Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | FITS & Wiener Festwochen
„Lecție pe care ne-o oferă o artă a rezistenței este dezvoltarea consecventă a imaginației (sau pur și simplu a sincerității) în momentul prezent, dar și a unei imaginații utopice care să pună în perspectivă alternative posibile pentru a acționa. Căci, pentru a relua fraza mea preferată din Hannah Arendt, răul nu are nevoie de imaginație, așa cum se întâmplă în cazul binelui, avem nevoie, așadar, să studiem imaginația la scară largă. Sau, cu alte cuvinte, nu este suficient să trecem în revistă răutatea lui Assad, a lui Eichmann sau a partidului AfD. Nu este suficient să cunoaștem prognozele privind schimbările climatice pentru următorii, să zicem, 50 de ani. Avem nevoie să lucrăm la utopiile reale pe care le permite practicarea binelui, și anume, așa cum ne amintește Erich Kästner, să acționăm în mod pragmatic căci, nu există alt bine în afara celui pe care îl practici.”1, spunea Milo Rau în prelegerea Arta rezistenței, pe care a susținut-o la deschiderea celei de-a XXI-a ediții a Zilelor Hannah Arendt, în 2018.
Cu această convingere legată de artă și de rolul ei, care i-a traversat de-a lungul timpului creația și proiectele, a preluat Milo Rau anul trecut conducerea artistică a Wiener Festwochen, proclamând Viena o Republica Liberă a Artei / Freie Republik Wien, guvernată de propriile legi expuse într-o declarație cu 10 puncte – de altfel, Milo are ca antecedent și Manifestul de la Gent, decalogul sub care și-a desfășurat directoratul de la NTGent, în perioada 2018-2023. „Teatrul ca spațiu de dezbatere”, „Festivalul aparține publicului”, „Amprenta politică este la fel de importantă ca amprenta ecologică”, „Reflectare diversității” – sunt acum câteva dintre direcțiile asumate, linii directoare în atitudine și în acțiune, fie că este vorba despre spectacolele selectate în festivalul vienez, despre dezbateri, despre declarații sau luări de poziție.
Anul acesta, codul de legii al Republicii… a mai adăugat încă una: iubirea. Viena a devenit astfel, între 15 mai și 29 iunie, o Republică liberă a iubirii, sub sloganul „V înseamnă loVe”. Iubirea indiferent de gen, de rasă, iubirea pentru cel de lângă tine, pentru cel diferit de tine și cel asemeni ție. Puterea iubirii este cea mai eficientă armă împotriva răului – declara Rau la început de septembrie, la New York, într-una dintre conferințele din ciclul Resistance Now2, pe care le susține în întreaga lume. Este un crez, este o luptă, pe care nu o duce însă cu mănuși de catifea, ci angajat, de multe ori provocator. Așa s-a întâmplat și acum. Afișele festivalului au stârnit reacții, iar bannerul amplasat în Schwarzenbergplatz – ce înfățișa doi tineri bărbați goi care, îmbrățișați, ne privesc – a fost smuls și ars într-o noapte. Fapt ce a declanșat intervenția poliției și pichetarea remontării unui nou banner, dar și prilejul unui nou eveniment la început de festival: „o noapte plină de dezbateri despre generozitate, toleranță”. Calmul s-a instalat și festivalul a putut început apoi, cu o diversitate de spectacole și de evenimente demne de apreciat, programul incluzând și cele două premiere coproduse de festival, pe care Milo Rau le-a semnat ca autor: Burgtheater (după textul lui Elfriede Jelinek, boicotat acum 40 de ani când a avut premiera la Berlin, căci pune acid în lumină legăturile dintre teatrele austriece și național-socialismul), montat chiar la Burgtheater din Viena, și The Seer / Vizionara.
*
The Seer, cu premiera la început de iunie, a fost unul din masterpiece-urile festivalului, intrând repede și în programul altor festivaluri (printre care și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu). El face parte din seria de preocupări estetice și ideatice ale lui Rau, în care intersectează simbolic teatrul antic (de data aceasta prin povestea lui Filoctet și prin cea a Casandrei) cu teme și probleme ale lumii moderne.
