S-a vorbit și scris mult despre PARALLEL – revelația stagiunii –, o coproducție GroundFloor Group și Colectiv A, găzduită de Fabrica de Pensule din Cluj și prezentată pentru prima oară în cadrul Festivalului Temps dʼImages, pe 14 noiembrie 2013. În prezent, are un Premiu UNITER (grație nominalizării debutantelor Lucia Mărneanu și Leta Popescu) și va începe, probabil, curând să piardă șirul invitațiilor la festivaluri (nu toate „alternative”), în țară și dincolo de granițele ei. Nu atât succesul sau temele acestui performance („corp, identitate sexuală, refulare, acceptare”, vezi http://www.groundfloor.ro/ro/spectacole/parallel/), cât mai ales procesul de lucru, încă puțin obișnuit pentru scena românească, și strategiile de colaborare puse în practică la „Parallel” au incitat-o pe Mirela Sandu să intre în dialog cu nucleul echipei de creație: performerele Lucia Mărneanu și kata bodoki-halmen, regizorii Leta Popescu și Ferenc Sinkó.
S-a vorbit și scris mult despre PARALLEL – revelația stagiunii –, o coproducție GroundFloor Group și Colectiv A, găzduită de Fabrica de Pensule din Cluj și prezentată pentru prima oară în cadrul Festivalului Temps dʼImages, pe 14 noiembrie 2013. În prezent, are un Premiu UNITER (grație nominalizării debutantelor Lucia Mărneanu și Leta Popescu) și va începe, probabil, curând să piardă șirul invitațiilor la festivaluri (nu toate „alternative”), în țară și dincolo de granițele ei. Nu atât succesul sau temele acestui performance („corp, identitate sexuală, refulare, acceptare”, vezi http://www.groundfloor.ro/ro/spectacole/parallel/), cât mai ales procesul de lucru, încă puțin obișnuit pentru scena românească, și strategiile de colaborare puse în practică la „Parallel” au incitat-o pe Mirela Sandu să intre în dialog cu nucleul echipei de creație.
Mirela Sandu:Cum a început proiectul Parallel şi a cui a fost ideea?
Ferenc Sinkó: Eram la un pahar de vin cu Kata, la Fabrica de Pensule, după premiera unui spectacol la care lucraserăm împreună. Kata avea un machiaj extrem şi uitându-mă la ea, am întrebat-o dacă nu ar vrea să facem un spectacol împreună. Îi promiteam ei, încercând în acelaşi timp să mă stimulez şi pe mine. I-am propus să apară pe scenă, că tot nu avusese încă ocazia, într-un one woman show despre ea, aşa cum arată şi gândeşte ea, şi lumea ei. A fost o perioadă de câteva luni în care ne-am întâlnit cu regularitate, am povestit, am încercat diverse lucruri. Apoi am abandonat proiectul din lipsă de finanţare.
kata bodoki–halmen: Prima oară am vorbit despre proiect în decembrie 2012, iar la începutul lui 2013 ne-am întâlnit să discutăm mai mult. Am abandonat în martie, când au apărut rezultatele de la AFCN.
F.S.: În vară, Miki Branişte de la Colectiv A a propus lui GroundFloor Group, şi implicit mie, un spectacol în colaborare cu un artist vizual pentru ediţia 2013 a Festivalului Temps d’Images. În primă fază, trebuia să fie cineva din străinătate, apoi cineva din Cluj sau Bucureşti. Am avut câteva întâlniri cu un artist vizual din Cluj, dar cum s-a apropiat Festivalul, el şi-a dat seama că nu va avea timp să continue proiectul. Timpul mă presa în acelaşi timp şi pe mine, şi mi-a venit ideea să continui proiectul început cu şi despre Kata, dar aducând-o și pe Lucia Mărneanu, care mi-a fost studentă şi care îmi apărea pe retină de foarte multe ori în perioada când lucram cu Kata. Experienţa şi personalitatea ei erau complementare cu ceea ce reprezenta Kata. Apoi am sunat-o pe Leta cu care lucrasem când şi-a dat licenţa. De fapt, am mers la sigur, mi-am sunat prietenii.
Leta Popescu: Fero ne-a sunat pe toate trei şi ne-a spus că facem un spectacol care se numeşte Parallel. Când ne-am întâlnit toţi patru pentru prima oară, exista deja un titlu, sinopsisul şi o prezentare în broşura Festivalului.
F.S.: O prezentare vagă, poetică, doar un punct de pornire… Echipa s-a completat cu danaga, cu care nu am mai lucrat, dar îl ştiam din Fabrică.
