Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | Wiener Festwochen
De la mari adaptări ale clasicilor la monologuri intime, de la teatru muzical la artă politică radicală: sub sloganul V înseamnă iubire (V is for loVe), Wiener Festwochen, curatoriat pentru al doilea an consecutiv de Milo Rau în paradigma „Republica Liberă”, a devenit în primăvara anului 2025 „Republica Iubirii”. Timp de cinci săptămâni, artiști din întreaga lume au invadat Viena cu peste 40 de producții teatrale și muzicale, instalații, proiecte comunitare. Poate iubirea să depășească abisurile politice? Aceasta este întrebarea pusă și de cineasta kurdo-austriacă Kurdwin Ayub în prima sa lucrare teatrală. Plasată în anul 2666, Văduva Albă a abordat legenda Șeherezadei, inversând rolurile. În fiecare noapte, o regină musulmană într-o Europă islamică (interpretată de rapperul berlinez addeN) se bucură de partide de sex cu un tânăr alb, doar pentru a-l ucide a doua zi și a-l servi drept fel principal unui păianjen uriaș care coboară din tavan. Film, musical, parodie de costume: regizoarea nu exclude niciun gen. În coproducția cu Volksbühne Berlin, Ayub se bazează mai puțin pe dezvoltarea personajelor și mai mult pe ceea ce se discută în prezent în societate: Islamul, generația Z efeminată, politica identitară și discursurile victimizatoare, idealurile de frumusețe de pe rețelele sociale. Lucrarea oscilează între satiră și apocalipsă, între legea Sharia și dezbaterea despre identitatea germană. Cu scene amuzante și bizare, Ayub satirizează în egală măsură „trezirea” partidelor de stânga și fanteziile celor de dreapta, împingând ambele în absurd, spectacolul său dezvoltând o atracție căreia i se rezistă cu greu.
Teatru experimental din America de Sud
Al doilea an al Republicii Libere a fost marcat și de marile texte ale literaturii universale într-o secțiune separată: „Clasici preschimbați”. În Gaviota, o adaptare argentiniană a Pescărușului lui Cehov cu o distribuție exclusiv feminină, regizorul Guillermo Cacace scoate la iveală adevărurile dureroase ale căutării noastre colective a fericirii. Spectacolul pare mai mult o lectură scenică într-o scenografie destul de spartană: cinci actrițe stau în jurul unei mese împreună cu o parte din public, restul spectatorilor aflându-se pe gradenele ce înconjoară masa. Pe aceasta se află mai multe sticle de vin și pungi cu chipsuri. Asemeni lui Cehov, opera lui Cacace nu se concentrează pe răsturnări de situații dramatice, ci pe portretizări psihologice sofisticate ale personajelor și pe dialoguri complexe. Aici se întâlnesc dragostea neîmpărtășită, visele spulberate și un amestec ciudat de dor și dezamăgire. Producția scurtă (durata este de doar o oră și jumătate) impresionează prin intensitate. Granițele dintre personaje și interprete sunt estompate. Numere de muzică pop și un postludiu sonor prelung asigură, de asemenea, un mare impact emoțional.
Și producția braziliană Tapajós folosește istoriile femeilor pentru a spune povestea luptei pentru supraviețuire a râului cu același nume. Artista și activista Gabriela Carneiro da Cunha a creat un spectacol documentar despre distrugerea afluentului Amazonului. Contaminarea cu mercur eliberat în timpul exploatării ilegale de aur are consecințe devastatoare asupra sănătății, cea mai severă regăsindu-se în corpurile femeilor însărcinate și ale copiilor lor. Astfel, lucrarea se concentrează asupra dimensiunii maternității. Nouă spectatoare, nouă mame, sunt invitate înainte de începerea spectacolului să participe activ la ritualurile executate în timpul performance-ului, menite să aducă publicul mai aproape de cultura Munduruku. Mărturiile populației indigene care trăiește pe malurile râului se materializează în cadrul scenografiei intime prin intermediul metodei de developare a fotografiei analogice. Tapajós devine o alianță între mame: mame Munduruku, mame ale publicului, mama râului, mama peștilor, mama pădurii. Este vorba despre a crea și a întări viața și, de asemenea, a conecta natura cu politica. Spectacolul conține un rechizitoriu împotriva străinilor însetați de aur, dar evită să menționeze guvernul brazilian care nu ia măsuri împotriva minerilor criminali și a organizațiilor de contrabandă.