Pe scenă – nisip, anvelope vechi de mașină, pietre și deșeuri de plastic, un microfon cu stativ. În fundal, un ecran pe care se derulează imaginea reală a unui deșert. La capătul orizontului, o tabără. Vom afla mai târziu că este o tabără de refugiați irakieni. Ursina Lardi, în blugi, stă în fața noastră – joacă rolul unei actrițe care devine fotograf de război. O întâmplare? Un destin? Pe ecran se apropie încet, de la distanță, cu o mână mereu în buzunarul jachetei, un tânăr. Azad Hassan. Se oprește, o privește în ochi, ne privește în ochi. Și povestea începe pe sunetele unei misse de Bach (Agnus Dei). Experiența de viață a lui Azad Hassan interferează cu povestea personajului Ursinei Lardi, construită din realități ale fotografilor de război, din mărturii reale, printr-un dialog care trece dincolo de violența în sine și chestionează ceva mult mai întunecat: fascinația pentru ea.
Tânărul se prezintă, este din Mosul. Acum este profesor… Atunci însă povestea a fost alta… Acest atunci, marcat de teroarea impusă de Statul Islamic, ocupant timp de trei ani (2014-2017) al celui de-al doilea oraș ca importanță din Irak, rămâne viu în memoria sa, în sufletul său, în viața sa de zi cu zi. La un moment dat, Azad scoate mâna din buzunar… Și înțelegem. Aceasta este povestea. Mâna i-a fost tăiată într-o piață publică, la ordinul tribunalului ISIS, pentru că și-a apărat drepturile: a cerut să fie plătit pentru munca sa. La fel și fratelui său. Rana însă, asemeni rănii anticului Filoctet, l-a stigmatizat. Chiar dacă dreptatea îi aparține. Pentru puțin, a lipsit să-și piardă și viața… Ca și în mitul antic, cei care trădează sunt însă ceilalți, cei care îl părăsesc. Aici, trădează prin nedreptatea făcută. Trădează prin pactizarea, prin simplul privit al suferinței celuilalt. Pe ecran se derulează, cenzurat de la un anume punct, înregistrarea execuției pe care tânărul o păstrează ca martor. O păstrează ca un antidot la uitare. Azad Hassan a întâlnit violența din inocență și onestitate. Și a trăit-o neașteptat. Și totuși, drumul său de atunci până acum a fost un drum invers. Învingând durerea, furia, neputința – a învățat să scrie cu stânga. Dorindu-și, cu aceeași onestitate, să treacă dincolo de suferință.
Personajul actriței-fotograf este construit contrapunctic. Drumul ei este unul în oglindă. Ea este cea care alege să fie în mijlocul violenței. Ca o Cassandră care vrea să spună adevărul. Să salveze omenirea de orbire. Este „ochiul care privește”, „observatorul”. Pare de neatins de imaginile pe care le documentează, pare a fi dincolo de suferință. Dar suferința o atrage și o absoarbe prin fascinație. Până când granița se rupe și malaxorul ei o înghite. Devine victimă. Ea, care privea violența din afară, o trăiește. Și atunci realitatea sa se sparge. Dintr-o dată oamenii, spaimele, coșmarurile, frica, furia capătă alt sens. Dintr-o dată, nu se mai poate elibera din suferință, oriunde s-ar afla. Suferința. Punctul de intersecție al poveștilor celor doi.