M.S.:Cum a fost pentru tine, Kata, acea perioadă de început în care ai vorbit foarte mult cu Fero? Te-a surprins propunerea lui?
k.b.–h.: M-am bucurat. Treceam printr-o perioadă foarte proastă şi a funcţionat ca o motivaţie. M-a ajutat să mă concentrez şi m-a determinat să rămân în Cluj. În anul 2012 am fost în Belgia la un festival şi nu voiam să mă întorc în ţară. Nu ştiam ce aş putea să fac aici. Am revenit pentru un proiect pe care l-am avut cu Diana Dragoş. După ce s-a terminat, nu ştiam ce să fac: să plec în Belgia sau să mă întorc acasă la părinţi. Am lucruri pe care simt nevoia să le spun, dar mi-e frică şi mă autocenzurez. E dificil. Dacă tot timpul reflectezi la propria persoană şi nu vorbeşti cu nimeni, foarte multe lucruri rămân doar în mintea ta. Propunerea lui Fero a fost ca o salvare.
M.S.:Ţi-a fost uşor să te deschizi?
k.b.–h.: La început nu mă simţeam aşa de confortabil în exerciţiile de improvizaţie. Din martie, când s-au întrerupt repetiţiile, până în octombrie a trecut ceva timp, în care m-am eliberat şi am început să fiu mai sigură pe mine. M-am bucurat că am reluat proiectul. M-a ajutat faptul că nu eram singură pe scenă, ci împreună cu Lucia. Ştiu că mă pot baza pe ea, dar în acelaşi timp, trebuie să fac totul bine şi să ţin pasul cu ce se întâmplă pe scenă. Cu Lucia şi Leta lucrasem şi la Livada de vişini de Cehov, în cadrul unui workshop susţinut de Bronwyn Tweddle din Noua Zeelandă la facultate. Ne-am mai întâlnit şi la Festivalul Trans-Contact. De aceea, nu a fost atât de complicat să mă simt liberă în prezenţa lor. Apoi, Leta are un fel de a fi dintr-o bucată care m-a ajutat să fiu mai relaxată. Te simţi confortabil atunci când îţi sunt acceptate nebuniile.
M.S.:Privind în urmă la tot procesul acesta, îţi pare bine că l-ai parcurs? Te-a ajutat?
k.b.–h.: M-a ajutat să aflu de ce sunt în Cluj şi de ce fac un efort suplimentar. Pentru a putea rămâne în continuare în oraş şi pentru a face acest spectacol a trebuit să lucrez în două locuri în paralel. Chiar şi atunci când am aflat că nu am primit finanţarea, proiectul a rămas în continuare acolo, undeva şi asta m-a ajutat mult. Iar după ce am început să lucrăm la spectacol din nou, m-am bucurat că pot mă simt liberă pe scenă. Când eram în clasa a IV-a şi aveam examen la fluier, tremuram din toate încheieturile. Acum mă simt mult mai relaxată şi nu prea mă mai interesează ce cred oamenii despre ceea ce fac.
M.S.:Ce a însemnat pentru tine, Leta, propunerea lui Fero de a face împreună un spectacol?
L.P.: Fero m-a sunat şi mi-a propus foarte timid să lucrăm împreună. De fapt, mi-a zis că are nevoie de ajutor. Asta am şi făcut tot timpul, l-am ajutat, prin prezenţa mea, în lucrul la scenă şi în spatele ei. M-am bucurat enorm că are nevoie de mine. La lucru eram şi sunt în continuare persoana cu care se consultă. Fero a venit cu tot conceptul. Eu doar îi spuneam ce cred şi dacă se potriveşte sau nu. Am contribuit mai mult la scrierea textului. Acolo el dădea verdictul, iar eu veneam cuipropunerile. Mi se pare cea mai savuroasă comunicare. Acum e puţin straniu pentru că eu îmi iau nişte lauri pe care i-i dedic tot timpul lui Fero.
M.S.:În ce fel vă completaţi?
L.P.: Cred că eu sunt mai tranşantă.
F.S.: Aveam nevoie lângă mine de un om puţin mai ordonat decât mine, mai cu picioarele pe pământ. O persoană cu care să mă pot consulta. E bine să ai feedback tot timpul şi să poţi cere părerea unor oameni în care ai încredere. Cred că succesul acestui proiect a fost dat de alegerea echipei. S-au adunat nişte energii complementare fără de care nu s-ar fi ajuns aici. Dacă toată lumea îşi dă silinţa şi dă tot ce are mai bun, atunci n-ai cum să deraiezi. Faptul că eu am avut ideea sau iniţiativa este doar începutul. După aceea s-au întâmplat o grămadă de lucruri şi e inutil să delimitezi cine ce a făcut.
