Alexandra Badea a scris o piesă modernă, branşată la cele mai arzătoare „cestiuni la ordinea zilei“. A făcut-o, însă, respectând buna şi vechea regulă a celor trei unităţi: de loc, de timp şi de acţiune. De fapt, unitatea de loc şi cea de timp sunt doar virtuale, pentru că personajele sunt răspândite pe glob, şi fiecare se află într-un alt fus orar. Ele se găsesc, totuşi, concomitent, în acelaşi spaţiu-timp virtual, generat de reţeaua internet. Avem de-a face cu patru personaje risipite prin lume, dar integrate în reţeaua de dezvoltare a unui acelaşi produs. Două femei: o biată muncitoare care migăleşte la circuite integrate, la Shanghai, şi o inovatoare care lucrează la concepţia produsului (cercetare-dezvoltare), la Bucureşti. Doi bărbaţi: unul se ocupă de mentenanţa produsului, la Dakkar, altul de asigurarea calităţii, la Lyon.
La Paris există un Centru Naţional al Teatrului care oferă în fiecare an un premiu pentru cea mai bună piesă originală. Este omologul premiului acordat, la noi, de UNITER, cu deosebirea că piesele nu sunt trimise de autori, în manuscris, ci sunt propuse de editorii care le-au publicat. În anul 2013, câştigătoarea a fost compatrioata noastră Alexandra Badea, absolventă de regie de teatru la Bucureşti, care face o frumoasă carieră la Paris. Premiul constă din patru mii de euro, înregistrarea şi transmisia piesei la France Culture, dar şi din promovarea prin servicii de publicitate. Astfel, piesa premiată, Pulvérisés (Făcuţi praf şi pulbere! am spune, într-o traducere liberă), a fost montată la Théâtre de la Commune din Aubervilliers, mai demult o comună, acum un foburg al Parisului, uşor accesibil cu metroul.
Alexandra Badea a scris o piesă modernă, branşată la cele mai arzătoare „cestiuni la ordinea zilei“. A făcut-o, însă, respectând buna şi vechea regulă a celor trei unităţi: de loc, de timp şi de acţiune. De fapt, unitatea de loc şi cea de timp sunt doar virtuale, pentru că personajele sunt răspândite pe glob, şi fiecare se află într-un alt fus orar. Ele se găsesc, totuşi, concomitent, în acelaşi spaţiu-timp virtual, generat de reţeaua internet. Avem de-a face cu patru personaje risipite prin lume, dar integrate în reţeaua de dezvoltare a unui acelaşi produs. Două femei: o biată muncitoare care migăleşte la circuite integrate, la Shanghai, şi o inovatoare care lucrează la concepţia produsului (cercetare-dezvoltare), la Bucureşti. (Remarcăm patriotismul lăudabil al autoarei: munca intelectuală este la locul ei în România, doar creierul lumii se află la Bucureşti.) Doi bărbaţi: unul se ocupă de mentenanţa produsului, la Dakkar, altul de asigurarea calităţii, la Lyon. Autoarea se dovedeşte perfect orientată în ingineria modernă, ceea ce nu e de mirare, doar e „fata lui tata“, profesor la Universitatea „Politehnica“ din Bucureşti.
Cele patru personaje se exprimă prin doi actori, respectiv Stéphane Facco şi Agathe Molière (nomen est omen). Ei nu intră în dialog, nici măcar în puţinele scene în care se află împreună în scenă. Textul este constituit din monologuri, în care fiecare se adresează lui însuşi, la persoana a doua: „tu te scoli de dimineaţă, tu faci, tu dregi etc.“. Fiecare povesteşte ce a făcut timp de o zi şi o noapte. Monotonia este evitată prin voci din off, care creează tensiune. Jelaniile personajelor sunt legate de epuizarea fizică (chinezoaica din Shanghai), de moartea neuronilor (cercetătoarea din Bucureşti) şi de secarea hormonilor (cei doi bărbaţi responsabili de produs). Efortul impus de productivitatea modernă depăşeşte limitele suportabilităţii. Femeile nu-şi mai pot vedea copiii decât pe web-cam, ca să verifice dacă bonele au grijă de ei, bărbaţii nu mai fac sex decât la modul virtual.
