spectacole pentru noi spaţii, scrie proiecte,
cercetează, experimentează, participă la concursuri de profil, iar pe
unele le şi câştigă. Activitatea ei este o adevărată epopee. Despre
experienţa regizorului-factotum, despre cât de independent este, de
fapt, teatrul independent, despre importanţa lucrului în echipă, am
vorbit cu Catinca Drăgănescu – regizor, dramaturg… şi mult mai mult
decât atât!
Oana Medrea: Vremea dragostei, vremea morţii de Fritz Kater este spectacolul tău de licenţă. Privind în urmă, cum ţi se pare, acum, după aproape trei ani?
Catinca Drăgănescu: Deşi e primul spectacol pe care l-am făcut vreodată, obiectiv vorbind, cred că Vremea… a
setat un tip de traseu estetic şi o zonă de interes faţă de tema
percepţiei, atât din punct de vedere teatral, cât şi uman. Odată cu
spectacolul acesta, am descoperit că fiecare trăieşte în propria lui
realitate, unită de o convenţie cu a celorlalţi (de la timp şi spaţiu,
până la cuvânt, norme sociale, reglementări de orice fel). Acum, Vremea… mi
se pare un spectacol poate un pic crud: un spectacol de tinereţe, care
ţinea foarte mult de energia oamenilor prezenţi acolo şi de sinergia
grupului, şi de faptul că deveneam, cel puţin din punct de vedere legal,
responsabili de nişte profesii, ceea ce ne-a făcut să reevaluăm
traseele prin care ajunseserăm acolo şi să ne punem faţă în faţă cu
vârsta de adult. Cred că spectacolul meu de debut despre asta vorbeşte,
iar asta va rămâne constant adevărat din tot demersul. A fost un pic
mult pentru nivelul nostru de atunci: a fost o încercare care a cucerit
prin îndrăzneală…
O.M.: Aţi explorat o zonă foarte interesantă: era un ritm intens, de fugă, scenele alternau cinematografic…
C.D.: Apropo
de tema percepţiei – ăla era ritmul nostru de atunci. Ne-am dat seama
că e ritmul generaţiei noastre şi că noi ne zbatem în problematica asta,
într-un fel sau altul. Cred în continuare în tipul de teatru care
foloseşte mijloacele cinematografiei; cred că omul contemporan îşi
doreşte să găsească în teatru un ritm la care să se poată racorda; cred
că nu mai e vorba doar de nevoia unei ieşiri din ceea ce ni se întâmplă
în viaţa de zi cu zi, ci şi de nevoia unei relaxări, venite din faptul
că şi alţii simt în acelaşi ritm cu noi.
O.M.: Ce ai păstrat din experienţa de atunci?
C.D.: Am
încercat să păstrez, şi în proiectele care au urmat, tipul de lucru „pe
orizontală“, ideea de echipă de creaţie, pentru că mai multe minţi la
un loc sunt întotdeauna mai bune decât una singură, oricare ar fi ea.
Apoi, ideea de teatru ca loc de întâlnire, şi ideea că teatrul e un
schimb de energie, şi că actorul e creativ în momentul în care se simte
şi sigur şi liber. E un paradox la mijloc, între nevoia lui de concret
şi nevoia lui de de a se lăsa liber şi deschis spre ceea ce i se
întâmplăpe scenă. A fost o experienţă din care am învăţat, cu toţii,
foarte multe. E spectacolul la care mă raportez întotdeauna, când fac
orice altceva. Ulterior, am selectat din lucrurile pe care le-am
descoperit acolo şi am încercat să le dezvolt şi să le duc mai departe.
O.M.: Ai continuat să lucrezi cu unii dintre actorii din Vremea…
C.D.: Cred în tipul de fidelitate/fetiş actor-regizor, care porneşte dintr-o experienţă comună. Actorii care au participat la Vremea… sunt
cei cu care mi-am format limbajul. Eu am învăţat să lucrez cu actorul
de la ei, şi ei au învăţat să lucreze cu regizorul de la mine. Eram
foarte curaţi când ne-am întâlnit şi, printr-o negociere sinceră şi
naivă, am reuşit să ne stabilim nişte lucruri pe care le-am dus cu noi
mai departe; şi mi se pare minunat că ele există în continuare.