L.P.: Cred că ne-am completat şi ne-am întâlnit atunci când era vorba de mesajul spectacolului. Lucrul acesta m-a bucurat foarte mult. Niciodată nu a tras unul dintre noi într-o parte sau în alta. Amândoi am fost tot timpul de acord la nivel de nuanţe. Am fost de acord şi în ceea ce priveşte militantismul. Am căzut de acord că nu ştim prea multe despre subiectul acesta şi că nu vrem să transmitem nici un mesaj. Este un spectacol despre ele două şi le-am lăsat pe fete să vorbească.
M.S.:Lucia, ce a însemnat pentru tine intrarea în acest proiect? Terminaseşi de puţină vreme facultatea…
Lucia Mărneanu: Am terminat facultatea în luna iunie şi planul meu era să plec din Cluj, să văd cum mă pot descurca singură. Mi-am făcut bagajele să plec la Petroşani, unde este pepiniera multor actori debutanţi din Cluj.
L.P.: E aşa: termini facultatea în iunie, te duci la preselecţie la Gala HOP, o pici şi apoi te duci la Petroşani.
L.M.: La Petroşani m-au angajat, şi, cu o zi înainte să ajung, mi-au spus că nu mai lucrez acolo. Am venit înapoi la Cluj şi m-am întâlnit cu Fero. Am intrat în proiect şi pentru că nu aveam în cap foarte clar ce vreau să fac sau cum am să fac actorie. Am văzut în ei nişte oameni care vor să facă un proiect cu cineva în care au încredere.
L.P.: Prezentarea a fost ceva de genul: vrem să facem un spectacol în trei săptămâni, nu ştim ce o să iasă, dar din echipă fac parte Fero, Leta şi Kata. Rău nu are cum să iasă, nu pentru că suntem nişte genii, ci pentru că suntem prieteni, ne ştim şi suntem atenţi unii la alţii. Era şi un fel de experiment: să lucrăm împreună şi să vedem ce iese. Eu cred în continuare că spectacolul a ieşit bine pentru că nimeni nu a pornit cu intenţia de a dărâma munţii.
F.S.: Nu aveam nimic de pierdut, ci doar de câştigat. Întâlnirea era cea mai importantă.
M.S.:Gândindu-te la toată perioada repetiţiilor, cu ce ai ieşit din experienţa asta?
L.M.: Primul lucru care îmi vine în minte este faptul că nu am apucat să mă întristez foarte tare după povestea cu Teatrul din Petroşani, ci m-am băgat imediat în ceva care mă solicita nu neapărat la nivel actoricesc, cât personal. Asta mi-a prins foarte bine pentru că de felul meu sunt mai haotică şi am nevoie de un cadru clar în care să lucrez. M-a bucurat foarte tare faptul că am ştiut că o să fie un perete în mijloc, că o să lucrez cu Kata, că avem un sinopsis. Era un cadru care trebuia umplut. Lucrurile care au urmat sunt nişte surprize cu care încă nu ştiu cum să mă obişnuiesc.
M.S.:Ce înseamnă pentru tine această nominalizare UNITER?
L.M.: Chiar dacă vom fi premiate sau nu, cred că trebuie să îi menţionăm de fiecare dată pe oamenii care au lucrat la acest proiect. Când am intrat la actorie, deşi aveam multe probleme pentru un actor: un soi de timiditate, o dicţie nu foarte bună, fără o relaxare constantă, mi-a prins foarte bine faptul că am intrat prima, deşi ştiu că erau mulţi alţii care ar fi putut ocupa locul acela. O validare din start mă ţine mai departe pe traseu. Pentru mine, toată această experienţă cu Parallel mă face să cred că lucrurile pot funcţiona bine într-un anumit context. Dacă nu îmi iese şmecheria cu teatrul, măcar am o dovadă că se poate face un lucru de calitate, cu oameni de încredere.
M.S.:Unora le e greu să înţeleagă termenul de regie colectivă. La ce trebuie să renunţi ca persoană pentru a putea lucra cu un alt regizor?
F.S.: Din păcate, la această întrebare nu pot să dau un răspuns pentru că nu îmi amintesc să fi avut probleme în sensul de a renunţa la ceva. Eram într-o zonă în care niciunul dintre noi nu se simţea sigur. Ne sprijineam unul pe celălalt şi înaintam împreună. Nu a trebuit să renunţ la o idee sau dacă am făcut-o a fost cu o uşurinţă care nu mi-a afectat egoul. Leta a fost ca un beculeţ roşu care mă făcea să am grijă la nuanţe. La fel şi eu pentru ea. Lucrurile s-au legat atât de fin, încât nu cred că am avut momente de criză în care să trebuiască să ne reglăm poziţiile. Pentru mine, lucrul alături de ea a fost o chestiune de încredere.