Paul Lafargue, ginerele lui Marx, a susţinut includerea între drepturile omului a celui la „lenevie“ şi nu a gândit rău. Mai târziu, preşedintele SUA, Theodore Roosevelt, a declarat că un „rezonabil răgaz“ este necesar tuturor. În zilele noastre, asemenea idei sunt complet respinse. Trebuie să tragi tare, altfel rişti să fii lăsat la marginea drumului. Sigurul drept care ne-a mai rămas este cel de a consuma, mergând în fiecare weekend la supermarket. Sclavagismul, prin contrast, apare ca o stare binecuvântată. Abordarea ideologică a autoarei este inspirată de tezele filosofiei occidentale, în speţă ale lui Jean-Luc Nancy, pentru care Occidentul şi, mai ales, Franţa, au fost perdanţii globalizării, prin delocalizări şi transferuri de tehnologie. Viziunea este parţială, pentru că pierde din vedere faptul că globalizarea a permis accesul la bunăstare a unor oameni din lumea a treia, prea bucuroşi să-şi sacrifice libertatea „pentru un pumn de dolari“.
Regia semnată de Aurélia Guillet şi Jacques Nichet gestionează un întreg set de mijloace, unele mai tradiţionale – jocul actorilor –, iar altele mai complex-tehnologice – efecte vizuale şi sonore. Proiecţiile video, realizate de Mathilde Germi, pornesc de la imaginile celor patru personaje, pe care le pulverizează progresiv. Nihil Bordures realizează un ambient sonor impecabil, format din voci venite din off şi din sonorizări sofisticate. Luminile lui Jean-Pascal Pracht echilibrează un ansamblu de-a dreptul fascinant. N-am mai văzut decât la André Engel un aşa de sofisticat ecleraj. Textul pare un poem în proză, interpretarea este sensibilă, iar ambientul audio-vizual este seducător. La reuşita spectacolului contribuie disciplina perfectă a publicului care nu se foieşte, nu-şi consultă mail-ul pe mobil, nu trimite mesaje. Suntem la periferia Parisului, dar în centrul Europei.
„Fatalitatea globalizării” de Adrian Mihalache („Pulvérisés” de Alexandra Badea la Théâtre de la Commune din Aubervilliers)
Alexandra Badea a scris o piesă modernă, branşată la cele mai arzătoare „cestiuni la ordinea zilei“. A făcut-o, însă, respectând buna şi vechea regulă a celor trei unităţi: de loc, de timp şi de acţiune. De fapt, unitatea de loc şi cea de timp sunt doar virtuale, pentru că personajele sunt răspândite pe glob, şi fiecare se află într-un alt fus orar. Ele se găsesc, totuşi, concomitent, în acelaşi spaţiu-timp virtual, generat de reţeaua internet. Avem de-a face cu patru personaje risipite prin lume, dar integrate în reţeaua de dezvoltare a unui acelaşi produs. Două femei: o biată muncitoare care migăleşte la circuite integrate, la Shanghai, şi o inovatoare care lucrează la concepţia produsului (cercetare-dezvoltare), la Bucureşti. Doi bărbaţi: unul se ocupă de mentenanţa produsului, la Dakkar, altul de asigurarea calităţii, la Lyon.
La Paris există un Centru
Naţional al Teatrului care oferă în fiecare an un premiu pentru cea mai bună
piesă originală. Este omologul premiului acordat, la noi, de UNITER, cu
deosebirea că piesele nu sunt trimise de autori, în manuscris, ci sunt propuse
de editorii care le-au publicat. În anul 2013,
câştigătoarea a fost compatrioata noastră Alexandra Badea, absolventă de regie
de teatru la Bucureşti, care face o frumoasă carieră la Paris. Premiul constă
din patru mii de euro, înregistrarea şi transmisia piesei la France Culture,
dar şi din promovarea prin servicii de publicitate. Astfel, piesa premiată, Pulvérisés
(Făcuţi praf şi pulbere! am spune, într-o traducere
liberă), a fost montată la Théâtre de la Commune din Aubervilliers, mai demult
o comună, acum un foburg al Parisului, uşor accesibil cu metroul.
