În programul festivalului Wiener Festwochen (9 mai – 15 iunie 2014) se remarcă proiectele curajoase, aflate la confluenţa genurilor muzical şi teatral. În acest context se încadrează „Orfeu şi Euridice”, noul spectacol al lui Romeo Castellucci, cunoscut pentru realizările sale adesea provocatoare. Nu este de mirare că montarea operei lui Christoph Willibald Gluck a suscitat discuţii nenumărate. Încă înaintea premierei din 11 mai au avut loc dezbateri legate de identificarea problemelor etice ridicate de acest proiect, definit de însuşi Hinterhäuser ca fiind unul „delicat“.
În imperiul umbrelor, între viaţăşi moarte
După încheierea mandatului de director general al lui Luc Bondy, conducerea festivalului Wiener Festwochen a fost preluată de Markus Hinterhäuser, deopotrivă pianist şi manager cultural. În absenţa unui motto, acesta a accentuat noua direcţie a festivalului, şi anume o adaptare la oferta culturală de amploare a oraşului în care are loc, ofertă incontestabil preţuită de către vienezi. Programul ediţiei în plină desfăşurare (9 mai – 15 iunie) acoperă o paletă vastă şi diversificată de domenii artistice, noua directoare a secţiunii teatrale, belgianca Frie Leysen, subliniind importanţa aspectelor internaţionale şi interdisciplinare: „Producţiile internaţionale sunt o raritate în peisajul stagiunii vieneze şi în spațiul german în general. Lipsesc cu desăvârşire instituţii culturale precum Théâtre de la Ville din Paris, Barbican din Londra, deSingel din Anvers sau Kaaitheater din Bruxelles. Repertoriul teatrelor germane este dominat de montări clasice, artiştii interdisciplinari fiind marginalizaţi“.
În programul festivalului se remarcă îndeosebi proiectele curajoase, aflate la confluenţa genurilor muzical şi teatral. În acest context se încadrează Orfeu şi Euridice, noul spectacol al lui Romeo Castellucci, cunoscut pentru realizările sale adesea provocatoare. Nu este de mirare că montarea operei lui Christoph Willibald Gluck a suscitat discuţii nenumărate. Încă înaintea premierei din 11 mai au avut loc dezbateri legate de identificarea problemelor etice ridicate de acest proiect, definit de însuşi Hinterhäuser ca fiind unul „delicat“. Şi asta deoarece Castellucci transpune mitul lui Orfeu în lumea medicinii. Karin Anna Giselbrecht, o pacientă în vârstă de 25 de ani, fostă dansatoare de balet, aflată de trei ani în stare vegetativă, este Euridice. Originalitea spectacolului constă în faptul că, în fiecare seară, spectatorii întreprind o călătorie „pe viu“, filmată printr-un sistem tehnic sofisticat, în camera departamentului neurologic al centrului de geriatrie Am Wienerwald. Concomitent, muzica cântată în sala de spectacol este transmisă live către spital, pentru a putea fi auzită, prin intermediul unor căşti, de către pacientă. Rezultă astfel o „poveste în două planuri: a lui Orfeu şi a lui Karin. Iar spectatorul este constrâns să decidă neîntrerupt între cele două, care sunt opuse la nivel macroscopic. Depinde de capacitatea creativă, dar în special de responsabilitatea fiecăruia, ce poveste alege“, spune Castellucci.
Decorul minimalist, constituit dintr-un ecran ce domină scena în întregime, în faţa căruia se află numai un scaun, contribuie prin eficiență la reuşita spectacolului. În timp ce Orfeu (senzaţional contratenorul Bejun Mehta) își cântă iubirea pentru Euridice, pe suprafaţa ecranului este proiectată biografia lui Karin Giselbrecht. Odată cu începutul celui de-al doilea act, spectatorii „pornesc“, prin intermediul unei camere video (Vincent Pinckaers), într-o „călătorie“ cu maşina pe străzile Vienei, pătrund în curtea spitalului şi printre pavilioanele acestuia, pentru a ajunge în final lângă patul pacientei. Treptat, spectacolul se întrepătrunde cu viaţa reală. Şi nu numai atunci când camera trece de la imaginile înceţoşate la gros-planuri pe chipul bolnavei. Castellucci nu dezvăluie însă nicio clipă faţa în întregime, ci numai ochii lui Karin. Precum în mitul lui Orfeu, şi în spectacol „totul se petrece în jurul privirii“. Mai mult decât atât, „partea importantă este cea care nu se vede, cea care aparţine spectatorului, nu artistului. Căci a privi nu este un gest inocent. Fiecare plăteşte un preţ pentru aceasta“, spune regizorul.