L.M.: A fost o colaborare necondiţionată, dezinteresată.
F.S.: Abia după ecoul pe care spectacolul l-a avut, oamenii au început să ne întrebe cum s-a întâmplat această regie colectivă, cine a scris textul etc. La text, de exemplu, am contribuit stabilind când să fie spusă o anumită glumă, tăind ce era în plus. A fost mai mult un proces de editare care presupune o privire de ansamblu.
L.P.: Ne-a fost greu să spunem cine cu ce a contribuit chiar din momentul în care a trebuit să facem afişul. Lucrând fără să ne gândim la ce poziţie ocupă fiecare, atunci ne-am lovit pentru prima oară de această întrebare. În ceea ce priveşte regia colectivă, nici eu nu am renunţat la cine știe ce. Mai ales în contextul în care jumătate din spectacol este de mişcare. Este foarte clar că Fero este făcătorul, iar eu am venit cu ce sunt eu şi să îmi dau cu părerea despre un anumit moment. Eram proaspăt ieşită din facultate, iar când a zis „hai să lucrăm împreună”, poziţia mea era de debutantă, el fiind la al patrulea spectacol propriu. După această regie colectivă, când m-am reapucat de regia pe piedestal, m-am simţit puţin descoperită. Simţeam că nu am pe cine să mă sprijin. Am lucrat la un one man show. Actorul cu care lucram era absolut diferit de Lucia şi Kata, cu un alt stil de lucru, şi aştepta să îi spun ce să facă. Îmi tot venea să îl întreb: lui cum i se pare? În cele din urmă, am renunţat la acest proiect, mi-am făcut o altă echipă şi l-am chemat pe Fero să îşi dea cu părerea. La Parallel totul a fost nou, absolut plăcut, dar mi-am dat seama că este aşa abia după ce m-am trezit de una singură. Nu mai cred în regizorul „stâlpul spectacolului“. Poate să fie cel care vine cu conceptul, aşa cum a fost Fero, dar prefer lucrul în echipă.
F.S.: Consultarea îmi place foarte mult. Să mi se pună întrebări, prietenii să o facă, dar să ştiu că întrebarea este una valabilă şi spre binele meu. Asta mă ajută să reformulez ideea de mai multe ori. Îl convingi pe celălalt şi te autoconvingi că direcţia pe care ai luat-o este una bună. Dacă primeşti o confirmare, ca şi la Lucia, ea te ajută să mergi înainte.
L.P.: Cam aşa aş vrea eu să lucrez. Poate că munca aceasta colectivă reprezintă noua eră. Unde regizorul nu mai are statutul din secolul XX. Dacă nu exista Fero, eu nu m-aş fi consultat cu nimeni în proiectul la care lucrez acum. Sistemul mă învaţă să fiu „the boss“ şi să iau singură deciziile. Asta învăţăm la şcoală. Poate că noua eră începe atunci când ne dăm seama că este mai bine să te consulţi cu ceilalţi, atunci când începem să renunţăm la regizorul atotştiutor.
F.S.: Nu ştiu dacă este vorba de o nouă metodă sau de o eră nouă, dar mi se pare un lucru firesc. Vrem acelaşi lucru, vrem să ajungem undeva. Am lucrat de dragul de a lucra şi de a fi împreună. Toate ecourile nu au făcut decât să ne liniştească şi să ne bucure că şi publicul gândeşte asemeni nouă. Când am terminat, ne-am zis că avem un lucru care ne place şi de care suntem mulţumiţi, vedem ce va fi mai departe. Este un spectacol care nu poate fi jucat de altcineva, este gândit special pentru Lucia şi Kata. Chiar şi muzica este aparte. Nu putem renunţa la nimic, pentru că nu va mai fi acelaşi spectacol.
M.S.:Apropo de repetiţii, cum a fost pentru tine, Kata, întreg procesul?
k.b.–h.: Partea de mişcare a fost pentru mine ca un joc. Erau propuneri, idei, iar noi trebuia să încercăm să facem ceva. Nu mi-a plăcut întotdeauna ce mi-a ieşit pentru că uneori înţelegeam altceva. De exemplu, atunci când am avut ca temă problema sânilor, eu, din start, mi i-am legat şi nu prea m-am jucat cu ei.
