De la comedie la dramă, thrillere polițiste și povești clasice, trecând printr-o gamă extrem de variată de registre și stiluri, Șerban Gomoi dovedește o versatilitate aparte, ce îi permite să îmbrățișeze nuanțat orice rol. Este înzestrat cu o expresivitate despre care el mărturisește că nu are numai aspecte pozitive, dar care îl ajută să transmită emoții puternice. Este absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București, specializarea Arta actorului, la clasa profesor Liviu Lucaci (2010), și are un masterat în teatru clasic, la aceeași universitate (2012). Din 2017 este angajat al Teatrului Nottara din București. A fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal – pentru rolul Tânărul din O haită de sfinți de Neil LaBute, regia: Vlad Zamfirescu (2021), și pentru rolul Don Juan din Don Juan de Molière, regia: Cristi Juncu (2024).
Am stat de vorbă despre momentele importante din cariera sa, despre talent, muncă, despre curiozitatea sa înnăscută față de natura umană.
Silvia DUMITRACHE: De la rolul din Romanțioșiide Edmond Rostand, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, până la cel mai recent, din Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, în regia lui Vlad Cristache la Teatrul Nottara, ai călătorit prin foarte multe lumi, epoci, ai întâlnit foarte multe personaje. Povestește-mi un pic despre călătoria asta, care au fost reperele, punctele-cheie, cum treci dintr-o lume în alta, cum jonglezi între ele?
Șerban GOMOI: Așa cum mi-a spus-o încă din prima zi de facultate profesorul meu Liviu Lucaci, care, la rândul lui, transmitea mai departe gândul profesorului său, Ion Cojar: toate personajele sunt în noi. N-am înțeles pe moment exact ce înseamnă, dar, în timp, mi-am dat seama că o situație poate fi abordată din multe unghiuri, în funcție de starea noastră. Poți să fii mai nervos dacă n-ai mâncat sau dacă nu te-ai odihnit cum trebuie. De pildă, ai de interpretat un personaj rebel. Rebel înseamnă cineva care este nervos tot timpul pe ceva. Preferabil e să știe ce îl supără, spre ce își îndreaptă revolta, furia. Dacă nu mănânc, de exemplu, pot să simt furie. În primul rând pe mine, pentru că nu m-am ținut de program, sau furie pe omul care m-a făcut să mă abat de la program. Dacă iau acea senzație și o gonflez, se poate construi un personaj pe acea senzație de revoltă. La fel, grija. Rolul din Romanțioșii era al unui tată a cărui fată urma să se mărite. O caracteristică a oricărui părinte este grija. Nu aveam atunci copil să știu ce înseamnă grija părintească, dar, cu analogia pe care o învățăm de la maestrul Stanislavski, pot să mă gândesc la un moment când am fost eu grijuliu. Toate senzațiile există în noi și toate au legătură cu atenția, care este energia pe care o îndrepți spre ce vrei. Un rol foarte atipic pentru mintea fost cel din Fetele Pelican (The Wardrobe Ensemble), al lui Horia Suru, la Nottara. Personajul meu era un tânăr care avea o aură pozitivă, iar eu, un pesimist din fire, a trebuit să găsesc ceva care să mă facă să mă simt bine, să mă bucure și de care să mă țin permanent. El află, în arcul poveștii lui, că urmează să devină tătic și e foarte îndrăgostit de iubita lui. Și pe ea mi-am canalizat toată atenția – aspect care m-a provocat, căci eu am o sensibilitate care mă face să mă îndrept spre orice mă provoacă. E ceva ce se materializa în anumite acțiuni pe care le foloseam scenic, eram atent să stea bine la masă, în general eram grijuliu cu nevoile ei.
S.D.:Preferi să primești roluri potrivite cu sensibilitatea ta sau îți place să mai lucrezi pe contre-emploi, cum a fost Dodo din Fetele Pelican sau chiar Don Juan din adaptarea lui Cristi Juncu?
Ș.G.: Sunt într-o etapă în care îmi doresc să fac roluri pe contre-emploi. Cu cât este mai dificil, mai restrictiv pentru mine, cu atât este o provocare mai mare de a încerca să fiu liber într-un spațiu în care trebuie să-mi găsesc loc. Don Juan a fost pe contre-emploi, dar extrem de bine speculat de Cristi, pentru că a gândit un personaj care atrage într-o oarecare măsură și, în același timp, nu-și stăpânește această putere. El pur și simplu se bucură ca un copil, de aici și paralela între el și imaturitatea bărbatului. El nu-și poartă responsabilitatea puterii. Iar eu cred că oamenii care atrag sub orice formă au o responsabilitate.
S.D.:Presupun că ai trecut și tu prin procese de conștiință legate de forța pe care o deții ca artist. Cum s-a modificat relația ta cu ceilalți de-a lungul timpului? Cum resimți acum această responsabilitate?
Ș.G.: Cred cu tărie că responsabilitatea mea începe și se termină odată cu ridicarea și lăsarea cortinei: să fac ceea ce ține de mine în contextul scenic. Mai departe, fiecare extrage ce își dorește de acolo. Și mai trebuie să nu am siguranțe. Oricine susține că știe până la capăt ceva, riscă să intre într-un șablon foarte tehnic care omoară orice strop de imprevizibil, absolut vital în teatru.
S.D.: Cum vezi relația dintre tehnică și creativitate? Mai exact, crezi în ideea de libertate supremă în actul artistic? Tu cum îți manifești libertatea ta de artist? Cât de mult vrei sau ceri să fii direcționat? Și ce gen de dinamică preferi să ai cu un regizor? Cât de mult vrei să te lași pe mâna lui, cât de mult vrei să îți aduci tu contribuția?
Ș.G.: Dacă e să folosesc niște procente, aș spune 70% să mă conducă regizorul și 30% să fie partea mea. N-ai cum să fii liber fără niște limite, fără un context.
S.D.:Conține și meseria asta un pic de matematică.
Ș.G.: Da, mi-am dat seama destul de repede că n-am scăpat de marele meu Nemesis, acel 2 plus 2.