Simțind al morții ceas descătușat
În a treia parte a unei trilogii ce a avut premiera la Festivalul Epidaurus de la Atena în 2023 și aclamată la nivel mondial, regizorul albanez în ascensiune Mario Banushi (n. 1998) creează un univers vizual puternic, atent definit, în care viii și morții se ciocnesc unii de alții. Inspirat de moartea mamei sale vitrege, Goodbye, Lindita exprimă sentimentele personale despre misterul morții fără a rosti un singur cuvânt! Opera lui Banushi se bazează în mare măsură pe elemente senzoriale, în special pe simțul mirosului. Parfumul de tămâie este folosit pentru a evoca atmosfera bisericilor și, de asemenea, pentru a aminti de o tradiție familială de ardere a tămâii acasă, duminica, obicei care se spune că aduce noroc. „Acest parfum nu este semnificativ doar pentru oamenii din Balcani; lucrul cu simțul mirosului permite o conexiune specială cu publicul”, spune artistul într-un interviu. De mare efect este și muzica electronică amestecată cu sunete mai vechi, distorsionate. Un alt element recurent în piesele lui Banushi este nuditatea. Vedem corpuri goale de toate vârstele, adesea femei, în scene repetate în care corpurile sunt spălate pe scenă. „Am fost crescut de femei. Bărbații din familia mea nu au fost la fel de prezenți”, își explică Banushi alegerea. După ce Lindita este înmormântată, regizorul urcă pe scenă și așază brațe pline de flori în jurul patului ei, ca omagiu adus mamei sale vitrege. Părțile individuale se îmbină perfect, formând un întreg unitar. 70 de minute de imagini uluitoare ale lumilor interioare familiale și ale stărilor psihologice.
Tema morții a fost abordată și de colectivul danezo-austriac SIGNA într-o instalație performativă captivantă de șase ore. Ultimul An este, de fapt, o simulare a propriului sfârșit de viață. Pentru aceasta, SIGNA a transformat mansarda clădirii Funkhaus din Viena într-o „clinică de demență” prin care bântuie oameni îmbrăcați în uniforme, „gardienii lumii interlope”, și „personalul medical”, alcătuit din peste 40 de performeri. Acestora ne alăturăm și noi, cei 50 de spectatori-„pacienți”, printre care am descoperit cu surprindere foarte mulți tineri preocupați de subiectul sumbru al morții. Încă de la început ni se comunică că trebuie respectată o singură regulă: „Simularea nu are voie să fie artificială, ci trebuie să pară cât mai naturală”. Astfel, unii dintre noi se mișcă târșâind picioarele, simulând fidel nevoia de îngrijire, în timp ce alții sunt mai puțin ambițioși și renunță la jocul teatral, lăsându-se însă conduși de braț de personalul medical, din sala de tratament în sala de sport sau în sala de mese. Însă, acest spectacol este cu mult mai intruziv în spațiul personal al fiecăruia și anume… până la lenjeria intimă. Căci, după o scurtă introducere, suntem rugați să ne schimbăm hainele cu o uniformă furnizată, în nuanțe de gri și albastru. Fiecare dintre noi primește și o vestă cu un număr și nume fictiv ce oferă personalului medical al clinicii de demență oportunitatea de a ni se adresa pe nume. Pe un panou de anunțuri, inscripția „Cine vindecă, domnește” atârnă lângă fotografiile celor decedați recent. Totul emană atmosfera teribil de constrângătoare a unui centru de detenție pentru acele vieți netrăite care așteaptă moartea. În grupuri mici, schimbătoare, explorăm treptat tot mai multe camere ale decorului aparent nesfârșit. Unele momente devin foarte intense, pe măsură ce lacrimi adevărate curg în timpul unei ședințe de terapie, altele sunt mai dificile, când suntem rugați să ne identificăm, în timpul unei sesiuni de discuții conduse de o asistentă medicală, cu un măr zbârcit. Au existat și descoperiri surprinzătoare, cum ar fi barul din spatele unei uși secrete dintr-un dulap, unde mi-am putut încerca puterile brațelor la masă cu barmanița în timp ce am băut rachiu autentic. În final, am murit cu toții într-un mod mai brusc decât ne așteptam.