L.P.: A fost o improvizaţie de o oră în care Lucia se tot juca cu sânii, iar Kata şi i-a legat şi gata.
k.b.–h.: Mă bucur că până la urmă a ieşit ceva mişcare. Pentru mine partea de început, cea cu ora de fitness, este mai mult guerrilla fitness decât mişcare artistică. Dacă aş face timp de o oră acel lucru, aş zice că este performance.
M.S.:Cum ai ajuns să cânţi?
k.b.–h.: Când am vorbit cu Fero despre un one woman show, i-am cântat o piesă de-a mea care este primul cântec din spectacol. Mi-a spus că vom folosi acea piesă şi să mai compun câteva. În timpul repetiţiilor mi-a dat şi un fel de temă, spunându-mi în ce zonă să mă duc şi despre ce să fie vorba. Aşa s-a născut al doilea cântec. Îmi este mult mai uşor să mă exprim în engleză, cunosc oarecum limba şi nu mi-e frică să improvizez. Pentru mine, limbile sunt asemeni unui sunet sau unei muzici cu care te poţi juca. De aceea îmi place foarte mult accentul britanic sau Irish. Ceea ce folosesc în spectacol este un mix de accente, foarte muzical pentru mine. Pe tot parcursul repetiţiilor m-am simţit foarte safe. A trebuit să am încredere în oameni şi ei să aibă încredere în mine. A fost ca un sprijin pe care l-am primit, dar şi un loc unde m-am eliberat şi mi-a fost bine. Am simţit că aş putea să fac orice, să sar pe geam sau orice altceva pentru că eram în siguranţă. Iar acesta este un sentiment foarte bun. M-am simţit acasă.
M.S.:Pentru tine, Lucia, cum au fost repetiţiile?
L.M.: Am avut şi eu acelaşi sentiment de siguranţă, dar cred că este o diferenţă între mine şi Kata în sensul că mi s-a cerut să fac nişte lucruri pe care în trei ani de facultate nu le-am învăţat. Acolo am lucrat mult pe psihologia personajului, pe intenţie, pe sensul fiecărei fraze etc. Apoi, am o personalitate foarte analitică. În cazul Parallel a trebuit să renunţ la acest gen de abordare şi să de-psihologizez tot procesul. Mai ales pentru că, în mare parte, este vorba de mişcare. Fero mi-a fost profesor şi am mai lucrat cu el, dar aici, cu tema şi subiectul acesta, totul a devenit mai dificil.
M.S.:Ca tehnică de actorie, ce este diferit în modul de abordare al personajului?
L.M.: Am construit un personaj şi, la fiecare reprezentaţie, încerc să îmi reamintesc că nu este vorba de un personaj sută la sută, iar graniţa dintre ficţiune şi realitate este ceva mai subtilă. Aici totul este foarte diluat, pornind de la personaj până la ceea ce face fiecare din echipă. Mi-a fost destul de greu să îngurgitez acest tip de a lucra, dar ca experienţă este o direcţie pe care de acum încolo aş miza un pic mai mult. Dacă aş deveni performer, aş încerca să renunţ la personaje.
M.S.:Ce te faci dacă mâine ţi se dă să joci un mare rol din teatrul universal? Ti-ar fi greu?
L.M.: Nu cred că mi-ar fi greu. Nu vreau să zic că mi s-a schimbat viaţa, că de acum încolo totul va fi diferit sau că o direcţie este mai bună decât cealaltă. Există o aşa mare diversitate de formule teatrale şi aşa o mare diversitate de publicuri, de niveluri de cultură, încât e loc pentru toţi. Prin Parallel am avut şansa de a vedea cam cum ar arăta un alt soi de actorie. E bine să le vezi pe amândouă, iar dacă te simţi în stare să le faci pe amândouă, să le faci. De fapt, mă simt mult mai confortabil în personaje. Cred că fiecare actor care vrea un pic mai mult de la el, nu de la public, ar fi bine să treacă măcar o dată în meseria lui printr-un exerciţiu de expunere mai acută. Este vorba de zona în care te simţi safe, de oamenii în care ai încredere, de ce ţi se potriveşte şi nu neapărat de ce îţi propune sistemul teatral. Până la urmă important este să îţi găseşti locul.
M.S.:Aţi vorbit cu toţii de încredere. Cât de importantă este atunci când porneşti la un astfel de proiect?