O.M.: Spectacolul de licenţă cu un text de Fritz Kater, spectacolul de dizertaţie cu Chip de foc de Marius von Mayenburg. Verdict: afinitate faţă de dramaturgia germană contemporană!
C.D.: Da.
Este o slăbiciune asumată. Îmi place foarte mult stilul ăsta
fragmentar, care te provoacă – şi ca regizor, şi ca actor. E un tip de
dramaturgie care nu te lasă să cazi şi un tip de text cu care trebuie să
te întâlneşti. Îmi place tipul ăsta de scriitură, crudă şi fără
menajamente. El îţi dă un puzzle şi o stare. Îmi place că dramaturgia
germană contemporană nu este dogmatică, ci este deschisă; are la bază un
fapt divers şi experienţe de viaţă care pot sau nu să-ţi spună ceva,
dar care au acea doză de universal şi în acelaşi timp de particular care
le fac vii şi incomode. Pentru că pun accentul pe conştiinţă, nu pe
emoţie sau senzaţie.
O.M.: Proiectul Trilogia von Mayenburg, lansat de curând la Teatrul „Apropo“, a fost inspirat de spectacolul tău cu Chip de foc?
C.D.: Este
un proiect pe care l-a propus Radu Popescu, managerul Teatrului
„Apropo“. El începuse să lucreze la o altă piesă a lui Marius von
Mayenburg – Urâtul –, după care am făcut noi Chip de foc şi,
dată fiind afinitatea pe care o avem în comun, s-a gândit să iniţieze
acest proiect, pe care suntem pe cale să îl înfăptuim cât de curând…
O.M.: Aşa că aţi început să moşiţi şi Copilul rece, a treia piesă a proiectului vostru şi al doilea text al lui von Mayenburg cu care te întâlneşti.
C.D.: Da. Ăsta este punctul în care suntem. Dar Copilul rece este
încă un… copil. Cu copilul ăsta, ne propunem să ducem mai departe
cercetarea noastră în raport cu ceea ce înseamnă viul în teatru şi
diferenţa/graniţa dintre teatru şi performance. Am observat că tot mai
mulţi regizori contemporani îşi numesc producţiile
„spectacol/performance“, şi cred că asta înseamnă nevoia de a lăsa o
distanţă între A şi B. O libertate care îi lasă şi pe spectatori să
reacţioneze viu, să-şi impună trăirea/senzaţia/perspectiva de moment
asupra a ceea ce văd. Vrem să ducem spre extrem proiectul nostru: să
vedem cum reacţionează spectatorul la libertate, cum primeşte el
mesajul, în momentul în care devine responsabil de felul în care el este
formulat.
O.M.: Şi, pentru ca acest Copil rece să fie cu acte în regulă, ai organizat împreună cu actorii wannabe a small mecena party, la Teatrul „Apropo“…
C.D.: Am
făcut un exerciţiu (o să-i zic tot exerciţiu): am experimentat un fel
alternativ de a strânge bani, pentru a face proiectul nostru posibil. Am
vrut să fim corecţi până la capăt şi să plătim drepturile de autor; şi,
după ce am aplicat fără răspuns la tot felul de sponsorizări, ne-am
gândit să anunţăm oficial că avem nevoie de bani. Aşa că am făcut o
petrecere, unde noi am venit cu ce ştim să facem. Ne-au ajutat în acest
demers şi Teatrul „Nottara“ şi Teatrul „Apropo“.
O.M.: Cum au reacţionat oamenii la iniţiativa voastră?
C.D.: A
fost o experienţă foarte drăguţă. Am fost profund surprinsă să văd câţi
oameni – şi cunoscuţi, dar mai ales necunoscuţi – au fost interesaţi de
demersul nostru şi au vrut să ne susţină. Am avut prăjituri, am avut
băuturi, am făcut astrograme, jonglerii, portrete, am pus muzică… Am
simţit că oamenii chiar au venit să susţină un principiu. Nu erau
neapărat dintre cei care să fi văzut vreun spectacol de-al nostru, dar
ideea că există nişte tineri care-şi doresc atât de mult un proiect,
încât sunt dispuşi să facă asta, cred că i-a motivat. Noi am riscat. Şi
rezultatul a fost unul de care ne-am bucurat foarte mult.