Ca în multe lucrări anterioare ale colectivului SIGNA, simularea credibilă a acestui azil de bătrâni reușește mulțumită unui decor pregătit până în cel mai mic detaliu. Ideea centrală este să fii întotdeauna deschis să dezvălui ceva despre tine unor persoane pe care nu le cunoști. Cu toate acestea, structura precis controlată estompează impactul jocului. În timp ce în instalațiile SIGNA anterioare publicul își putea urma în mare măsură proprii demoni în mod liber, aici decorul straniu și vibrația sa misterioasă rămân mai eficiente decât interacțiunile sofisticate. Referința la preluarea puterii de către o nouă mișcare de dreapta „din exterior” mi s-a părut a fi inutilă: pe fundal se auzea încontinuu un tunet balistic ce părea să vină din afară, iar un bărbat în uniformă militară – „fiul” multor paciente – relata la o cafea despre luptele din oraș pentru o „Nouă ordine” presupus clerical-fascistă, secția fiind evacuată de mai multe ori pentru că războiul civil bătea la porțile azilului de bătrâni. Aceste întreruperi artificiale au slăbit intensitatea iluziei. Emoționante au rămas momentele intime, precum cele în care îți luai rămas bun de la morți într-o ceremonie sau încercai să-i consolezi pe cei îndoliați.
Artă politică radicală, adaptări majore ale clasicilor, discursuri aprinse și petreceri nebunești: în cele 38 de zile intense de festival, 112.000 de oameni au vizitat „Republica Iubirii”, participând la peste 100 de evenimente cu o rată de ocupare de 93%. Ca o celebrare a diversității, dialogului și inovației artistice, Wiener Festwochen 2025 a oferit o perspectivă originală asupra scenei artei contemporane, invitând spectatorii să privească lumea din perspective diferite.
Iubirea ca antidot împotriva abisurilor politice
Autor: Irina Wolf
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: summer ‘25 theatre highlights | Wiener Festwochen
De la mari adaptări ale clasicilor la monologuri intime, de la teatru muzical la artă politică radicală: sub sloganul V înseamnă iubire (V is for loVe), Wiener Festwochen, curatoriat pentru al doilea an consecutiv de Milo Rau în paradigma „Republica Liberă”, a devenit în primăvara anului 2025 „Republica Iubirii”. Timp de cinci săptămâni, artiști din întreaga lume au invadat Viena cu peste 40 de producții teatrale și muzicale, instalații, proiecte comunitare. Poate iubirea să depășească abisurile politice? Aceasta este întrebarea pusă și de cineasta kurdo-austriacă Kurdwin Ayub în prima sa lucrare teatrală. Plasată în anul 2666, Văduva Albă a abordat legenda Șeherezadei, inversând rolurile. În fiecare noapte, o regină musulmană într-o Europă islamică (interpretată de rapperul berlinez addeN) se bucură de partide de sex cu un tânăr alb, doar pentru a-l ucide a doua zi și a-l servi drept fel principal unui păianjen uriaș care coboară din tavan. Film, musical, parodie de costume: regizoarea nu exclude niciun gen. În coproducția cu Volksbühne Berlin, Ayub se bazează mai puțin pe dezvoltarea personajelor și mai mult pe ceea ce se discută în prezent în societate: Islamul, generația Z efeminată, politica identitară și discursurile victimizatoare, idealurile de frumusețe de pe rețelele sociale. Lucrarea oscilează între satiră și apocalipsă, între legea Sharia și dezbaterea despre identitatea germană. Cu scene amuzante și bizare, Ayub satirizează în egală măsură „trezirea” partidelor de stânga și fanteziile celor de dreapta, împingând ambele în absurd, spectacolul său dezvoltând o atracție căreia i se rezistă cu greu.
