Alexandru BUMBAȘ: Pentru cititorii români care nu te cunosc, poți să îmi spui cine este Iván Benavides?
Iván BENAVIDES1: Nu știu dacă se poate traduce într-o altă limbă cuvântul pe care îl voi utiliza ca să îți răspund, dar îmi place să spun că sunt un „hartista”2. Altfel spus, sunt mai degrabă un generalist decât un specialist. Am studiat arhitectura, dar am lucrat mult în domeniul muzicii și, de acolo, drumurile mi s-au deschis către regia artistică, producția cinematografică și managementul politicilor publice. Și totuși, toate aceste experiențe au un numitor comun, ceva foarte important pentru mine: prin ele încerc să ascult lumea și să lucrez imaginația, sensibilitatea și memoria.
A.B.:Vorbind de „memorie”, pentru a intra în tematica interviului nostru, poți să îmi povestești cum ai ajuns să colaborezi cu Comisia Adevărului?
I.B.: Scopul acestei colaborări a fost determinat de necesitatea de a transmite spiritul raportului Comisiei prin intermediul artei și, mai ales, prin intermediul muncii cu comunitățile indigene și afro-columbiene din Columbia, în special a tradițiilor acestora. Proiectul s-a desfășurat în colaborare cu numeroase instituții cum ar fi: Corporația La Paz Querida („Pacea Îndrăgită”), Teatrul Mayor Julio Mario Santo Domingo din Bogota, dar și cu grupuri precum Fundația indigenă Saüyee’pia Wayuu, Garda indigenă națională, și colectivul MAFAPO – Mamele Falșilor Pozitivi3. Cu toții am căutat să surprindem diversitatea în această țară mega-diversă care este Columbia, ținând cont de faptul că doar de la Constituția din 1991 – adică la mai bine de 200 de ani de la obținerea independenței – Columbia se definește ca un stat divers, plurietnic și multicultural.
A.B.:Ce semnifică, în spectacolul Develaciones, această diversitate definitorie pe care o menționezi?
I.B.: Recunoașterea oficială a diversității a fost un punct de cotitură într-o țară care continuă să își scrie povestea națională… Personal, pot să spun că sunt fraze care îmi guvernează viața, eu le numesc mantre. Prima este: „diversitatea bine gestionată generează bogăție, dar diversitatea prost gestionată duce la conflict”. Rezultatele proastei gestionări a acestei superbe diversități au fost numeroasele excluziuni provocate de rasism și violență. A doua mantră este următoarea: „comunitatea creează cultura și cultura creează comunitate”. Din nefericire, în Columbia, acest cerc virtuos a fost erodat de toate excluziunile despre care am amintit. Ținând cont de toate acestea și pentru a răspunde la întrebarea ta, tot ce pot să spun este că am căutat să înțeleg cum anume biodiversitatea noastră culturală poate fi integrată în această poveste națională și, mai ales, cum anume o poate surprinde arta.
A.B.:Poți să împărtășești câteva elemente-cheie cu privire la modul în care s-a desfășurat acest proiect de reprezentare artistică?
I.B.: Aș începe prin a spune ceva important: Develaciones nu re-prezintă, Develaciones prezintă, expune. Sunt mulți interpreți care apar pe scenă și care nu re-prezintă nimic. Ei pur și simplu sunt.
foto Juan Diego Castillo
A.B.:Poți să explici dinamica între a re-prezenta și a prezenta?
I.B.: În prima etapă a proiectului, cea mai importantă, ne-am închis într-un loc numit Minca, în departamentul Sierra Nevada de Santa Marta, în junglă, pentru a idea cu privire la modalitățile în care se poate face un spectacol cu comunitățile indigene și afro-columbiene de pe teritoriu. Am început să ne dăm repede seama că aveam de-a face cu îndeletniciri și forme de înțelepciune ancestrală care nu aveau nimic de-a face cu ideea de a fi artist profesionist, ci tocmai cu această manieră de a fi, practic ritualizată, care nu poate fi clasificată în canoanele noastre occidentale. De exemplu, când indienii Wayuu dansează, ei nu fac artă, pentru ei cuvântul „artă” nici măcar nu există. Așa cum îți spuneam, ei pur și simplu sunt, cu îndeletnicirile lor și cu formele lor de cunoaștere ancestrală. Cineva îmi spunea că ei nu dansează pentru a fi văzuți ci pentru a fi ascultați. Așadar, dinamica de care vorbești poate fi explicată simplu. Ca regizori și producători artistici noi nu am făcut altceva decât să construim punți care să permită acestor voci să fie ascultate. Nu le-am spus ce să facă și cum să facă, pur și simplu am detonat activitatea creativă pornind de la limbajele proprii ale comunităților și grupurilor cu care am lucrat.