Nu știu dacă în sursele sale de inspirație pentru personajul actriței-fotograf, Milo Rau a avut ca reper și scriitura lui Susan Sotag, dar pentru cititorii autoarei întâlnirea ideatică între ei este evidentă. Sunt reflecții similare legate de fascinația imaginii jurnalistice ce expune violența în conflict, de incidența și rolul ei azi, de sensul moral și etic… Și aș păstra aici doar câteva dintre gândurile de intersecție dintre cei doi: „A fi spectator al calamităților ce au loc în altă țară este o experiență esențială a modernității, posibilă grație activității de peste un secol și jumătate a acelor turiști specializați și profesioniști numiți jurnaliști.” „Activitatea fotografică este mânată de căutarea unor imagini cât mai dramatice (cum sunt adesea descrise), iar această căutare este parte a normalității unei culturi în care șocul a devenit principalul stimul pentru consum și valoare.” „Se pare că apetitul pentru a privi trupuri în suferință este la fel de puternică ca dorința de a privi nuduri.”3, și așa mai departe…
Asemeni în Oreste în Mosul sau în Antingona în Amazon, şi în The Seer,Milo Rau potențează sensurile realității cotidiene citindu-le prin filtrul miturilor antice. Însă, The Seer este poate unul dintre cele rafinate scenarii ale lui Rau din ultimul timp. Există în acest text o densitate a încărcături ideatice, a discursului subteran filosofic și sociologic, care trec dincolo de subiect. Folosind un fir narativ simplu, țesătura devine densă, adaugă și adaugă noi direcții, gânduri, dezvoltări. Intensitatea crește sub controlul fin al lui Rau, în alternanța celor două povești. Rau manevrează la fel de bine imaginile filmate, cele în acțiunea reală, din timpurile violenței, și cele realizate acum, post factum, ca o revizitare a trecutului pe care o fac împreună Asan și Ursula: piața unde s-a săvârșit pedepsirea lui Asan, o banală intersecție dintr-un oraș în mișcare, tabăra unde locuiesc foștii combatanți ISIS și întâlnirea cu unul dintre ei, clubul în care Ursula dansează pentru a scăpa de amintire. E un dialog direct între ei (chiar și atunci când Asan este prezent doar pe ecran) și un dialog direct cu noi. E o gradare ascendentă a intensității – ai permanent impresia voyeurista că cineva privește, urmată de spargere contrapunctică dată de (re)venirea lentă a tânărului din adâncimea acelui deșert nesfârșit, deșertul poveștii sale, și de privirea sa plină de candoare și umanitate – cea mai puternică imagine a spectacolului, cu care rămânem dincolo de poveste.
La aplauzele reprezentației de la Viena, Azad Hassan a fost prezent. Cu aceeși privire ridicată către noi…
(2) Conferință susținută și în România, în 13 noiembrie 2025, avându-i ca interlocutori pe regizoarea Gianina Cărbunari și coregraful Mihai Mihalcea și ca moderator pe criticul Oana Stoica
(3) Privind la suferința celuilalt de Susan Sontag, Ed. Humanitas 2011, pg, 23, 27 și 43
Milo Rau și rezistența prin iubire
Autor: Oana Borș
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | FITS & Wiener Festwochen
„Lecție pe care ne-o oferă o artă a rezistenței este dezvoltarea consecventă a imaginației (sau pur și simplu a sincerității) în momentul prezent, dar și a unei imaginații utopice care să pună în perspectivă alternative posibile pentru a acționa. Căci, pentru a relua fraza mea preferată din Hannah Arendt, răul nu are nevoie de imaginație, așa cum se întâmplă în cazul binelui, avem nevoie, așadar, să studiem imaginația la scară largă. Sau, cu alte cuvinte, nu este suficient să trecem în revistă răutatea lui Assad, a lui Eichmann sau a partidului AfD. Nu este suficient să cunoaștem prognozele privind schimbările climatice pentru următorii, să zicem, 50 de ani. Avem nevoie să lucrăm la utopiile reale pe care le permite practicarea binelui, și anume, așa cum ne amintește Erich Kästner, să acționăm în mod pragmatic căci, nu există alt bine în afara celui pe care îl practici.”1, spunea Milo Rau în prelegerea Arta rezistenței, pe care a susținut-o la deschiderea celei de-a XXI-a ediții a Zilelor Hannah Arendt, în 2018.
Cu această convingere legată de artă și de rolul ei, care i-a traversat de-a lungul timpului creația și proiectele, a preluat Milo Rau anul trecut conducerea artistică a Wiener Festwochen, proclamând Viena o Republica Liberă a Artei / Freie Republik Wien, guvernată de propriile legi expuse într-o declarație cu 10 puncte – de altfel, Milo are ca antecedent și Manifestul de la Gent, decalogul sub care și-a desfășurat directoratul de la NTGent, în perioada 2018-2023. „Teatrul ca spațiu de dezbatere”, „Festivalul aparține publicului”, „Amprenta politică este la fel de importantă ca amprenta ecologică”, „Reflectare diversității” – sunt acum câteva dintre direcțiile asumate, linii directoare în atitudine și în acțiune, fie că este vorba despre spectacolele selectate în festivalul vienez, despre dezbateri, despre declarații sau luări de poziție.