S.D.: Aici, din fericire, câteodată 2 plus 2 nu fac mereu 4…
Ș.G.: Da, dar tocmai acest aspect al meseriei noastre m-a întristat mereu, pentru că, pe de-o parte, e frumos, dar pe de altă parte, n-ai cum să te verifici. Și noi avem o nevoie extraordinară de a ne verifica. Cu limită, cu măsură, dar cum demonstrezi științific legătura între doi parteneri de scenă care joacă într-o situație? Tot domnul Cojar spunea, și eu am auzit-o de la profesorul Liviu Lucaci, că una dintre misiunile actorului este să facă sensibil ceea ce este inteligibil. Dar ca să pot să fac asta trebuie mai întâi să înțeleg. Și aici vine provocarea cea mai mare pentru mine – cum să înțeleg ceva fără să omor, să împietresc, ca într-un insectar, acea trăire, acea senzație.
S.D.: În această ecuație intră oare și spiritul/gustul epocii? Ceea ce epoca în care trăim consideră bun/frumos/corect, fără să faci compromisuri care să reducă din valoare în favoarea comercialului.
Ș.G.: Poveștile sunt aceleași. Mai am contre prietenești cu diverși oameni din breaslă care susțin că cel mai important factor este povestea. Poveștile sunt însă aceleași de mii de ani, noi ne străduim să inventăm altele, dar nu prea avem de unde. Așa că important e în felul în care spui povestea. Cred că acolo mustește originalitatea fiecăruia.
S.D.:Ai spus că poveștile sunt aceleași de la început. De aici vine și afinitatea ta pentru teatru clasic?
Ș.G.: Nu m-am gândit niciodată din acest unghi, dar da, am o afinitate pentru teatru clasic și, da, aș putea spune că există o legătură între aceste puncte. Îmi place ideea de a face teatru clasic altfel – nu mă refer la a face Shakespeare cu telefoane mobile în mână, ci despre a spune povestea din alte perspective.
S.D.: Ce ai învățat cel mai important de la maeștrii pe care i-ai avut?
Ș.G.: De la Liviu Lucaci am învățat să fiu curajos. Eram un adolescent de 18 ani care nu știa ce vrea, nimeni, de fapt, nu prea știa. Curaj, avânt, minte liberă – elementele talentului –, cum spunea Elena Andreevna în Unchiul Vanea. Inclusiv ce înseamnă să am minte liberă am învățat de la Liviu Lucaci, care ne-a arătat cum să fim atenți. La 18 ani, mai ales când aspiri la profesia de actor, ți se întâmplă miliarde de lucruri în fiecare secundă. Dacă ești atent la ele afli o mulțime despre tine, despre ceilalți, despre nuanțe pe care le poți prinde ca observator – postură foarte grea la acea vârstă.
S.D.: Poți să fii un actor bun dacă nu ai talent? Pot să apară momente de grație?
Ș.G.: Da. Oricum, talentul se manifestă foarte rar. Momente de grație au și oameni despre zici că n-ar fi talentați, dar stăpânesc o tehnică extraordinară. Nu este suficient să-ți iasă o singură dată, trebuie să poți să reproduci acel rezultat. Trebuie să fii foarte cinstit în recrearea acestui proces, să treci efectiv prin toate etapele. Talentul fără muncă într-adevăr se pierde. Accentuez că cel mai important lucru e atenția, spre ce ți-o canalizezi. Talentul ar fi lejeritatea cu care o persoană asimilează niște cunoștințe. Sunt actori care muncesc trei ani să le iasă un moment, iar unui om talentat îi iese într-o fracțiune de secundă. Cred că asta e singura diferență. Ca să-ți depășești limitele, trebuie să-ți dai seama care sunt acelea. Dacă vreau să ridic masa la care stăm acum, îmi dau seama că nu pot. Și atunci lucrez să îmi întăresc masa musculară pentru a deveni mai puternic. Aceeași gimnastică trebuie să o practicăm și în provocările mentale.
S.D.:Tu când ai simțit această lejeritate în a asimila?
Ș.G.: Niciodată! Știu că așa pare, că asta transmit, cum îmi spune și colega mea, Sorina Ștefănescu – pe care o știu de la 18 ani și este printre cei mai dragi oameni –, că îmi iese mereu. Dar nu e așa, e un proces personal. De exemplu, am nevoie de cel puțin jumătate de oră să stau eu cu mine înainte de orice spectacol. Fie că am o intrare, fie că am trei ore în care apar în toate scenele. Și nu ca să mă gândesc la ce am de făcut. De obicei ascult muzică, diferită în funcție de rol – Marilyn Manson la Don Juan, rock alternativ la Zbor… Apoi, îmi notez permanent detalii, pentru că nu țin minte.
S.D.:Deci această nonșalanță ce pare naturală este, în esență, lucrată?
Ș.G.: 100% lucrată. Mă gândesc în fiecare secundă ce să zic, cum să sune să nu par nebun, să fiu coerent, deși adesea știu că par un ciudat care înșiruie niște cuvinte la întâmplare. Am fost mereu nesigur pe mine. Înainte de primul spectacol în regim profesionist pe care l-am jucat la Teatrul Foarte Mic, Platonov, spectacolul de licență coordonat de Liviu Lucaci, în care Adrian Nicolae îl interpreta pe Platonov și eu pe Trilețki, n-aș fi recunoscut în fața nimănui că eram paralizat de emoție. Am reușit să-mi iau inima-n dinți și să vorbesc cu Lucaci. I-am zis să vină la cabină, nu am lăsat pe nimeni să intre. Am început să plâng și i-am zis: „Profu´, care-i marele meu atu în meseria asta?”. Proful, care știa foarte bine cu cine avea de-a face, mi-a răspuns: „Șerbane, prin ochii tăi se proiectează un ecran de cinema”. N-am înțeles nimic. „Cum adică, ce înseamnă asta? V-am rugat să-mi ziceți ceva, eu ce fac acum la spectacol? Joc că sunt un cinematograf, că sunt proiector?”. El a zis „Bine, hai!”, și a plecat. M-am gândit foarte mult la acea replică. Aș fi putut să zic, lasă-mă, ești nebun, m-ai rupt cu sfatul asta bătrânesc. Dar am început să fiu atent și mi-am dat seama că și alți oameni îmi spuneau, cu alte cuvinte, aceeași idee. Mi se spunea că e „prea mult” – nu urli când doarme cineva lângă tine. Situația îți cere să îți reglezi intensitatea. Pe fața mea se vede ce gândesc și, într-adevăr, sunt un mincinos foarte prost. Dacă aș juca poker, cineva care știe regulile ar putea să-și dea seama exact ce mână am. Așadar, înseamnă că dacă oricum se vede pe fața mea ce joc, de ce aș împinge și eu mai mult? Eu n-am niciun aport. M-am născut cu niște mușchi faciali care reacționează foarte ușor la gânduri și cu o formă expresivă a feței și a ochilor. Chiar și așa am impresia că împing oricum prea mult, îmi mișc prea mult ochii, nu-mi place să mă văd deloc, nu-mi place să-mi aud vocea, am o voce de papagal sinistru.