Finalului cu „happy End“ al operei lui Gluck, Castellucci îi asociază un peisaj bucolic. Ultimelor note, într-o linişte deplină, le succedă o scenă încărcată de emoţie: căştile de pe urechile lui Karin sunt îndepărtate, iar cineva îi mângâie capul într-un gest de profundă afecţiune. De această dată, lui Castellucci i-a izbutit o montare plină de sensibilitate, despre fragilitatea naturii umane, și în acelaşi timp o reflecție asupra societăţii noastre care refuză să privească dincolo de propria-i realitate.
Este de la sine înţeles că producţia a constituit unul dintre momentele de vârf din cadrul lui Wiener Festwochen. Şi nu numai datorită realizării regizorale. Şi din punct de vedere muzical a fost un eveniment de succes, la care au contribuit în egală măsură orchestra de muzică barocă B’Rock sub bagheta lui Jérémie Rhorer, corul Arnold Schönberg, Laurenz Sartena în rolul lui Amor şi soprana Christiane Karg în rolul Euridicei de pe scenă. Iar iniţiativa părinţilor pacientei, care, pe lângă consimţământul la realizarea producţiei, au participat împreună cu fiica lor la premieră, este demnă de toată lauda. Căci, în pofida polemicilor de natură etică, Orfeu şi Euridice „este o lucrare despre încăpăţânarea iubirii, despre forţa ei incredibilă, dar şi despre slăbiciunea ei“, spune Castellucci.
Spectacolul se va relua în 17 iunie la Bruxelles, în clădirea operei La Monnaie, într-o formaţie muzicală complet diferită şi cu o altă pacientă.
Irina Wolf despre cea mai recentă creație a lui Romeo Castellucci (corespondență din Viena)
În programul festivalului Wiener Festwochen (9 mai – 15 iunie 2014) se remarcă proiectele curajoase, aflate la confluenţa genurilor muzical şi teatral. În acest context se încadrează „Orfeu şi Euridice”, noul spectacol al lui Romeo Castellucci, cunoscut pentru realizările sale adesea provocatoare. Nu este de mirare că montarea operei lui Christoph Willibald Gluck a suscitat discuţii nenumărate. Încă înaintea premierei din 11 mai au avut loc dezbateri legate de identificarea problemelor etice ridicate de acest proiect, definit de însuşi Hinterhäuser ca fiind unul „delicat“.
În imperiul umbrelor,
între viaţă şi moarte
După încheierea
mandatului de director general al lui Luc Bondy, conducerea festivalului Wiener
Festwochen a fost preluată
de Markus Hinterhäuser, deopotrivă pianist şi manager
cultural. În absenţa unui motto, acesta a accentuat noua direcţie a festivalului, şi anume o
adaptare la oferta culturală de amploare a oraşului în care are loc,
ofertă incontestabil preţuită de către vienezi. Programul ediţiei în plină desfăşurare (9
mai – 15 iunie) acoperă o paletă vastă şi diversificată de domenii artistice, noua directoare a secţiunii teatrale,
belgianca Frie Leysen, subliniind importanţa aspectelor internaţionale şi
interdisciplinare: „Producţiile internaţionale sunt o raritate
în peisajul stagiunii vieneze şi în spațiul german în general. Lipsesc cu desăvârşire instituţii
culturale precum Théâtre de la Ville din Paris, Barbican din Londra, deSingel
din Anvers sau Kaaitheater din Bruxelles. Repertoriul teatrelor germane este
dominat de montări clasice, artiştii interdisciplinari fiind marginalizaţi“.