O.M.: Şi aşa, ceea ce s-a intitulat simpatic şi fără tam-tam artificial wanna be a small mecena party a fost un succes, iar proiectul Copilul rece a devenit şi al comunităţii; sau, cel puţin, îl împărtăşiţi deja cu o parte importantă a comunităţii…
C.D.: Da,
proiectul ăsta a devenit şi mai valoros, pentru că nu mai e doar al
nostru: e şi al celor aproape o sută de oameni care au venit să ne
susţină. Există o speranţă, de fapt. Teatrul independent e un exerciţiu
de creativitate pe toate planurile: te provoacă să-ţi foloseşti toate
cunoştinţele de la A la Z, toate ideile pe care le ai. Pentru mecena party ne-am
mobilizat într-o săptămână, lăsându-ne timp ca, în caz că nu
funcţionează, să găsim o altă soluţie. Din fericire, în proporţie de mai
bine de 50%, chiar a funcţionat. Acum avem banii pentru a plăti
drepturile de autor: se va semna contractul şi începem să funcţionăm cu
acte în regulă.
O.M.: Apropo de comunitate: cum te raportezi la public? Te adresezi în special generaţiei tale?
C.D.: De
aici mă hrănesc. Noi suntem, cumva, generaţia de tranziţie, între cei
care s-au născut cu internetul în braţe, cu informaţia semidigerată şi
accesibilă, care sunt mai puţin dispuşi să caute, şi părinţii noştri,
care fac parte, dimpotrivă, dintr-o generaţie a căutării, care sunt mai
dispuşi să facă valoroasă informaţia. Pe ei trebuie să îi scoţi din
ritmul lor obişnuit, să-i faci să iasă din mecanismul în care
funcţionează de ani de zile. Şi cred că există mulţi care sunt în
căutarea unei ruperi de ritm.
O.M.: Aşadar, publicul vostru este unul eterogen…
C.D.: Da, asta încep să descopăr. Acum, de la dontcrybaby…
O.M.: …producţie „Compagnie 28“, regia Eugen Jebeleanu, pe un text de Catinca Drăgănescu…
C.D.: …am
început să avem nişte oameni care să vină pentru noi. Dar e un început.
Probabil că în cinci ani o să ne permitem, în raport cu publicul, luxul
de a face ceva pe limba noastră, pentru cei pe care îi interesează.
O.M.: Pentru că ai amintit de dontcrybaby, care a pornit de la un text scris de tine, hai să vorbim despre dramaturgul Catinca Drăgănescu. Când ai început să scrii?
C.D.: Domnul
profesor Nicolae Mandea, care are un apetit deosebit pentru ceea ce
înseamnă forme noi de teatru contemporan, a fost cel care ne-a insuflat
pasiunea în raport cu textul, ca organism viu, în care toate elementele
au ponderi egale. De la dumnealui am învăţat să vedem textul ca pe un
scenariu şi ca pe o continuitate firească a unui gând. Cred că suntem o
generaţie de tineri regizori cu idei şi cu personalităţi puternice, care
au ceva de zis, au de transmis un mesaj al lor; iar câteodată se
întâmplă să fie mai bine să-l exprime prin propria tentativă la
dramaturgie. Dar dramaturgie în sens de spectacol, nu de literatură.
Textul scris la repetiţii, care se naşte dintr-o experienţă comună –
aproape intimă – cu actorii, când se întâmplă un racordajperfect la o
idee, ceea ce dă o forţă specială mesajului. Şi cred că sunt momente în
care, în loc să iei un text doar pentru că are o idee, să-l trunchiezi,
să te lupţi cu el, e mai sincer să încerci să scrii tu un text – fără
pretenţia ca el să reziste neapărat în afara spectacolului. Aşa am
pornit eu.
O.M.: Ai
câştigat anul trecut concursul de dramaturgie contemporană lansat de
Teatrul Naţional din Craiova şi aşa a apărut spectacolul Photoshop de Catinca Drăgănescu, în regia Catincăi Drăgănescu. Cum a fost prima ta experienţă într-un teatru nonindependent?