S.D.:Asta e o problemă generală, se pare. Nimeni nu-și suportă vocea.
Ș.G.: Da, pentru că actorii, în capul lor, sunt toți niște zei pe pământ. Și când îți auzi vocea îți spui: stai că zeii nu vorbesc așa, vocea din capul meu tună și fulgeră, n-am cum eu să fiu ăsta. Toți suntem așa, chiar dacă nu recunoaștem direct. Toți suntem niște narcisici.
S.D.:Ai avut/ai momente de smerenie?
Ș.G.: Lucrez din greu să fiu smerit, știu că nu pare, știu că dau senzația de aroganță. Dar asta pentru ca mi-e teamă că acest lucru inexplicabil și frumos care se întâmplă când aparent ies lucrurile o să se termine, că la un moment dat ceva, cineva, universul, Dumnezeu o să zică stop. Și atunci de frică zic: „Doamne, îți mulțumesc”. Și fac asta de foarte mult timp, aproape în fiecare seară, chiar și când am o zi proastă, e ceva acolo în mine care mă face să am o scânteie de recunoștință, pentru că indiferent cum a fost ziua am dus-o până la capăt, a fost bine, am mâncat ceva bun, nu a fost cum am vrut neapărat, dar… mâine am o nouă șansă, dacă într-adevăr m-a afectat atât de tare ziua de azi, mâine o să am o nouă ocazie să fiu mai bun.
S.D.:Simți că există un spirit al generației tale, simți ca aparții unui val?
Ș.G.: Suntem un grup de oameni care am avut norocul de a practica această meserie și care suntem exclusiv rezultatul întâlnirii de gradul 3 dintre noi și Lucaci, anume Adi Nicolae, Vlad Udrescu, Micutzul – dar el s-a orientat spre stand-up, Nelu Cortea, care și el mai nou face stand-up, Sorina Ștefănescu. Numitorul nostru comun este curajul, dublat de studiu.
S.D.: Lăsând planurile la o parte, iluzii ai avut când ai intrat în domeniul ăsta? S-au destrămat?
Ș.G.: Singura iluzie destrămată a fost, culmea, că îmi imaginam că o să fie ușor. Și am realizat asta din primele zile de școală. Eu veneam după doi ani de liceu în care făcusem teatru la Cercul de Arta Actorului de la Palatul Copiilor unde profesorul nostru de acolo, Dumnezeu să-l ierte, ne-a zis de Stanislavski, așa că eu citisem Munca actorului cu sine însuși la 17 ani. Și m-am trezit la facultate că eram pus să fac joculețe, iar eu voiam situații, să mi se spună când, unde, de ce etc. Făceam o bucată din Unchiul Vanea, celebra scenă de beție, mi se părea floare la ureche, oamenii se distrau, când mă întreabă Lucaci: „Tu știi cu ce se ocupa domnul ăsta?”. „Da, mi se pare că-i doctor”. „Și știi ce doctor e? Câte feluri de doctori cunoști tu?” Și eu credeam că iar vrea Lucaci să mă umilească în fața colegilor mei, să arate ce talentat, dar ce prost sunt eu. Am început să enumăr tipuri de doctor, colegii se amuzau. M-a întrebat dacă am citit piesa… nu o citisem. E o replică acolo în care spune „Să nu mă mai chemi niciodată la tatăl tău.”. Era singurul medic din acel district. „Asta înseamnă că dacă tu ești la omul acesta acasă care se preface că e bolnav, alți trei oameni în altă parte mor. Tu ai simțit vreodată o asemenea responsabilitate?” Nici n-am conceput, nici n-am înțeles ce a zis. „Hai că simplific eu. Viața cuiva a depins vreodată de tine, Șerban?” În momentul acela am simțit ceva, mai degrabă decât am înțeles.
S.D.: Ai simțit vreodată atât de mult încât te-a afectat la nivel personal? Mă gândesc, de pildă, la un rol precum cel din O haită de sfinți de Neil Labute, în regia lui Vlad Zamfirescu, o piesă foarte întunecată, cu personaje la fel de problematice. Cum te duci în niște zone întunecate pe care poate nici tu nu știi că le ai?
Ș.G.: Nu m-am dus, de aceea consider acel rol un mare rateu. Mi-a fost atât de greu să mi-l imaginez și să-l apăr, atât de frică să mă duc în zonele acelea, încât nu m-am dus. Doar mi-am imaginat, dar nu am avut cum să merg atât de departe. A și fost primul spectacol pe care l-am făcut la Sala mică, după un șir foarte lung de comedii bulevardiere la Sala mare. Iar acum aveam un monolog de 43 de minute, stând pe un scaun, cu un pahar de apă în față și atât. Am lucrat foarte mult să-mi reglez vocea, eram obișnuit să vorbesc tare și, dacă vorbești tare în acea sală, pierzi nuanțe, efectiv te distrage sunetul propriei tale voci.
S.D.: Ai transmis foarte bine frământările acestea, starea de inconfort a personajului.
Ș.G.: Pentru că eu, Șerban, în realitate mă aflam în inconfort. Din punctul acesta de vedere, e o păcăleală bună, dar din punct de vedere moral, față de personaj și de domnul LaBute, nu m-am achitat.
S.D.:Cum ți-ai fi imaginat interpretarea la modul ideal?