A.B.:Pentru a relua ideea de „canon occidental” pe care ai menționat-o anterior, mi-ar plăcea să abordez cu tine conceptul de „catharsis” care, de la Aristotel încoace, pare să definească rolul artelor scenice. Ai putut descoperi, în rândul sistemelor de cunoaștere și al îndeletnicirilor comunităților, ceva care să semene cu acest concept? Există ceva cathartic în Develaciones?
I.B.:Develaciones este un imens ritual de doliu, renaștere și rearmonizare. Este, de asemenea, și o narațiune despre suferință și lipsuri, o narațiune care construiește calea dinspre tărâmul durerii spre tărâmul vieții. În țara noastră, am trecut uneori de la suferință și durere la violență pentru că nu am trecut întâi prin doliu… Dar suferința se trăiește în mod diferit de la o comunitate la alta. Aș spune că, dacă există cu adevărat ceva cathartic în Develaciones, conceptul cel mai apropiat ar fi cel de rearmonizare. Am avut ocazia să organizăm numeroase laboratoare de cercetare și creație în teritoriu, iar acest lucru a permis și întâlnirea alterităților, în sensul că indienii Wayuu, de exemplu, nu îi cunoșteau pe afro-columbienii din Pacific și nici pe Mamele din Soacha. Însă, fiecare grup este foarte sensibil la procesul de rearmonizare a teritoriului și, pentru toți, primul teritoriu este corpul. Gândește-te la dansul în spirală al indienilor Wayuu care apare în spectacol; acest dans se numește yonna – un exemplu perfect de rearmonizare teritorială. Cred că există ceva cathartic în acest proces. Iar publicul simte…
foto Juan Diego Castillo
A.B.:Există o scenă foarte complicată în spectacol. Iar ca dramaturg și regizor ce mă aflu, la rândul meu implicat în proiecte despre violență și memorie, mi-ar plăcea să abordez cu tine această scenă, mai ales că mi se pare că există o legătură strânsă între „prezentare/re-reprezentare”, așa cum spui tu, și „catharsis”. Este vorba despre scena în care marele actor columbian Andrés Parra interpretează monologul unui patriarh-dictator. Scenografia îl surprinde pe acest personaj așezat la o masă, alături de oficialități, oameni politici, soldați, preoți, în plin ospăț. Monologul este un panegiric despre necesitatea și utilitatea războiului, care, potrivit personajului, întreține „existența unei țări”. Masa respectivă este susținută pe umeri de indieni și afro-columbieni, membrii ai comunităților cu care ai lucrat. Suntem, totuși, într-o scenă de re-prezentare totală. Cum a fost, pentru interpreții care susțineau masa pe umerii lor să „re-trăiască” pe viu această experiență a opresiunii și umilinței?
I.B.: În mod clar, avem de-a face cu singura scenă eminamente teatrală, monologul fiind scris de marele dramaturg columbian Ricardo Silva. Andrés Parra mi-a spus că Develaciones a fost opera artistică cea mai importantă din cariera lui. Iar eu cred că tocmai posibilitatea de a introduce o asemenea scenă este parte din imensa forță a spectacolului. Eu m-am născut în capitală, nu am cunoscut niciodată violența din teritoriu, deci nu m-aș putea pune în pielea interpreților. Dar cred sincer că acest spectacol le-a permis să-și trăiască doliul, reușind să se vindece puțin, devenind astfel mult mai puternici. Poate că este ceva cathartic și în acest aspect.
A.B.:Așadar, arta poate arăta absolut orice?
I.B.: Da, arta poate arăta orice, cu condiția de a re-prezenta. Și aici intervine diferența. În această scenă specifică, există ceva criptic, nu este o scenă realistă, iar simbolul mesei și al titanului Atlas este foarte important.