Alexandra Badea a scris o
piesă modernă, branşată la cele mai arzătoare „cestiuni la ordinea zilei“. A
făcut-o, însă, respectând buna şi vechea regulă a celor trei unităţi: de loc,
de timp şi de acţiune. De fapt, unitatea de loc şi cea de timp sunt doar
virtuale, pentru că personajele sunt răspândite pe glob, şi fiecare se află într-un
alt fus orar. Ele se găsesc, totuşi, concomitent, în acelaşi spaţiu-timp virtual,
generat de reţeaua internet. Avem de-a face cu patru personaje risipite prin
lume, dar integrate în reţeaua de dezvoltare a unui acelaşi produs. Două femei:
o biată muncitoare care migăleşte la
circuite integrate, la Shanghai, şi o inovatoare care lucrează la concepţia
produsului (cercetare-dezvoltare), la Bucureşti. (Remarcăm patriotismul
lăudabil al autoarei: munca intelectuală este la locul ei în România, doar
creierul lumii se află la Bucureşti.) Doi bărbaţi: unul se ocupă de mentenanţa produsului,
la Dakkar, altul de asigurarea calităţii, la Lyon. Autoarea se dovedeşte perfect
orientată în ingineria modernă, ceea ce nu e de mirare, doar e „fata lui tata“,
profesor la Universitatea „Politehnica“ din Bucureşti.
Cele patru personaje se
exprimă prin doi actori, respectiv Stéphane Facco şi Agathe Molière (nomen est omen). Ei nu intră în dialog, nici măcar în puţinele scene în care se află
împreună în scenă. Textul este constituit din monologuri, în care fiecare se
adresează lui însuşi, la persoana a doua: „tu te scoli de dimineaţă, tu faci,
tu dregi etc.“. Fiecare povesteşte ce a făcut timp de o zi şi o noapte. Monotonia
este evitată prin voci din off, care creează tensiune. Jelaniile personajelor sunt legate de epuizarea
fizică (chinezoaica din Shanghai), de moartea neuronilor (cercetătoarea din
Bucureşti) şi de secarea hormonilor (cei doi bărbaţi responsabili de produs).
Efortul impus de productivitatea modernă depăşeşte limitele suportabilităţii.
Femeile nu-şi mai pot vedea copiii decât pe web-cam, ca să verifice dacă bonele
au grijă de ei, bărbaţii nu mai fac sex decât la modul virtual.
Paul Lafargue, ginerele lui
Marx, a susţinut includerea între drepturile omului a celui la „lenevie“ şi nu
a gândit rău. Mai târziu, preşedintele SUA, Theodore Roosevelt, a declarat că
un „rezonabil răgaz“ este necesar tuturor. În zilele noastre, asemenea idei
sunt complet respinse. Trebuie să tragi tare, altfel rişti să fii lăsat la marginea
drumului. Sigurul drept care ne-a mai rămas este cel de a consuma, mergând în fiecare
weekend la supermarket. Sclavagismul, prin contrast, apare ca o stare
binecuvântată. Abordarea ideologică a autoarei este inspirată de tezele
filosofiei occidentale, în speţă ale lui Jean-Luc Nancy, pentru care Occidentul
şi, mai ales, Franţa, au fost perdanţii globalizării, prin delocalizări şi
transferuri de tehnologie. Viziunea este parţială, pentru că pierde din vedere
faptul că globalizarea a permis accesul la bunăstare a unor oameni din lumea a
treia, prea bucuroşi să-şi sacrifice libertatea „pentru un pumn de dolari“.
Regia semnată de Aurélia
Guillet şi Jacques Nichet gestionează un întreg set de mijloace, unele mai
tradiţionale – jocul actorilor –, iar altele mai complex-tehnologice – efecte
vizuale şi sonore. Proiecţiile video, realizate de Mathilde Germi, pornesc de
la imaginile celor patru personaje, pe care le pulverizează progresiv. Nihil
Bordures realizează un ambient sonor impecabil, format din voci venite din off şi
din sonorizări sofisticate. Luminile lui Jean-Pascal Pracht echilibrează un
ansamblu de-a dreptul fascinant. N-am mai văzut decât la André Engel un aşa de
sofisticat ecleraj. Textul pare un poem
în proză, interpretarea este sensibilă, iar ambientul audio-vizual este
seducător. La reuşita spectacolului contribuie disciplina perfectă a publicului
care nu se foieşte, nu-şi consultă mail-ul pe mobil, nu trimite mesaje. Suntem
la periferia Parisului, dar în centrul Europei.
Foto Bruno Bléger