Anul acesta, codul de legii al Republicii… a mai adăugat încă una: iubirea. Viena a devenit astfel, între 15 mai și 29 iunie, o Republică liberă a iubirii, sub sloganul „V înseamnă loVe”. Iubirea indiferent de gen, de rasă, iubirea pentru cel de lângă tine, pentru cel diferit de tine și cel asemeni ție. Puterea iubirii este cea mai eficientă armă împotriva răului – declara Rau la început de septembrie, la New York, într-una dintre conferințele din ciclul Resistance Now2, pe care le susține în întreaga lume. Este un crez, este o luptă, pe care nu o duce însă cu mănuși de catifea, ci angajat, de multe ori provocator. Așa s-a întâmplat și acum. Afișele festivalului au stârnit reacții, iar bannerul amplasat în Schwarzenbergplatz – ce înfățișa doi tineri bărbați goi care, îmbrățișați, ne privesc – a fost smuls și ars într-o noapte. Fapt ce a declanșat intervenția poliției și pichetarea remontării unui nou banner, dar și prilejul unui nou eveniment la început de festival: „o noapte plină de dezbateri despre generozitate, toleranță”. Calmul s-a instalat și festivalul a putut început apoi, cu o diversitate de spectacole și de evenimente demne de apreciat, programul incluzând și cele două premiere coproduse de festival, pe care Milo Rau le-a semnat ca autor: Burgtheater (după textul lui Elfriede Jelinek, boicotat acum 40 de ani când a avut premiera la Berlin, căci pune acid în lumină legăturile dintre teatrele austriece și național-socialismul), montat chiar la Burgtheater din Viena, și The Seer / Vizionara.
*
The Seer, cu premiera la început de iunie, a fost unul din masterpiece-urile festivalului, intrând repede și în programul altor festivaluri (printre care și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu). El face parte din seria de preocupări estetice și ideatice ale lui Rau, în care intersectează simbolic teatrul antic (de data aceasta prin povestea lui Filoctet și prin cea a Casandrei) cu teme și probleme ale lumii moderne.
Pe scenă – nisip, anvelope vechi de mașină, pietre și deșeuri de plastic, un microfon cu stativ. În fundal, un ecran pe care se derulează imaginea reală a unui deșert. La capătul orizontului, o tabără. Vom afla mai târziu că este o tabără de refugiați irakieni. Ursina Lardi, în blugi, stă în fața noastră – joacă rolul unei actrițe care devine fotograf de război. O întâmplare? Un destin? Pe ecran se apropie încet, de la distanță, cu o mână mereu în buzunarul jachetei, un tânăr. Azad Hassan. Se oprește, o privește în ochi, ne privește în ochi. Și povestea începe pe sunetele unei misse de Bach (Agnus Dei). Experiența de viață a lui Azad Hassan interferează cu povestea personajului Ursinei Lardi, construită din realități ale fotografilor de război, din mărturii reale, printr-un dialog care trece dincolo de violența în sine și chestionează ceva mult mai întunecat: fascinația pentru ea.
Tânărul se prezintă, este din Mosul. Acum este profesor… Atunci însă povestea a fost alta… Acest atunci, marcat de teroarea impusă de Statul Islamic, ocupant timp de trei ani (2014-2017) al celui de-al doilea oraș ca importanță din Irak, rămâne viu în memoria sa, în sufletul său, în viața sa de zi cu zi. La un moment dat, Azad scoate mâna din buzunar… Și înțelegem. Aceasta este povestea. Mâna i-a fost tăiată într-o piață publică, la ordinul tribunalului ISIS, pentru că și-a apărat drepturile: a cerut să fie plătit pentru munca sa. La fel și fratelui său. Rana însă, asemeni rănii anticului Filoctet, l-a stigmatizat. Chiar dacă dreptatea îi aparține. Pentru puțin, a lipsit să-și piardă și viața… Ca și în mitul antic, cei care trădează sunt însă ceilalți, cei care îl părăsesc. Aici, trădează prin nedreptatea făcută. Trădează prin pactizarea, prin simplul privit al suferinței celuilalt. Pe ecran se derulează, cenzurat de la un anume punct, înregistrarea execuției pe care tânărul o păstrează ca martor. O păstrează ca un antidot la uitare. Azad Hassan a întâlnit violența din inocență și onestitate. Și a trăit-o neașteptat. Și totuși, drumul său de atunci până acum a fost un drum invers. Învingând durerea, furia, neputința – a învățat să scrie cu stânga. Dorindu-și, cu aceeași onestitate, să treacă dincolo de suferință.