A.B.:O ultimă întrebare legată de titlul spectacolului. De ce Develaciones4? De ce un concept aproape juridic? Există o legătură între „dezvăluire” și „revelație”? Te întreb căci tocmai împărțirea spectacolului în 14 stații amintește de Drumul crucii…
I.B.: Suntem o țară catolică în mod indubitabil. Dar spectacolul este unul absolut sincretic. De exemplu, Mamele din Soacha interpretează un amestec de muzici tradiționale și cânturi medievale și gregoriene, ceea ce demonstrează că sacralitatea merge dincolo de religie. Sacralitate poate erupe din practici diverse. Referindu-ne strict la titlu, nu a fost ușor să găsim un titlu poetic. Dezvăluirea are ceva de-a face cu menținerea caracterului metaforic-misterios al spectacolului. Develaciones ține de mister, căci dacă nu ar fi așa, ar fi pur și simplu un spectacol informativ. În acest sens, Develaciones este precum un văl între opacitate și transparență. Și este un spectacol inclasabil, pe atât de politic pe cât îl consider politic pe Shakespeare…
*Acest interviu a fost realizat în limba spaniolă, în data de 4 iunie 2024, în biroul lui Iván Benavides din cadrul Centrului Național al Artelor din Bogota.
Note:
(1) Iván Benavides este compozitor și producător muzical, directorul Centrului Național al Artelor Delia Zapata Olivella din Bogota, Columbia. Interviul a fost realizat în limba spaniolă, în data de 4 iunie 2024, în biroul lui din cadrul Centrului Național al Artelor din Bogota.
(2) În limba spaniolă, joc de cuvinte între „harta/s (multă, multe)” și „artista (artist)”. Formularea „hartas cosas (lucruri multe)” se folosește pentru a surprinde caracterul eclectic al unor situații, persoane, evenimente.
(3) „Falșii pozitivi” este un concept care îi desemnează pe civilii nebeligeranți asasinați de Armata Națională Columbiană în timpul conflictului armat intern din perioada 2002-2008, în timpul președinției lui Álvaro Uribe Vélez. Pentru a se masca asasinatele, cei uciși au fost prezentați drept victime colaterale în cadrul conflictului.
Iván Benavides: „În țara noastră, am trecut uneori de la suferință și durere la violență pentru că nu am trecut întâi prin doliu…”
Interviu realizat de Alexandru Bumbaş
Publicat în: Teatrul azi nr. 11-12/2024
Rubrica: accente | teatru comunitar
Iván BENAVIDES1: Nu știu dacă se poate traduce într-o altă limbă cuvântul pe care îl voi utiliza ca să îți răspund, dar îmi place să spun că sunt un „hartista”2. Altfel spus, sunt mai degrabă un generalist decât un specialist. Am studiat arhitectura, dar am lucrat mult în domeniul muzicii și, de acolo, drumurile mi s-au deschis către regia artistică, producția cinematografică și managementul politicilor publice. Și totuși, toate aceste experiențe au un numitor comun, ceva foarte important pentru mine: prin ele încerc să ascult lumea și să lucrez imaginația, sensibilitatea și memoria.
A.B.: Vorbind de „memorie”, pentru a intra în tematica interviului nostru, poți să îmi povestești cum ai ajuns să colaborezi cu Comisia Adevărului?
I.B.: Scopul acestei colaborări a fost determinat de necesitatea de a transmite spiritul raportului Comisiei prin intermediul artei și, mai ales, prin intermediul muncii cu comunitățile indigene și afro-columbiene din Columbia, în special a tradițiilor acestora. Proiectul s-a desfășurat în colaborare cu numeroase instituții cum ar fi: Corporația La Paz Querida („Pacea Îndrăgită”), Teatrul Mayor Julio Mario Santo Domingo din Bogota, dar și cu grupuri precum Fundația indigenă Saüyee’pia Wayuu, Garda indigenă națională, și colectivul MAFAPO – Mamele Falșilor Pozitivi3. Cu toții am căutat să surprindem diversitatea în această țară mega-diversă care este Columbia, ținând cont de faptul că doar de la Constituția din 1991 – adică la mai bine de 200 de ani de la obținerea independenței – Columbia se definește ca un stat divers, plurietnic și multicultural.
A.B.: Ce semnifică, în spectacolul Develaciones, această diversitate definitorie pe care o menționezi?