Ș.G.: Tocmai asta e problema, că n-aveam cum să-mi imaginez. De obicei trec prin procesul de a-mi imagina cum e personajul într-o zi, cum e el dimineața când se trezește la micul dejun, cu ce se îmbracă, cum se îmbracă, cum și ce mănâncă etc. Îmi place să îmi las mintea să fabuleze în direcția asta. Despre acest personaj nu puteam spune că și-a asumat vreun risc pentru familia lui și nici acum, când domnul LaBute ți-a dat ocazia să mărturisești adevărul, nu o faci, îi spuneam. Nu reușeam decât să mă enervez dacă mergeam în zona aceea, nu mă ajuta. Mă enervam, mă emoționam de la început, iar Vlad nu voia asta, el a avut o viziune asupra acestor personaje care mi-a plăcut foarte mult: să pară că sunt oameni obișnuiți, de pe stradă, că monștrii aceia sunt niște oameni lângă care stai în metrou. Apare firesc o frământare excesivă, care oricum îți vine ca actor. Dacă mai ai și o structură ca a mea, cu această expresivitate, riscul este ca tumultul interior să se manifeste în feluri în care pur și simplu nu servesc spectacolul. Mi-era oricum frică să mă duc atât de departe și atunci am jucat inconfortul lui Șerban.
S.D.:Toate aceste frământări au construit însă o situație tensionată bine articulată, născută din inadecvare.
Ș.G.: Lucrul la acest rol mi-a arătat că poți să faci și fără să-ți rupi carnea de pe tine. E adevărat că eu în continuare, ca orice wanna be artist cu complexe de Dumnezeu, vreau să simt, să arăt. Vrem să se vadă cât de mult muncim și cât de mult ne sacrificăm noi. Starea de inadecvare pe care ai menționat-o e o caracteristică a mea, nu ține de talent. E un lucru foarte bun pentru un actor să se simte inadecvat. Ce face un om care se simte inadecvat? Devine atent, e super perceptiv la mediu, la oameni, la ce simte el.
S.D.: Ești curios cu privirea la natura umană?
Ș.G.: Da, enorm. Îmi place să-i analizez pe oameni și mă străduiesc să nu par sinistru, port ochelari de soare pe care special i-am ales să nu mi se vadă ochii și să pot să mă uit în voie la oricine. Mă fac că mă uit în telefon, dar îi studiez pe oameni. Fiind probabil o fire mai sensibilă și de mic manifestând curiozitate față de orice, la un moment dat, în spectrul acesta intră și lucruri care chiar sunt importante pentru tine. E ca un năvod uriaș în care în mod cert tot o să prinzi ceva.
Aveam 16 ani, eram la Cercul Arta Actorului, eram în etapa în care le impresionam pe fete dându-mă cu placa și aruncându-mă în boscheți. Era o fată de care-mi plăcea mult, ea avea 15 ani, eu 16. Și făceam exercițiul de dezvăluire a sentimentelor intime, un soi de interviu: elevul, actorul în devenire stă pe un scaun în centru și trebuie să povestească o întâmplare adevărată din viața lui care a însemnat ceva pentru el, cu un potențial emoțional destul de încărcat. Ce a povestit fata de care îmi plăcea m-a zguduit și m-a lăsat la final cu uluirea de mă întreba ce se ascunde în ea: mergea într-un mijloc de transport în comun, era supraaglomerat, oamenii se îmbrânceau și la un moment dat cineva a folosit un apelativ urât la adresa gurii ei – o gură foarte frumoasă, de altfel, era unul dintre lucrurile care-mi plăceau la ea. Iar ea a ajuns acasă, a luat o forfecuță de unghii și a început să se taie pe gură. Eu eram șocat că asta poate fi în capul unei fete de 15 ani, că sunt oameni care se gândesc la astfel de lucruri, în timp ce eu nu știam cum să atrag atenția mai mult. Mi-a arătat cât de departe se poate duce mintea omului într-o anumită situație. E un mecanism pe care l-am deprins atunci și care e activ și acum.
S.D.: Sentimentul tău de inadecvare vine poate și din faptul că în adolescență ai pendulat între două extreme, între două clase de integrare socială, de la cei invizibili la cei populari. La o vârstă în care acest lucru devine extrem de derutant, când nu știi cum să metabolizezi ce ți se întâmplă.
Ș.G.: Și acum mă chinui să metabolizez, pentru că, efectiv, mă aflu între formă și conținut.
S.D.: Relația formă – conținut… cum te raportezi la acest clasic binom?
Ș.G.: Primul nostru contact cu cineva este cel fizic-vizual, așadar acest pas este important. Apoi vedem interiorul. Ambele aspecte contează, trebuie să-ți dezvolți armonios și interiorul, și exteriorul. Se pare că odată ce-ți dezvolți exteriorul, urmează și interiorul. Atunci când ești îngrijit cu exteriorul, dai dovadă de un soi de disciplină care deja te restructurează interior. Adică deja e un plus și interior, știi? Afli ceva despre tine, în primul rând afli despre tine că ție îți place să fii un om pentru care contează cum arăți. Ceva din tine te face să te simți confortabil în momentul în care știi că arăți bine și oamenii se uită la tine într-un fel și tu știi că se uită la tine așa pentru că ești îngrijit. Acum foarte multă vreme aș fi riscat să zic că oamenii care sunt așa sunt niște superficiali. Sunt convins că am și zis. Acum sunt de altă părere. Dacă rămâi doar la asta, da, e adevărat, riști să nu evoluezi.
S:D.: Dincolo de teatru, ce lecturi au avut un impact asupra ta?
Ș.G.: O carte cu care am rezonat foarte mult este autobiografia actorului Alan Alda, Să nu-ți împăiezi niciodată câinele. Iar romanul care m-a marcat cel mai puternic este Foamea lui Knut Hamsun, pentru felul în care explorează cât de departe poate să meargă cineva în anumite situații. Protagonistul ajunge să-și mănânce nasturii hainei. Și nu era pierdut undeva în pustietate, ci în buricul umanității, în peștera aceea de cameră scorojită. Arată cât de mult poți să decazi din cauza vanității.
S.D.:Ești în echipa Teatrului Nottara de opt ani. Care sunt avantajele în a face parte dintr-o trupă permanentă?
Ș.G.: Este minunat să lucrezi cu aceiași oameni, să ajungi să-i cunoști atât de bine încât poți să vezi ce înseamnă o limită, unde începe ceva și unde se termină ceva. Doar într-un asemenea context reușești să-ți dai și tu seama de ce ești, cine ești, ce poți să faci. Este foarte important să-ți vezi traiectoria ta și și a colegilor. E foarte frumos să vezi lumea mișcându-se odată cu tine.