F.S.: Este un punct de pornire obligatoriu. După părerea mea, menirea unui regizor este, în primul rând, să acorde această încredere şi după aceea s-o primească de la ceilalţi. Se lucrează foarte mult din inerţie şi din ierarhie. Deschiderea ar trebui să vină din partea fiecăruia şi să pornim cu toţii în aceeaşi direcţie. În general, se pierde foarte mult timp cu vanitatea, cu încăpăţânarea de a-l convinge pe celălalt, cu minciuna sau cu tot felul de strategii. Este o energie consumată şi timp pierdut în detrimentul creaţiei. O comunicare mai liberă, mai umană ar fi mai utilă, nu doar o raportare ierarhică regizor–actor sau actor–coregraf. Aceste graniţe încep să se şteargă când oamenii comunică.
L.M.: Vorbeam cu Leta de faptul că este acum o tendinţă de a da tuturor şansa de a se exprima, un teatru în care nu mai există roluri, totu-i roz şi ne iubim cu toții. Evident că încrederea este esenţială, la fel şi ştergerea graniţelor dintre roluri, dar cu condiţia ca oamenii aceia să vrea cu toţii să ajungă la acelaşi lucru. Este vorba de o doză de profesionalism şi de o ţintă comună.
k.b.–h.: Pentru mine este foarte importantă încrederea în oameni. Dacă nu am încredere în partenerul meu ca om, atunci nu pot lucra. Nu pot să îi dau încrederea mea, profesional vorbind, pentru că nu mă consider încă o profesionistă. De aceea, am nevoie de omul din el. Mi-e foarte greu să am încredere în oameni şi să le zic lucruri, deşi uneori mi se întâmplă să vorbesc mult despre mine. O fac pentru a le vedea reacţiile sau din slăbiciune. Povestesc lucruri şi apoi îmi pare rău, deşi cred că pe oameni nu îi interesează aşa de mult – cum credem noi – viaţa celorlalţi. Am nevoie de încrederea în partenerul meu ca om şi ca artist, lucru de care în Parallel am avut parte.
L.P.: Aş face o delimitare – se întâmplă în această perioadă o înflorire a teatrelor independente şi s-au format câteva echipe. Siguranţa de care vorbim cred că nu poate fi valabilă decât într-un context de acest fel, cu un spaţiu într-o zonă independentă şi cu graniţele care se şterg. Dacă vorbim de un teatru de stat, acolo lucrurile sunt îngrozitor de şubrede. Siguranţa este dată de numele regizorului, ceea ce este absolut firesc. Nu poţi să propui unei distribuţii de zece oameni să fie relaxată şi să stea la discuţii după repetiţii. Cu oamenii apropiaţi poţi face asta, dar dacă merg să montez la un teatru unde nu cunosc pe nimeni, trebuie să îmi acord masca aceasta de regizor ca să pot să ţin distribuţia în frâu. Nu cred că pot să ies cu ei la cafea şi să discut despre mine şi viaţa personală. Asta s-ar putea întâmpla doar într-o lume ideală în care cu toţii păstrează o oarecare distanţă. Dar oamenii sunt în aşa fel făcuţi, încât în momentul în care le arăţi puţin din sensibilitatea ta, devii vulnerabil şi încep să îşi tragă energia de la tine. Pe când, în proiectul nostru siguranţa a fost una frumoasă, cărnoasă.
Interviu pe mai multe voci (Lucia Mărneanu, kata bodoki-halmen, Leta Popescu și Ferenc Sinkó în dialog cu Mirela Sandu)
S-a vorbit și scris mult despre PARALLEL – revelația stagiunii –, o coproducție GroundFloor Group și Colectiv A, găzduită de Fabrica de Pensule din Cluj și prezentată pentru prima oară în cadrul Festivalului Temps dʼImages, pe 14 noiembrie 2013. În prezent, are un Premiu UNITER (grație nominalizării debutantelor Lucia Mărneanu și Leta Popescu) și va începe, probabil, curând să piardă șirul invitațiilor la festivaluri (nu toate „alternative”), în țară și dincolo de granițele ei. Nu atât succesul sau temele acestui performance („corp, identitate sexuală, refulare, acceptare”, vezi http://www.groundfloor.ro/ro/spectacole/parallel/), cât mai ales procesul de lucru, încă puțin obișnuit pentru scena românească, și strategiile de colaborare puse în practică la „Parallel” au incitat-o pe Mirela Sandu să intre în dialog cu nucleul echipei de creație: performerele Lucia Mărneanu și kata bodoki-halmen, regizorii Leta Popescu și Ferenc Sinkó.