I.B.: Recunoașterea oficială a diversității a fost un punct de cotitură într-o țară care continuă să își scrie povestea națională… Personal, pot să spun că sunt fraze care îmi guvernează viața, eu le numesc mantre. Prima este: „diversitatea bine gestionată generează bogăție, dar diversitatea prost gestionată duce la conflict”. Rezultatele proastei gestionări a acestei superbe diversități au fost numeroasele excluziuni provocate de rasism și violență. A doua mantră este următoarea: „comunitatea creează cultura și cultura creează comunitate”. Din nefericire, în Columbia, acest cerc virtuos a fost erodat de toate excluziunile despre care am amintit. Ținând cont de toate acestea și pentru a răspunde la întrebarea ta, tot ce pot să spun este că am căutat să înțeleg cum anume biodiversitatea noastră culturală poate fi integrată în această poveste națională și, mai ales, cum anume o poate surprinde arta.
A.B.: Poți să împărtășești câteva elemente-cheie cu privire la modul în care s-a desfășurat acest proiect de reprezentare artistică?
I.B.: Aș începe prin a spune ceva important: Develaciones nu re-prezintă, Develaciones prezintă, expune. Sunt mulți interpreți care apar pe scenă și care nu re-prezintă nimic. Ei pur și simplu sunt.
A.B.: Poți să explici dinamica între a re-prezenta și a prezenta?
I.B.: În prima etapă a proiectului, cea mai importantă, ne-am închis într-un loc numit Minca, în departamentul Sierra Nevada de Santa Marta, în junglă, pentru a idea cu privire la modalitățile în care se poate face un spectacol cu comunitățile indigene și afro-columbiene de pe teritoriu. Am început să ne dăm repede seama că aveam de-a face cu îndeletniciri și forme de înțelepciune ancestrală care nu aveau nimic de-a face cu ideea de a fi artist profesionist, ci tocmai cu această manieră de a fi, practic ritualizată, care nu poate fi clasificată în canoanele noastre occidentale. De exemplu, când indienii Wayuu dansează, ei nu fac artă, pentru ei cuvântul „artă” nici măcar nu există. Așa cum îți spuneam, ei pur și simplu sunt, cu îndeletnicirile lor și cu formele lor de cunoaștere ancestrală. Cineva îmi spunea că ei nu dansează pentru a fi văzuți ci pentru a fi ascultați. Așadar, dinamica de care vorbești poate fi explicată simplu. Ca regizori și producători artistici noi nu am făcut altceva decât să construim punți care să permită acestor voci să fie ascultate. Nu le-am spus ce să facă și cum să facă, pur și simplu am detonat activitatea creativă pornind de la limbajele proprii ale comunităților și grupurilor cu care am lucrat.
A.B.: Pentru a relua ideea de „canon occidental” pe care ai menționat-o anterior, mi-ar plăcea să abordez cu tine conceptul de „catharsis” care, de la Aristotel încoace, pare să definească rolul artelor scenice. Ai putut descoperi, în rândul sistemelor de cunoaștere și al îndeletnicirilor comunităților, ceva care să semene cu acest concept? Există ceva cathartic în Develaciones?
I.B.: Develaciones este un imens ritual de doliu, renaștere și rearmonizare. Este, de asemenea, și o narațiune despre suferință și lipsuri, o narațiune care construiește calea dinspre tărâmul durerii spre tărâmul vieții. În țara noastră, am trecut uneori de la suferință și durere la violență pentru că nu am trecut întâi prin doliu… Dar suferința se trăiește în mod diferit de la o comunitate la alta. Aș spune că, dacă există cu adevărat ceva cathartic în Develaciones, conceptul cel mai apropiat ar fi cel de rearmonizare. Am avut ocazia să organizăm numeroase laboratoare de cercetare și creație în teritoriu, iar acest lucru a permis și întâlnirea alterităților, în sensul că indienii Wayuu, de exemplu, nu îi cunoșteau pe afro-columbienii din Pacific și nici pe Mamele din Soacha. Însă, fiecare grup este foarte sensibil la procesul de rearmonizare a teritoriului și, pentru toți, primul teritoriu este corpul. Gândește-te la dansul în spirală al indienilor Wayuu care apare în spectacol; acest dans se numește yonna – un exemplu perfect de rearmonizare teritorială. Cred că există ceva cathartic în acest proces. Iar publicul simte…
A.B.: Există o scenă foarte complicată în spectacol. Iar ca dramaturg și regizor ce mă aflu, la rândul meu implicat în proiecte despre violență și memorie, mi-ar plăcea să abordez cu tine această scenă, mai ales că mi se pare că există o legătură strânsă între „prezentare/re-reprezentare”, așa cum spui tu, și „catharsis”. Este vorba despre scena în care marele actor columbian Andrés Parra interpretează monologul unui patriarh-dictator. Scenografia îl surprinde pe acest personaj așezat la o masă, alături de oficialități, oameni politici, soldați, preoți, în plin ospăț. Monologul este un panegiric despre necesitatea și utilitatea războiului, care, potrivit personajului, întreține „existența unei țări”. Masa respectivă este susținută pe umeri de indieni și afro-columbieni, membrii ai comunităților cu care ai lucrat. Suntem, totuși, într-o scenă de re-prezentare totală. Cum a fost, pentru interpreții care susțineau masa pe umerii lor să „re-trăiască” pe viu această experiență a opresiunii și umilinței?