Șerban GOMOI: „N-ai cum să fii liber fără niște limite, fără un context”
Interviu realizat de Silvia Dumitrache
Publicat în: Teatrul azi nr. 7-8-9/2025
Rubrica: interviul ediţiei
De la comedie la dramă, thrillere polițiste și povești clasice, trecând printr-o gamă extrem de variată de registre și stiluri, Șerban Gomoi dovedește o versatilitate aparte, ce îi permite să îmbrățișeze nuanțat orice rol. Este înzestrat cu o expresivitate despre care el mărturisește că nu are numai aspecte pozitive, dar care îl ajută să transmită emoții puternice. Este absolvent al Universității Naționale de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” București, specializarea Arta actorului, la clasa profesor Liviu Lucaci (2010), și are un masterat în teatru clasic, la aceeași universitate (2012). Din 2017 este angajat al Teatrului Nottara din București. A fost nominalizat la Premiile UNITER pentru cel mai bun actor în rol principal – pentru rolul Tânărul din O haită de sfinți de Neil LaBute, regia: Vlad Zamfirescu (2021), și pentru rolul Don Juan din Don Juan de Molière, regia: Cristi Juncu (2024).
Am stat de vorbă despre momentele importante din cariera sa, despre talent, muncă, despre curiozitatea sa înnăscută față de natura umană.
Silvia DUMITRACHE: De la rolul din Romanțioșii de Edmond Rostand, în regia lui Alexandru Mâzgăreanu, până la cel mai recent, din Zbor deasupra unui cuib de cuci de Dale Wasserman, în regia lui Vlad Cristache la Teatrul Nottara, ai călătorit prin foarte multe lumi, epoci, ai întâlnit foarte multe personaje. Povestește-mi un pic despre călătoria asta, care au fost reperele, punctele-cheie, cum treci dintr-o lume în alta, cum jonglezi între ele?
Șerban GOMOI: Așa cum mi-a spus-o încă din prima zi de facultate profesorul meu Liviu Lucaci, care, la rândul lui, transmitea mai departe gândul profesorului său, Ion Cojar: toate personajele sunt în noi. N-am înțeles pe moment exact ce înseamnă, dar, în timp, mi-am dat seama că o situație poate fi abordată din multe unghiuri, în funcție de starea noastră. Poți să fii mai nervos dacă n-ai mâncat sau dacă nu te-ai odihnit cum trebuie. De pildă, ai de interpretat un personaj rebel. Rebel înseamnă cineva care este nervos tot timpul pe ceva. Preferabil e să știe ce îl supără, spre ce își îndreaptă revolta, furia. Dacă nu mănânc, de exemplu, pot să simt furie. În primul rând pe mine, pentru că nu m-am ținut de program, sau furie pe omul care m-a făcut să mă abat de la program. Dacă iau acea senzație și o gonflez, se poate construi un personaj pe acea senzație de revoltă. La fel, grija. Rolul din Romanțioșii era al unui tată a cărui fată urma să se mărite. O caracteristică a oricărui părinte este grija. Nu aveam atunci copil să știu ce înseamnă grija părintească, dar, cu analogia pe care o învățăm de la maestrul Stanislavski, pot să mă gândesc la un moment când am fost eu grijuliu. Toate senzațiile există în noi și toate au legătură cu atenția, care este energia pe care o îndrepți spre ce vrei. Un rol foarte atipic pentru mintea fost cel din Fetele Pelican (The Wardrobe Ensemble), al lui Horia Suru, la Nottara. Personajul meu era un tânăr care avea o aură pozitivă, iar eu, un pesimist din fire, a trebuit să găsesc ceva care să mă facă să mă simt bine, să mă bucure și de care să mă țin permanent. El află, în arcul poveștii lui, că urmează să devină tătic și e foarte îndrăgostit de iubita lui. Și pe ea mi-am canalizat toată atenția – aspect care m-a provocat, căci eu am o sensibilitate care mă face să mă îndrept spre orice mă provoacă. E ceva ce se materializa în anumite acțiuni pe care le foloseam scenic, eram atent să stea bine la masă, în general eram grijuliu cu nevoile ei.
S.D.: Preferi să primești roluri potrivite cu sensibilitatea ta sau îți place să mai lucrezi pe contre-emploi, cum a fost Dodo din Fetele Pelican sau chiar Don Juan din adaptarea lui Cristi Juncu?
Ș.G.: Sunt într-o etapă în care îmi doresc să fac roluri pe contre-emploi. Cu cât este mai dificil, mai restrictiv pentru mine, cu atât este o provocare mai mare de a încerca să fiu liber într-un spațiu în care trebuie să-mi găsesc loc. Don Juan a fost pe contre-emploi, dar extrem de bine speculat de Cristi, pentru că a gândit un personaj care atrage într-o oarecare măsură și, în același timp, nu-și stăpânește această putere. El pur și simplu se bucură ca un copil, de aici și paralela între el și imaturitatea bărbatului. El nu-și poartă responsabilitatea puterii. Iar eu cred că oamenii care atrag sub orice formă au o responsabilitate.
S.D.: Presupun că ai trecut și tu prin procese de conștiință legate de forța pe care o deții ca artist. Cum s-a modificat relația ta cu ceilalți de-a lungul timpului? Cum resimți acum această responsabilitate?
Ș.G.: Cred cu tărie că responsabilitatea mea începe și se termină odată cu ridicarea și lăsarea cortinei: să fac ceea ce ține de mine în contextul scenic. Mai departe, fiecare extrage ce își dorește de acolo. Și mai trebuie să nu am siguranțe. Oricine susține că știe până la capăt ceva, riscă să intre într-un șablon foarte tehnic care omoară orice strop de imprevizibil, absolut vital în teatru.
S.D.: Cum vezi relația dintre tehnică și creativitate? Mai exact, crezi în ideea de libertate supremă în actul artistic? Tu cum îți manifești libertatea ta de artist? Cât de mult vrei sau ceri să fii direcționat? Și ce gen de dinamică preferi să ai cu un regizor? Cât de mult vrei să te lași pe mâna lui, cât de mult vrei să îți aduci tu contribuția?
Ș.G.: Dacă e să folosesc niște procente, aș spune 70% să mă conducă regizorul și 30% să fie partea mea. N-ai cum să fii liber fără niște limite, fără un context.
S.D.: Conține și meseria asta un pic de matematică.
Ș.G.: Da, mi-am dat seama destul de repede că n-am scăpat de marele meu Nemesis, acel 2 plus 2.