Teatru experimental din America de Sud
Al doilea an al Republicii Libere a fost marcat și de marile texte ale literaturii universale într-o secțiune separată: „Clasici preschimbați”. În Gaviota, o adaptare argentiniană a Pescărușului lui Cehov cu o distribuție exclusiv feminină, regizorul Guillermo Cacace scoate la iveală adevărurile dureroase ale căutării noastre colective a fericirii. Spectacolul pare mai mult o lectură scenică într-o scenografie destul de spartană: cinci actrițe stau în jurul unei mese împreună cu o parte din public, restul spectatorilor aflându-se pe gradenele ce înconjoară masa. Pe aceasta se află mai multe sticle de vin și pungi cu chipsuri. Asemeni lui Cehov, opera lui Cacace nu se concentrează pe răsturnări de situații dramatice, ci pe portretizări psihologice sofisticate ale personajelor și pe dialoguri complexe. Aici se întâlnesc dragostea neîmpărtășită, visele spulberate și un amestec ciudat de dor și dezamăgire. Producția scurtă (durata este de doar o oră și jumătate) impresionează prin intensitate. Granițele dintre personaje și interprete sunt estompate. Numere de muzică pop și un postludiu sonor prelung asigură, de asemenea, un mare impact emoțional.
Și producția braziliană Tapajós folosește istoriile femeilor pentru a spune povestea luptei pentru supraviețuire a râului cu același nume. Artista și activista Gabriela Carneiro da Cunha a creat un spectacol documentar despre distrugerea afluentului Amazonului. Contaminarea cu mercur eliberat în timpul exploatării ilegale de aur are consecințe devastatoare asupra sănătății, cea mai severă regăsindu-se în corpurile femeilor însărcinate și ale copiilor lor. Astfel, lucrarea se concentrează asupra dimensiunii maternității. Nouă spectatoare, nouă mame, sunt invitate înainte de începerea spectacolului să participe activ la ritualurile executate în timpul performance-ului, menite să aducă publicul mai aproape de cultura Munduruku. Mărturiile populației indigene care trăiește pe malurile râului se materializează în cadrul scenografiei intime prin intermediul metodei de developare a fotografiei analogice. Tapajós devine o alianță între mame: mame Munduruku, mame ale publicului, mama râului, mama peștilor, mama pădurii. Este vorba despre a crea și a întări viața și, de asemenea, a conecta natura cu politica. Spectacolul conține un rechizitoriu împotriva străinilor însetați de aur, dar evită să menționeze guvernul brazilian care nu ia măsuri împotriva minerilor criminali și a organizațiilor de contrabandă.
Simțind al morții ceas descătușat
În a treia parte a unei trilogii ce a avut premiera la Festivalul Epidaurus de la Atena în 2023 și aclamată la nivel mondial, regizorul albanez în ascensiune Mario Banushi (n. 1998) creează un univers vizual puternic, atent definit, în care viii și morții se ciocnesc unii de alții. Inspirat de moartea mamei sale vitrege, Goodbye, Lindita exprimă sentimentele personale despre misterul morții fără a rosti un singur cuvânt! Opera lui Banushi se bazează în mare măsură pe elemente senzoriale, în special pe simțul mirosului. Parfumul de tămâie este folosit pentru a evoca atmosfera bisericilor și, de asemenea, pentru a aminti de o tradiție familială de ardere a tămâii acasă, duminica, obicei care se spune că aduce noroc. „Acest parfum nu este semnificativ doar pentru oamenii din Balcani; lucrul cu simțul mirosului permite o conexiune specială cu publicul”, spune artistul într-un interviu. De mare efect este și muzica electronică amestecată cu sunete mai vechi, distorsionate. Un alt element recurent în piesele lui Banushi este nuditatea. Vedem corpuri goale de toate vârstele, adesea femei, în scene repetate în care corpurile sunt spălate pe scenă. „Am fost crescut de femei. Bărbații din familia mea nu au fost la fel de prezenți”, își explică Banushi alegerea. După ce Lindita este înmormântată, regizorul urcă pe scenă și așază brațe pline de flori în jurul patului ei, ca omagiu adus mamei sale vitrege. Părțile individuale se îmbină perfect, formând un întreg unitar. 70 de minute de imagini uluitoare ale lumilor interioare familiale și ale stărilor psihologice.