În programul
festivalului se remarcă îndeosebi proiectele curajoase, aflate la confluenţa genurilor
muzical şi teatral. În acest context se încadrează Orfeu şi Euridice, noul spectacol al lui
Romeo Castellucci, cunoscut pentru realizările sale adesea
provocatoare. Nu este de mirare că montarea operei lui Christoph Willibald Gluck
a suscitat discuţii nenumărate. Încă înaintea premierei din 11 mai au avut loc
dezbateri legate de identificarea problemelor etice ridicate de acest proiect,
definit de însuşi Hinterhäuser ca fiind unul „delicat“. Şi asta deoarece
Castellucci transpune mitul lui Orfeu în lumea medicinii. Karin Anna
Giselbrecht, o pacientă în vârstă de 25 de ani, fostă dansatoare de balet, aflată de trei
ani în stare vegetativă, este Euridice. Originalitea spectacolului constă în faptul
că, în fiecare seară, spectatorii întreprind o călătorie „pe
viu“, filmată printr-un sistem tehnic sofisticat, în camera departamentului
neurologic al centrului de geriatrie Am Wienerwald. Concomitent, muzica cântată în sala de
spectacol este transmisă live către spital, pentru a putea fi auzită, prin intermediul
unor căşti, de către pacientă. Rezultă astfel o „poveste în două planuri: a lui Orfeu şi a lui Karin. Iar
spectatorul este constrâns să decidă neîntrerupt între cele două, care sunt
opuse la nivel macroscopic. Depinde de capacitatea creativă, dar în
special de responsabilitatea fiecăruia, ce poveste alege“, spune Castellucci.
Decorul minimalist,
constituit dintr-un ecran ce domină scena în întregime, în faţa căruia se află numai un
scaun, contribuie prin eficiență la reuşita spectacolului. În
timp ce Orfeu (senzaţional contratenorul Bejun Mehta) își cântă iubirea pentru Euridice,
pe suprafaţa ecranului este proiectată biografia lui Karin Giselbrecht. Odată cu
începutul celui de-al doilea act, spectatorii „pornesc“, prin intermediul unei
camere video (Vincent Pinckaers), într-o „călătorie“ cu
maşina pe străzile Vienei, pătrund în curtea spitalului şi printre pavilioanele
acestuia, pentru a ajunge în final lângă patul pacientei.
Treptat, spectacolul se întrepătrunde cu viaţa reală. Şi nu numai
atunci când camera trece de la imaginile înceţoşate la
gros-planuri pe chipul bolnavei. Castellucci nu dezvăluie însă nicio clipă faţa în
întregime, ci numai ochii lui Karin. Precum în mitul lui Orfeu, şi în
spectacol „totul se petrece în jurul privirii“. Mai mult decât atât, „partea
importantă este cea care nu se vede, cea care aparţine spectatorului, nu
artistului. Căci a privi nu este un gest inocent. Fiecare plăteşte un preţ pentru
aceasta“, spune regizorul.
Finalului cu „happy
End“ al operei lui Gluck, Castellucci îi asociază un peisaj bucolic.
Ultimelor note, într-o linişte deplină, le succedă o scenă încărcată de emoţie: căştile de pe
urechile lui Karin sunt îndepărtate, iar cineva îi mângâie capul într-un gest
de profundă afecţiune. De această dată, lui Castellucci i-a izbutit o montare plină de
sensibilitate, despre fragilitatea naturii umane, și în acelaşi timp o reflecție
asupra societăţii noastre care refuză să privească dincolo de propria-i
realitate.
Este de la sine înţeles că producţia a
constituit unul dintre momentele de vârf din cadrul lui Wiener Festwochen. Şi nu numai
datorită realizării regizorale. Şi din punct de vedere muzical a fost un
eveniment de succes, la care au contribuit în egală măsură orchestra
de muzică barocă B’Rock sub bagheta lui Jérémie Rhorer, corul Arnold Schönberg,
Laurenz Sartena în rolul lui Amor şi soprana Christiane Karg în rolul Euridicei de
pe scenă. Iar iniţiativa părinţilor pacientei, care, pe lângă consimţământul la
realizarea producţiei, au participat împreună cu fiica lor la premieră, este demnă de toată lauda. Căci, în
pofida polemicilor de natură etică, Orfeu şi Euridice „este o lucrare despre încăpăţânarea iubirii, despre forţa ei incredibilă, dar şi despre slăbiciunea ei“,
spune Castellucci.
Spectacolul se va relua în 17 iunie la Bruxelles, în clădirea
operei La Monnaie, într-o formaţie muzicală complet diferită şi cu o altă pacientă.
Foto Luca Del Pia