Personajul actriței-fotograf este construit contrapunctic. Drumul ei este unul în oglindă. Ea este cea care alege să fie în mijlocul violenței. Ca o Cassandră care vrea să spună adevărul. Să salveze omenirea de orbire. Este „ochiul care privește”, „observatorul”. Pare de neatins de imaginile pe care le documentează, pare a fi dincolo de suferință. Dar suferința o atrage și o absoarbe prin fascinație. Până când granița se rupe și malaxorul ei o înghite. Devine victimă. Ea, care privea violența din afară, o trăiește. Și atunci realitatea sa se sparge. Dintr-o dată oamenii, spaimele, coșmarurile, frica, furia capătă alt sens. Dintr-o dată, nu se mai poate elibera din suferință, oriunde s-ar afla. Suferința. Punctul de intersecție al poveștilor celor doi.
Nu știu dacă în sursele sale de inspirație pentru personajul actriței-fotograf, Milo Rau a avut ca reper și scriitura lui Susan Sotag, dar pentru cititorii autoarei întâlnirea ideatică între ei este evidentă. Sunt reflecții similare legate de fascinația imaginii jurnalistice ce expune violența în conflict, de incidența și rolul ei azi, de sensul moral și etic… Și aș păstra aici doar câteva dintre gândurile de intersecție dintre cei doi: „A fi spectator al calamităților ce au loc în altă țară este o experiență esențială a modernității, posibilă grație activității de peste un secol și jumătate a acelor turiști specializați și profesioniști numiți jurnaliști.” „Activitatea fotografică este mânată de căutarea unor imagini cât mai dramatice (cum sunt adesea descrise), iar această căutare este parte a normalității unei culturi în care șocul a devenit principalul stimul pentru consum și valoare.” „Se pare că apetitul pentru a privi trupuri în suferință este la fel de puternică ca dorința de a privi nuduri.”3, și așa mai departe…
Asemeni în Oreste în Mosul sau în Antingona în Amazon, şi în The Seer, Milo Rau potențează sensurile realității cotidiene citindu-le prin filtrul miturilor antice. Însă, The Seer este poate unul dintre cele rafinate scenarii ale lui Rau din ultimul timp. Există în acest text o densitate a încărcături ideatice, a discursului subteran filosofic și sociologic, care trec dincolo de subiect. Folosind un fir narativ simplu, țesătura devine densă, adaugă și adaugă noi direcții, gânduri, dezvoltări. Intensitatea crește sub controlul fin al lui Rau, în alternanța celor două povești. Rau manevrează la fel de bine imaginile filmate, cele în acțiunea reală, din timpurile violenței, și cele realizate acum, post factum, ca o revizitare a trecutului pe care o fac împreună Asan și Ursula: piața unde s-a săvârșit pedepsirea lui Asan, o banală intersecție dintr-un oraș în mișcare, tabăra unde locuiesc foștii combatanți ISIS și întâlnirea cu unul dintre ei, clubul în care Ursula dansează pentru a scăpa de amintire. E un dialog direct între ei (chiar și atunci când Asan este prezent doar pe ecran) și un dialog direct cu noi. E o gradare ascendentă a intensității – ai permanent impresia voyeurista că cineva privește, urmată de spargere contrapunctică dată de (re)venirea lentă a tânărului din adâncimea acelui deșert nesfârșit, deșertul poveștii sale, și de privirea sa plină de candoare și umanitate – cea mai puternică imagine a spectacolului, cu care rămânem dincolo de poveste.
La aplauzele reprezentației de la Viena, Azad Hassan a fost prezent. Cu aceeși privire ridicată către noi…
Note:
(1) Arta rezistenței de Milo Rau, Fundația Culturală „Camil Petrescu”, 2025, pg. 21
(2) Conferință susținută și în România, în 13 noiembrie 2025, avându-i ca interlocutori pe regizoarea Gianina Cărbunari și coregraful Mihai Mihalcea și ca moderator pe criticul Oana Stoica
(3) Privind la suferința celuilalt de Susan Sontag, Ed. Humanitas 2011, pg, 23, 27 și 43