S-a vorbit și scris mult despre PARALLEL – revelația stagiunii –, o coproducție GroundFloor Group și Colectiv A, găzduită de Fabrica de Pensule din Cluj și prezentată pentru prima oară în cadrul Festivalului Temps dʼImages, pe 14 noiembrie 2013. În prezent, are un Premiu UNITER (grație nominalizării debutantelor Lucia Mărneanu și Leta Popescu) și va începe, probabil, curând să piardă șirul invitațiilor la festivaluri (nu toate „alternative”), în țară și dincolo de granițele ei. Nu atât succesul sau temele acestui performance („corp, identitate sexuală, refulare, acceptare”, vezi http://www.groundfloor.ro/ro/spectacole/parallel/), cât mai ales procesul de lucru, încă puțin obișnuit pentru scena românească, și strategiile de colaborare puse în practică la „Parallel” au incitat-o pe Mirela Sandu să intre în dialog cu nucleul echipei de creație.
Mirela Sandu: Cum a început proiectul Parallel şi a cui a fost ideea?
Ferenc Sinkó: Eram
la un pahar de vin cu Kata, la Fabrica de Pensule, după premiera unui spectacol
la care lucraserăm împreună. Kata avea un machiaj extrem şi uitându-mă la ea,
am întrebat-o dacă nu ar vrea să facem un spectacol împreună. Îi promiteam ei,
încercând în acelaşi timp să mă stimulez şi pe mine. I-am propus să apară pe
scenă, că tot nu avusese încă ocazia, într-un one woman show despre ea, aşa cum arată
şi gândeşte ea, şi lumea ei. A fost o perioadă de câteva luni în care ne-am
întâlnit cu regularitate, am povestit, am încercat diverse lucruri. Apoi am
abandonat proiectul din lipsă de finanţare.
kata bodoki–halmen: Prima oară am vorbit
despre proiect în decembrie 2012, iar la începutul lui 2013 ne-am întâlnit să
discutăm mai mult. Am abandonat în martie, când au apărut rezultatele de la
AFCN.
F.S.: În vară, Miki Branişte de la Colectiv A a propus lui
GroundFloor Group, şi implicit mie, un spectacol în colaborare cu un artist
vizual pentru ediţia 2013 a Festivalului Temps d’Images. În primă fază, trebuia
să fie cineva din străinătate, apoi cineva din Cluj sau Bucureşti. Am avut
câteva întâlniri cu un artist vizual din Cluj, dar cum s-a apropiat Festivalul,
el şi-a dat seama că nu va avea timp să continue proiectul. Timpul mă presa în
acelaşi timp şi pe mine, şi mi-a venit ideea să continui proiectul început cu
şi despre Kata, dar aducând-o și pe Lucia Mărneanu, care mi-a fost studentă şi
care îmi apărea pe retină de foarte multe ori în
perioada când lucram cu Kata. Experienţa şi personalitatea ei erau
complementare cu ceea ce reprezenta Kata. Apoi am sunat-o pe Leta cu care lucrasem
când şi-a dat licenţa. De fapt, am mers la sigur, mi-am
sunat prietenii.
Leta Popescu: Fero ne-a sunat pe toate trei şi ne-a spus că facem
un spectacol care se numeşte Parallel.
Când
ne-am întâlnit toţi patru pentru prima oară, exista deja un titlu, sinopsisul
şi o prezentare în broşura Festivalului.
F.S.: O prezentare vagă,
poetică, doar un punct de pornire… Echipa s-a completat cu danaga, cu care nu am mai lucrat, dar îl ştiam din Fabrică.
M.S.: Cum a fost pentru tine, Kata, acea perioadă de început în care ai vorbit
foarte mult cu Fero? Te-a surprins propunerea lui?
k.b.–h.: M-am bucurat.
Treceam printr-o perioadă foarte proastă şi a funcţionat ca o motivaţie. M-a
ajutat să mă concentrez şi m-a determinat să rămân în Cluj. În anul 2012 am
fost în Belgia la un festival şi nu voiam să mă întorc în ţară. Nu ştiam ce aş
putea să fac aici. Am revenit pentru un proiect pe care l-am avut cu Diana Dragoş.
După ce s-a terminat, nu ştiam ce să fac: să plec în Belgia sau să mă întorc
acasă la părinţi. Am lucruri pe care simt nevoia să le spun, dar mi-e frică şi mă
autocenzurez. E dificil. Dacă tot timpul reflectezi la propria persoană şi nu
vorbeşti cu nimeni, foarte multe lucruri rămân doar în mintea ta. Propunerea
lui Fero a fost ca o salvare.