I.B.: În mod clar, avem de-a face cu singura scenă eminamente teatrală, monologul fiind scris de marele dramaturg columbian Ricardo Silva. Andrés Parra mi-a spus că Develaciones a fost opera artistică cea mai importantă din cariera lui. Iar eu cred că tocmai posibilitatea de a introduce o asemenea scenă este parte din imensa forță a spectacolului. Eu m-am născut în capitală, nu am cunoscut niciodată violența din teritoriu, deci nu m-aș putea pune în pielea interpreților. Dar cred sincer că acest spectacol le-a permis să-și trăiască doliul, reușind să se vindece puțin, devenind astfel mult mai puternici. Poate că este ceva cathartic și în acest aspect.
A.B.: Așadar, arta poate arăta absolut orice?
I.B.: Da, arta poate arăta orice, cu condiția de a re-prezenta. Și aici intervine diferența. În această scenă specifică, există ceva criptic, nu este o scenă realistă, iar simbolul mesei și al titanului Atlas este foarte important.
A.B.: O ultimă întrebare legată de titlul spectacolului. De ce Develaciones4? De ce un concept aproape juridic? Există o legătură între „dezvăluire” și „revelație”? Te întreb căci tocmai împărțirea spectacolului în 14 stații amintește de Drumul crucii…
I.B.: Suntem o țară catolică în mod indubitabil. Dar spectacolul este unul absolut sincretic. De exemplu, Mamele din Soacha interpretează un amestec de muzici tradiționale și cânturi medievale și gregoriene, ceea ce demonstrează că sacralitatea merge dincolo de religie. Sacralitate poate erupe din practici diverse. Referindu-ne strict la titlu, nu a fost ușor să găsim un titlu poetic. Dezvăluirea are ceva de-a face cu menținerea caracterului metaforic-misterios al spectacolului. Develaciones ține de mister, căci dacă nu ar fi așa, ar fi pur și simplu un spectacol informativ. În acest sens, Develaciones este precum un văl între opacitate și transparență. Și este un spectacol inclasabil, pe atât de politic pe cât îl consider politic pe Shakespeare…
*Acest interviu a fost realizat în limba spaniolă, în data de 4 iunie 2024, în biroul lui Iván Benavides din cadrul Centrului Național al Artelor din Bogota.
Note:
(1) Iván Benavides este compozitor și producător muzical, directorul Centrului Național al Artelor Delia Zapata Olivella din Bogota, Columbia. Interviul a fost realizat în limba spaniolă, în data de 4 iunie 2024, în biroul lui din cadrul Centrului Național al Artelor din Bogota.
(2) În limba spaniolă, joc de cuvinte între „harta/s (multă, multe)” și „artista (artist)”. Formularea „hartas cosas (lucruri multe)” se folosește pentru a surprinde caracterul eclectic al unor situații, persoane, evenimente.
(3) „Falșii pozitivi” este un concept care îi desemnează pe civilii nebeligeranți asasinați de Armata Națională Columbiană în timpul conflictului armat intern din perioada 2002-2008, în timpul președinției lui Álvaro Uribe Vélez. Pentru a se masca asasinatele, cei uciși au fost prezentați drept victime colaterale în cadrul conflictului.
(4) În spaniolă, „dezvăluiri”.