C.D.: Cred
că sunt un om norocos. Am avut nişte şanse speciale, într-adevăr. În
Teatrul craiovean am avut şansa de a mă întâlni cu o echipă deschisă,
care n-a avut nicio reticenţă în raport cu un regizor aflat la debut,
fiind vorba totodată de dramaturgul textului pe care-l aveau de jucat
şi, mai mult, fiind vorba chiar de primul text pe care
regizorul-dramaturg, proaspăt absolvent, îl scrisese. Îşi doreau – cred
eu – să facă şi alt gen de teatru, să fie provocaţi cu altfel de
partituri decât făcuseră în ultimii ani – ei fiind absolvenţi de la
Craiova sau de la Bucureşti, oameni de 30 sau de 50 de ani. S-a creat,
şi la Craiova, de ideea colaborării „pe orizontală“: o echipă de
creaţie. Am lăsat acolo ceva ce încă trăieşte, prin simplul fapt că
actorii mă mai sună uneori să-mi spună cum a fost la reprezentaţia din
seara „X“; ceea ce mă face să cred că şi pentru ei experienţa a fost la
fel de valoaroasă.
O.M.: Să
fie oare experienţa în teatrul de provincie şi cea în teatrul
independent cele două etape iniţiatice pentru un regizor debutant?
C.D.: Se
testează în teatrul din provincie nişte lucruri care nici la Bucureşti
nu se întâmplă prea des. Eu cred în ceea ce înseamnă experienţa într-un
teatru din provincie, în care, spre deosebire de Bucureşti, nu există
atâtea proiecte paralele, aşa că oamenii pot fi dedicaţi lucrului. Acolo
sunt actori mult mai dispuşi să lucreze, mult mai dispuşi să dea o
şansă unui tânăr şi mult mai prezenţi în ceea ce lucrează. Aşa că, în
loc să ne cramponăm cu toţii de Bucureşti – unde sunt aceleaşi teatre,
care continuă să funcţioneze în acelaşi regim, cu acelaşi tip de
priorităţi –, eu aş recomanda teatrul din provincie.
O.M.: Cum resimţi diferenţa dintre cele două zone pe care le-ai explorat până acum – teatrul independent şi teatrul din provincie?
C.D.: Teatrul
independent îţi oferă în primul rând o şansă de a-ţi face mâna: de a
executa acele numeroase exerciţii pe care ţi-ai dorit să le faci, în
şcoală şi după şcoală, şi nu ai avut spaţiu, nu a avut timp să le faci.
Teatrul independent e un exerciţiu de libertate şi de învăţare, în care
ai voie să greşeşti, pentru că presiunea e mult mai mică, în general. E
demostrat, deja, că în teatrul independent se pot face producţii foarte
valoroase, cu buget mic. E o mutaţie a mizei. Doar că aici depinde totul
de oameni. E un teatru dependent de oameni, teatrul independent… Şi îţi
oferă şansa de a exista, de a fiinţa – într-un sens aproape filosofic
al lucrurilor. Tu, cu lumea ta şi cu ce poţi tu să aduci.
O.M.: Asta, în sensul „artistic“ al cuvântului…
C.D.: În
sensul uman al lucrurilor: e un exerciţiu de voinţă, e o luptă. Dar aşa
devine foarte valoros ceea ce faci. Ataşamentul faţă de producţiile
„independente“ e mult mai mare, pentru că tot ce e acolo e al tău:
paharul de acasă, cana de la bunica… E sentimenul că ai făcut cu mâinile
tale tot ce se întâmplă acolo: ai făcut şi rost de bani, ai lipit şi
afişe, ai stat şi la intrare, ai stat şi la lumini, ai spălat şi pe jos…
E foarte intimă experienţa cu teatrul independent. Dar cred că e
important să trecem prin exeprienţa asta, de a face totul.
O.M.: De unde a pornit curiozitatea ta faţă de teatru?