S.D.: Aici, din fericire, câteodată 2 plus 2 nu fac mereu 4…
Ș.G.: Da, dar tocmai acest aspect al meseriei noastre m-a întristat mereu, pentru că, pe de-o parte, e frumos, dar pe de altă parte, n-ai cum să te verifici. Și noi avem o nevoie extraordinară de a ne verifica. Cu limită, cu măsură, dar cum demonstrezi științific legătura între doi parteneri de scenă care joacă într-o situație? Tot domnul Cojar spunea, și eu am auzit-o de la profesorul Liviu Lucaci, că una dintre misiunile actorului este să facă sensibil ceea ce este inteligibil. Dar ca să pot să fac asta trebuie mai întâi să înțeleg. Și aici vine provocarea cea mai mare pentru mine – cum să înțeleg ceva fără să omor, să împietresc, ca într-un insectar, acea trăire, acea senzație.
S.D.: În această ecuație intră oare și spiritul/gustul epocii? Ceea ce epoca în care trăim consideră bun/frumos/corect, fără să faci compromisuri care să reducă din valoare în favoarea comercialului.
Ș.G.: Poveștile sunt aceleași. Mai am contre prietenești cu diverși oameni din breaslă care susțin că cel mai important factor este povestea. Poveștile sunt însă aceleași de mii de ani, noi ne străduim să inventăm altele, dar nu prea avem de unde. Așa că important e în felul în care spui povestea. Cred că acolo mustește originalitatea fiecăruia.
S.D.: Ai spus că poveștile sunt aceleași de la început. De aici vine și afinitatea ta pentru teatru clasic?
Ș.G.: Nu m-am gândit niciodată din acest unghi, dar da, am o afinitate pentru teatru clasic și, da, aș putea spune că există o legătură între aceste puncte. Îmi place ideea de a face teatru clasic altfel – nu mă refer la a face Shakespeare cu telefoane mobile în mână, ci despre a spune povestea din alte perspective.
S.D.: Ce ai învățat cel mai important de la maeștrii pe care i-ai avut?
Ș.G.: De la Liviu Lucaci am învățat să fiu curajos. Eram un adolescent de 18 ani care nu știa ce vrea, nimeni, de fapt, nu prea știa. Curaj, avânt, minte liberă – elementele talentului –, cum spunea Elena Andreevna în Unchiul Vanea. Inclusiv ce înseamnă să am minte liberă am învățat de la Liviu Lucaci, care ne-a arătat cum să fim atenți. La 18 ani, mai ales când aspiri la profesia de actor, ți se întâmplă miliarde de lucruri în fiecare secundă. Dacă ești atent la ele afli o mulțime despre tine, despre ceilalți, despre nuanțe pe care le poți prinde ca observator – postură foarte grea la acea vârstă.
S.D.: Poți să fii un actor bun dacă nu ai talent? Pot să apară momente de grație?
Ș.G.: Da. Oricum, talentul se manifestă foarte rar. Momente de grație au și oameni despre zici că n-ar fi talentați, dar stăpânesc o tehnică extraordinară. Nu este suficient să-ți iasă o singură dată, trebuie să poți să reproduci acel rezultat. Trebuie să fii foarte cinstit în recrearea acestui proces, să treci efectiv prin toate etapele. Talentul fără muncă într-adevăr se pierde. Accentuez că cel mai important lucru e atenția, spre ce ți-o canalizezi. Talentul ar fi lejeritatea cu care o persoană asimilează niște cunoștințe. Sunt actori care muncesc trei ani să le iasă un moment, iar unui om talentat îi iese într-o fracțiune de secundă. Cred că asta e singura diferență. Ca să-ți depășești limitele, trebuie să-ți dai seama care sunt acelea. Dacă vreau să ridic masa la care stăm acum, îmi dau seama că nu pot. Și atunci lucrez să îmi întăresc masa musculară pentru a deveni mai puternic. Aceeași gimnastică trebuie să o practicăm și în provocările mentale.
S.D.: Tu când ai simțit această lejeritate în a asimila?
Ș.G.: Niciodată! Știu că așa pare, că asta transmit, cum îmi spune și colega mea, Sorina Ștefănescu – pe care o știu de la 18 ani și este printre cei mai dragi oameni –, că îmi iese mereu. Dar nu e așa, e un proces personal. De exemplu, am nevoie de cel puțin jumătate de oră să stau eu cu mine înainte de orice spectacol. Fie că am o intrare, fie că am trei ore în care apar în toate scenele. Și nu ca să mă gândesc la ce am de făcut. De obicei ascult muzică, diferită în funcție de rol – Marilyn Manson la Don Juan, rock alternativ la Zbor… Apoi, îmi notez permanent detalii, pentru că nu țin minte.
S.D.: Deci această nonșalanță ce pare naturală este, în esență, lucrată?
Ș.G.: 100% lucrată. Mă gândesc în fiecare secundă ce să zic, cum să sune să nu par nebun, să fiu coerent, deși adesea știu că par un ciudat care înșiruie niște cuvinte la întâmplare. Am fost mereu nesigur pe mine. Înainte de primul spectacol în regim profesionist pe care l-am jucat la Teatrul Foarte Mic, Platonov, spectacolul de licență coordonat de Liviu Lucaci, în care Adrian Nicolae îl interpreta pe Platonov și eu pe Trilețki, n-aș fi recunoscut în fața nimănui că eram paralizat de emoție. Am reușit să-mi iau inima-n dinți și să vorbesc cu Lucaci. I-am zis să vină la cabină, nu am lăsat pe nimeni să intre. Am început să plâng și i-am zis: „Profu´, care-i marele meu atu în meseria asta?”. Proful, care știa foarte bine cu cine avea de-a face, mi-a răspuns: „Șerbane, prin ochii tăi se proiectează un ecran de cinema”. N-am înțeles nimic. „Cum adică, ce înseamnă asta? V-am rugat să-mi ziceți ceva, eu ce fac acum la spectacol? Joc că sunt un cinematograf, că sunt proiector?”. El a zis „Bine, hai!”, și a plecat. M-am gândit foarte mult la acea replică. Aș fi putut să zic, lasă-mă, ești nebun, m-ai rupt cu sfatul asta bătrânesc. Dar am început să fiu atent și mi-am dat seama că și alți oameni îmi spuneau, cu alte cuvinte, aceeași idee. Mi se spunea că e „prea mult” – nu urli când doarme cineva lângă tine. Situația îți cere să îți reglezi intensitatea. Pe fața mea se vede ce gândesc și, într-adevăr, sunt un mincinos foarte prost. Dacă aș juca poker, cineva care știe regulile ar putea să-și dea seama exact ce mână am. Așadar, înseamnă că dacă oricum se vede pe fața mea ce joc, de ce aș împinge și eu mai mult? Eu n-am niciun aport. M-am născut cu niște mușchi faciali care reacționează foarte ușor la gânduri și cu o formă expresivă a feței și a ochilor. Chiar și așa am impresia că împing oricum prea mult, îmi mișc prea mult ochii, nu-mi place să mă văd deloc, nu-mi place să-mi aud vocea, am o voce de papagal sinistru.