Tema morții a fost abordată și de colectivul danezo-austriac SIGNA într-o instalație performativă captivantă de șase ore. Ultimul An este, de fapt, o simulare a propriului sfârșit de viață. Pentru aceasta, SIGNA a transformat mansarda clădirii Funkhaus din Viena într-o „clinică de demență” prin care bântuie oameni îmbrăcați în uniforme, „gardienii lumii interlope”, și „personalul medical”, alcătuit din peste 40 de performeri. Acestora ne alăturăm și noi, cei 50 de spectatori-„pacienți”, printre care am descoperit cu surprindere foarte mulți tineri preocupați de subiectul sumbru al morții. Încă de la început ni se comunică că trebuie respectată o singură regulă: „Simularea nu are voie să fie artificială, ci trebuie să pară cât mai naturală”. Astfel, unii dintre noi se mișcă târșâind picioarele, simulând fidel nevoia de îngrijire, în timp ce alții sunt mai puțin ambițioși și renunță la jocul teatral, lăsându-se însă conduși de braț de personalul medical, din sala de tratament în sala de sport sau în sala de mese. Însă, acest spectacol este cu mult mai intruziv în spațiul personal al fiecăruia și anume… până la lenjeria intimă. Căci, după o scurtă introducere, suntem rugați să ne schimbăm hainele cu o uniformă furnizată, în nuanțe de gri și albastru. Fiecare dintre noi primește și o vestă cu un număr și nume fictiv ce oferă personalului medical al clinicii de demență oportunitatea de a ni se adresa pe nume. Pe un panou de anunțuri, inscripția „Cine vindecă, domnește” atârnă lângă fotografiile celor decedați recent. Totul emană atmosfera teribil de constrângătoare a unui centru de detenție pentru acele vieți netrăite care așteaptă moartea. În grupuri mici, schimbătoare, explorăm treptat tot mai multe camere ale decorului aparent nesfârșit. Unele momente devin foarte intense, pe măsură ce lacrimi adevărate curg în timpul unei ședințe de terapie, altele sunt mai dificile, când suntem rugați să ne identificăm, în timpul unei sesiuni de discuții conduse de o asistentă medicală, cu un măr zbârcit. Au existat și descoperiri surprinzătoare, cum ar fi barul din spatele unei uși secrete dintr-un dulap, unde mi-am putut încerca puterile brațelor la masă cu barmanița în timp ce am băut rachiu autentic. În final, am murit cu toții într-un mod mai brusc decât ne așteptam.
Ca în multe lucrări anterioare ale colectivului SIGNA, simularea credibilă a acestui azil de bătrâni reușește mulțumită unui decor pregătit până în cel mai mic detaliu. Ideea centrală este să fii întotdeauna deschis să dezvălui ceva despre tine unor persoane pe care nu le cunoști. Cu toate acestea, structura precis controlată estompează impactul jocului. În timp ce în instalațiile SIGNA anterioare publicul își putea urma în mare măsură proprii demoni în mod liber, aici decorul straniu și vibrația sa misterioasă rămân mai eficiente decât interacțiunile sofisticate. Referința la preluarea puterii de către o nouă mișcare de dreapta „din exterior” mi s-a părut a fi inutilă: pe fundal se auzea încontinuu un tunet balistic ce părea să vină din afară, iar un bărbat în uniformă militară – „fiul” multor paciente – relata la o cafea despre luptele din oraș pentru o „Nouă ordine” presupus clerical-fascistă, secția fiind evacuată de mai multe ori pentru că războiul civil bătea la porțile azilului de bătrâni. Aceste întreruperi artificiale au slăbit intensitatea iluziei. Emoționante au rămas momentele intime, precum cele în care îți luai rămas bun de la morți într-o ceremonie sau încercai să-i consolezi pe cei îndoliați.
Artă politică radicală, adaptări majore ale clasicilor, discursuri aprinse și petreceri nebunești: în cele 38 de zile intense de festival, 112.000 de oameni au vizitat „Republica Iubirii”, participând la peste 100 de evenimente cu o rată de ocupare de 93%. Ca o celebrare a diversității, dialogului și inovației artistice, Wiener Festwochen 2025 a oferit o perspectivă originală asupra scenei artei contemporane, invitând spectatorii să privească lumea din perspective diferite.