C.D.: Eu
am fost un copil timid, care stătea într-un colţ şi nu vorbea cu
nimeni. Ştiu, nimeni nu crede asta. Pasiunea pentru teatru în speţă şi
pentru artă în general mi-a fost insuflată de mică. Am fost un copil
care mergea mult la teatru. Prin liceu, am mai întâlnit şi alţii ca
mine. Împreună cu George Albert Costea – acum, actor la Teatrul Naţional
din Craiova –, am făcut o trupă care se numea „habarnavem“ (aşa,
într-un cuvânt!). Cu ea am început să facem, în cadrul Colegiului
Naţional „Sfântul Sava“, spectacole; apoi şi un festival de teatru –
Festivalul „Eugen Ionescu“ –, care rezistă şi acum. Asta a fost prima
noastră realizare, în timp şi spaţiu.
O.M.: Şi de unde ideea de a te apuca de regie?
C.D.: Pentru
mine, experienţa cu regia a însemnat o schimbare profundă, umană. Eu,
iniţial, mi-am propus să dau la actorie. Ceea ce am şi făcut. De patru
ori. Timp în care am urmat Facultatea de Comunicare şi Relaţii Publice.
După care am avut revelaţia că, de fapt, mai există şi altceva în
teatru, decât actoria! Însă, în cei patru ani cât am încercat să intru
la actorie, am văzut lucrurile din perspectiva actorului – ceea ce pe
mine, ca regizor, mă ajută acum foarte mult. În momentul în care m-am
hotărât să dau la regie, m-am reformulat, pentru că am început să-mi
cultiv nişte unelte de care urma să am nevoie.
O.M.: Ai intrat la regie fiind deja setată pentru asta, concentrându-te pe ceea ce vei fi tu ca regizor, şi nu pe tatonări personale…
C.D.: Ştiam,
în orice caz, mult mai clar ce-mi trebuie. Faptul că am intrat la regie
abia la 23 de ani a fost un bun câştigat: faptul că eram mult mai
matură, că veneam cu o experienţă de viaţă (din care aveam ceva de dat)
şi că îmi doream foarte tare să învăţ şi să pot să duc mai departe, în
mediul profesionist, joaca şi idila asta cu teatrul, şi arta, şi mediul
ăsta care ne fură pe mulţi… Am avut obiective, am lucrat sistematic şi
am învăţat destul de repede să renunţ la orgoliu. Cred că asta a fost
transformarea profundă. La 23 de ani, după ce ai lucrat doi ani şi ai
fost pe banii tăi, să te întorci acasă la părinţi şi să le spui „Vreau
să fac asta: ajutaţi-mă“, şi să ai o alocaţie săptămânală după ce ai
avut salariu, a însemnat un sacrificiu care m-a făcut să mă gândesc cât
de tare îmi doresc de fapt asta.
O.M.: Cum percepi eforturile voastre, ale creatorilor „independenţi“, în raport cu răspunsurile pe care vi le dă „sistemul“?
C.D.: Există
o zonă de reticenţă, iar noi suntem undeva, la mijloc: nu riscăm până
la capăt, deşi ne-am dori asta. După ce terminăm şcoala, ne dorim cu
toţii, undeva, în sufletul nostru, să reuşim să trăim decent, să nu fim
puşi în situaţia de a alege între meserie şi supravieţuire. E important
criteriul financiar. Nu ne place să vorbim despre asta: ne place să
credem că artiştii independenţi sunt liberi şi creează ceea ce-şi doresc
ei. Teatrul independent trăieşte din încasări, şi atunci nu-şi permite
luxul de a risca până la capăt. Trebuie să ajungi măcar la punctul în
care să recuperezi ceea ce ai investit în demersul de lucru, şi asta
înseamnă să faci nişte oameni să vină la spectacole. Iar noi suntem încă
la momentul în care nu suntem nişte nume. Noi depindem de bunăvoinţa
unor oameni, care ne dau un spaţiu şi nişte elemente de decor, dar
cărora trebuie să le dăm şi noi ceva înapoi: să le livrăm un produs, iar
asta înseamnă public, bilete, feedback în critica de teatru. E nevoie
de timp, ca să ajungi să fii liber, să ţi se dea pe mână un teatru şi să
ţi se spună: „Ok, noi avem încredere…“