S.D.: Asta e o problemă generală, se pare. Nimeni nu-și suportă vocea.
Ș.G.: Da, pentru că actorii, în capul lor, sunt toți niște zei pe pământ. Și când îți auzi vocea îți spui: stai că zeii nu vorbesc așa, vocea din capul meu tună și fulgeră, n-am cum eu să fiu ăsta. Toți suntem așa, chiar dacă nu recunoaștem direct. Toți suntem niște narcisici.
S.D.: Ai avut/ai momente de smerenie?
Ș.G.: Lucrez din greu să fiu smerit, știu că nu pare, știu că dau senzația de aroganță. Dar asta pentru ca mi-e teamă că acest lucru inexplicabil și frumos care se întâmplă când aparent ies lucrurile o să se termine, că la un moment dat ceva, cineva, universul, Dumnezeu o să zică stop. Și atunci de frică zic: „Doamne, îți mulțumesc”. Și fac asta de foarte mult timp, aproape în fiecare seară, chiar și când am o zi proastă, e ceva acolo în mine care mă face să am o scânteie de recunoștință, pentru că indiferent cum a fost ziua am dus-o până la capăt, a fost bine, am mâncat ceva bun, nu a fost cum am vrut neapărat, dar… mâine am o nouă șansă, dacă într-adevăr m-a afectat atât de tare ziua de azi, mâine o să am o nouă ocazie să fiu mai bun.
S.D.: Simți că există un spirit al generației tale, simți ca aparții unui val?
Ș.G.: Suntem un grup de oameni care am avut norocul de a practica această meserie și care suntem exclusiv rezultatul întâlnirii de gradul 3 dintre noi și Lucaci, anume Adi Nicolae, Vlad Udrescu, Micutzul – dar el s-a orientat spre stand-up, Nelu Cortea, care și el mai nou face stand-up, Sorina Ștefănescu. Numitorul nostru comun este curajul, dublat de studiu.
S.D.: Lăsând planurile la o parte, iluzii ai avut când ai intrat în domeniul ăsta? S-au destrămat?
Ș.G.: Singura iluzie destrămată a fost, culmea, că îmi imaginam că o să fie ușor. Și am realizat asta din primele zile de școală. Eu veneam după doi ani de liceu în care făcusem teatru la Cercul de Arta Actorului de la Palatul Copiilor unde profesorul nostru de acolo, Dumnezeu să-l ierte, ne-a zis de Stanislavski, așa că eu citisem Munca actorului cu sine însuși la 17 ani. Și m-am trezit la facultate că eram pus să fac joculețe, iar eu voiam situații, să mi se spună când, unde, de ce etc. Făceam o bucată din Unchiul Vanea, celebra scenă de beție, mi se părea floare la ureche, oamenii se distrau, când mă întreabă Lucaci: „Tu știi cu ce se ocupa domnul ăsta?”. „Da, mi se pare că-i doctor”. „Și știi ce doctor e? Câte feluri de doctori cunoști tu?” Și eu credeam că iar vrea Lucaci să mă umilească în fața colegilor mei, să arate ce talentat, dar ce prost sunt eu. Am început să enumăr tipuri de doctor, colegii se amuzau. M-a întrebat dacă am citit piesa… nu o citisem. E o replică acolo în care spune „Să nu mă mai chemi niciodată la tatăl tău.”. Era singurul medic din acel district. „Asta înseamnă că dacă tu ești la omul acesta acasă care se preface că e bolnav, alți trei oameni în altă parte mor. Tu ai simțit vreodată o asemenea responsabilitate?” Nici n-am conceput, nici n-am înțeles ce a zis. „Hai că simplific eu. Viața cuiva a depins vreodată de tine, Șerban?” În momentul acela am simțit ceva, mai degrabă decât am înțeles.
S.D.: Ai simțit vreodată atât de mult încât te-a afectat la nivel personal? Mă gândesc, de pildă, la un rol precum cel din O haită de sfinți de Neil Labute, în regia lui Vlad Zamfirescu, o piesă foarte întunecată, cu personaje la fel de problematice. Cum te duci în niște zone întunecate pe care poate nici tu nu știi că le ai?
Ș.G.: Nu m-am dus, de aceea consider acel rol un mare rateu. Mi-a fost atât de greu să mi-l imaginez și să-l apăr, atât de frică să mă duc în zonele acelea, încât nu m-am dus. Doar mi-am imaginat, dar nu am avut cum să merg atât de departe. A și fost primul spectacol pe care l-am făcut la Sala mică, după un șir foarte lung de comedii bulevardiere la Sala mare. Iar acum aveam un monolog de 43 de minute, stând pe un scaun, cu un pahar de apă în față și atât. Am lucrat foarte mult să-mi reglez vocea, eram obișnuit să vorbesc tare și, dacă vorbești tare în acea sală, pierzi nuanțe, efectiv te distrage sunetul propriei tale voci.
S.D.: Ai transmis foarte bine frământările acestea, starea de inconfort a personajului.
Ș.G.: Pentru că eu, Șerban, în realitate mă aflam în inconfort. Din punctul acesta de vedere, e o păcăleală bună, dar din punct de vedere moral, față de personaj și de domnul LaBute, nu m-am achitat.
S.D.: Cum ți-ai fi imaginat interpretarea la modul ideal?
Ș.G.: Tocmai asta e problema, că n-aveam cum să-mi imaginez. De obicei trec prin procesul de a-mi imagina cum e personajul într-o zi, cum e el dimineața când se trezește la micul dejun, cu ce se îmbracă, cum se îmbracă, cum și ce mănâncă etc. Îmi place să îmi las mintea să fabuleze în direcția asta. Despre acest personaj nu puteam spune că și-a asumat vreun risc pentru familia lui și nici acum, când domnul LaBute ți-a dat ocazia să mărturisești adevărul, nu o faci, îi spuneam. Nu reușeam decât să mă enervez dacă mergeam în zona aceea, nu mă ajuta. Mă enervam, mă emoționam de la început, iar Vlad nu voia asta, el a avut o viziune asupra acestor personaje care mi-a plăcut foarte mult: să pară că sunt oameni obișnuiți, de pe stradă, că monștrii aceia sunt niște oameni lângă care stai în metrou. Apare firesc o frământare excesivă, care oricum îți vine ca actor. Dacă mai ai și o structură ca a mea, cu această expresivitate, riscul este ca tumultul interior să se manifeste în feluri în care pur și simplu nu servesc spectacolul. Mi-era oricum frică să mă duc atât de departe și atunci am jucat inconfortul lui Șerban.
S.D.: Toate aceste frământări au construit însă o situație tensionată bine articulată, născută din inadecvare.
Ș.G.: Lucrul la acest rol mi-a arătat că poți să faci și fără să-ți rupi carnea de pe tine. E adevărat că eu în continuare, ca orice wanna be artist cu complexe de Dumnezeu, vreau să simt, să arăt. Vrem să se vadă cât de mult muncim și cât de mult ne sacrificăm noi. Starea de inadecvare pe care ai menționat-o e o caracteristică a mea, nu ține de talent. E un lucru foarte bun pentru un actor să se simte inadecvat. Ce face un om care se simte inadecvat? Devine atent, e super perceptiv la mediu, la oameni, la ce simte el.
S.D.: Ești curios cu privirea la natura umană?
Ș.G.: Da, enorm. Îmi place să-i analizez pe oameni și mă străduiesc să nu par sinistru, port ochelari de soare pe care special i-am ales să nu mi se vadă ochii și să pot să mă uit în voie la oricine. Mă fac că mă uit în telefon, dar îi studiez pe oameni. Fiind probabil o fire mai sensibilă și de mic manifestând curiozitate față de orice, la un moment dat, în spectrul acesta intră și lucruri care chiar sunt importante pentru tine. E ca un năvod uriaș în care în mod cert tot o să prinzi ceva.
Aveam 16 ani, eram la Cercul Arta Actorului, eram în etapa în care le impresionam pe fete dându-mă cu placa și aruncându-mă în boscheți. Era o fată de care-mi plăcea mult, ea avea 15 ani, eu 16. Și făceam exercițiul de dezvăluire a sentimentelor intime, un soi de interviu: elevul, actorul în devenire stă pe un scaun în centru și trebuie să povestească o întâmplare adevărată din viața lui care a însemnat ceva pentru el, cu un potențial emoțional destul de încărcat. Ce a povestit fata de care îmi plăcea m-a zguduit și m-a lăsat la final cu uluirea de mă întreba ce se ascunde în ea: mergea într-un mijloc de transport în comun, era supraaglomerat, oamenii se îmbrânceau și la un moment dat cineva a folosit un apelativ urât la adresa gurii ei – o gură foarte frumoasă, de altfel, era unul dintre lucrurile care-mi plăceau la ea. Iar ea a ajuns acasă, a luat o forfecuță de unghii și a început să se taie pe gură. Eu eram șocat că asta poate fi în capul unei fete de 15 ani, că sunt oameni care se gândesc la astfel de lucruri, în timp ce eu nu știam cum să atrag atenția mai mult. Mi-a arătat cât de departe se poate duce mintea omului într-o anumită situație. E un mecanism pe care l-am deprins atunci și care e activ și acum.
S.D.: Sentimentul tău de inadecvare vine poate și din faptul că în adolescență ai pendulat între două extreme, între două clase de integrare socială, de la cei invizibili la cei populari. La o vârstă în care acest lucru devine extrem de derutant, când nu știi cum să metabolizezi ce ți se întâmplă.
Ș.G.: Și acum mă chinui să metabolizez, pentru că, efectiv, mă aflu între formă și conținut.
S.D.: Relația formă – conținut… cum te raportezi la acest clasic binom?
Ș.G.: Primul nostru contact cu cineva este cel fizic-vizual, așadar acest pas este important. Apoi vedem interiorul. Ambele aspecte contează, trebuie să-ți dezvolți armonios și interiorul, și exteriorul. Se pare că odată ce-ți dezvolți exteriorul, urmează și interiorul. Atunci când ești îngrijit cu exteriorul, dai dovadă de un soi de disciplină care deja te restructurează interior. Adică deja e un plus și interior, știi? Afli ceva despre tine, în primul rând afli despre tine că ție îți place să fii un om pentru care contează cum arăți. Ceva din tine te face să te simți confortabil în momentul în care știi că arăți bine și oamenii se uită la tine într-un fel și tu știi că se uită la tine așa pentru că ești îngrijit. Acum foarte multă vreme aș fi riscat să zic că oamenii care sunt așa sunt niște superficiali. Sunt convins că am și zis. Acum sunt de altă părere. Dacă rămâi doar la asta, da, e adevărat, riști să nu evoluezi.
S:D.: Dincolo de teatru, ce lecturi au avut un impact asupra ta?
Ș.G.: O carte cu care am rezonat foarte mult este autobiografia actorului Alan Alda, Să nu-ți împăiezi niciodată câinele. Iar romanul care m-a marcat cel mai puternic este Foamea lui Knut Hamsun, pentru felul în care explorează cât de departe poate să meargă cineva în anumite situații. Protagonistul ajunge să-și mănânce nasturii hainei. Și nu era pierdut undeva în pustietate, ci în buricul umanității, în peștera aceea de cameră scorojită. Arată cât de mult poți să decazi din cauza vanității.
S.D.: Ești în echipa Teatrului Nottara de opt ani. Care sunt avantajele în a face parte dintr-o trupă permanentă?
Ș.G.: Este minunat să lucrezi cu aceiași oameni, să ajungi să-i cunoști atât de bine încât poți să vezi ce înseamnă o limită, unde începe ceva și unde se termină ceva. Doar într-un asemenea context reușești să-ți dai și tu seama de ce ești, cine ești, ce poți să faci. Este foarte important să-ți vezi traiectoria ta și și a colegilor. E foarte frumos să vezi lumea mișcându-se odată cu tine.