M.S.: Ţi-a fost uşor să te deschizi?
k.b.–h.: La început nu mă
simţeam aşa de confortabil în exerciţiile de improvizaţie. Din martie, când s-au
întrerupt repetiţiile, până în octombrie a trecut ceva timp, în care m-am
eliberat şi am început să fiu mai sigură pe mine. M-am bucurat că am reluat
proiectul. M-a ajutat faptul că nu eram singură pe scenă, ci împreună cu Lucia.
Ştiu că mă pot baza pe ea, dar în acelaşi timp, trebuie să fac totul bine şi să
ţin pasul cu ce se întâmplă pe scenă. Cu Lucia şi Leta lucrasem şi la Livada de vişini de Cehov, în cadrul unui workshop
susţinut de Bronwyn Tweddle din Noua Zeelandă la facultate. Ne-am mai întâlnit
şi la Festivalul Trans-Contact. De aceea, nu a fost atât de complicat să mă
simt liberă în prezenţa lor. Apoi, Leta are un fel de a fi dintr-o bucată care
m-a ajutat să fiu mai relaxată. Te simţi confortabil atunci când îţi sunt
acceptate nebuniile.
M.S.: Privind în urmă la tot procesul acesta, îţi pare bine că l-ai parcurs?
Te-a ajutat?
k.b.–h.: M-a ajutat să
aflu de ce sunt în Cluj şi de ce fac un efort suplimentar. Pentru a putea
rămâne în continuare în oraş şi pentru a face acest spectacol a trebuit să
lucrez în două locuri în paralel. Chiar şi atunci când am aflat că nu am primit
finanţarea, proiectul a rămas în continuare acolo, undeva şi asta m-a ajutat mult.
Iar după ce am început să lucrăm la spectacol din nou, m-am bucurat că pot mă
simt liberă pe scenă. Când eram în clasa a IV-a şi aveam examen la fluier, tremuram
din toate încheieturile. Acum mă simt mult mai relaxată şi nu prea mă mai
interesează ce cred oamenii despre ceea ce fac.
M.S.: Ce a însemnat pentru tine, Leta, propunerea lui Fero de a face împreună un
spectacol?
L.P.: Fero m-a sunat şi
mi-a propus foarte timid să lucrăm împreună. De fapt, mi-a zis că are nevoie de
ajutor. Asta am şi făcut tot timpul, l-am ajutat, prin prezenţa mea, în lucrul
la scenă şi în spatele ei. M-am bucurat enorm că are nevoie de mine. La lucru
eram şi sunt în continuare persoana cu care se consultă. Fero a venit cu tot
conceptul. Eu doar îi spuneam ce cred şi dacă se potriveşte sau nu. Am contribuit
mai mult la scrierea textului. Acolo el dădea verdictul, iar eu veneam
cuipropunerile. Mi se pare cea mai savuroasă comunicare. Acum e puţin straniu
pentru că eu îmi iau nişte lauri pe care i-i dedic tot timpul lui Fero.
M.S.: În ce fel vă completaţi?
L.P.: Cred că eu sunt
mai tranşantă.
F.S.: Aveam nevoie lângă
mine de un om puţin mai ordonat decât mine, mai cu picioarele pe pământ. O
persoană cu care să mă pot consulta. E bine să ai feedback tot timpul şi să poţi cere părerea unor
oameni în care ai încredere. Cred că succesul acestui proiect a fost dat de
alegerea echipei. S-au adunat nişte energii complementare fără de care nu s-ar
fi ajuns aici. Dacă toată lumea îşi dă silinţa şi dă tot ce are mai bun, atunci
n-ai cum să deraiezi. Faptul că eu am avut ideea sau iniţiativa este doar
începutul. După aceea s-au întâmplat o grămadă de lucruri şi e inutil să
delimitezi cine ce a făcut.
L.P.: Cred că ne-am
completat şi ne-am întâlnit atunci când era vorba de mesajul spectacolului.
Lucrul acesta m-a bucurat foarte mult. Niciodată nu a tras unul dintre noi într-o
parte sau în alta. Amândoi am fost tot timpul de acord la nivel de nuanţe. Am
fost de acord şi în ceea ce priveşte militantismul. Am căzut de acord că nu
ştim prea multe despre subiectul acesta şi că nu vrem să transmitem nici un mesaj.
Este un spectacol despre ele două şi le-am lăsat pe fete să vorbească.
M.S.: Lucia, ce a însemnat pentru tine intrarea în acest proiect? Terminaseşi de
puţină vreme facultatea…
Lucia Mărneanu: Am terminat facultatea în luna iunie şi
planul meu era să plec din Cluj, să văd cum mă pot descurca singură. Mi-am
făcut bagajele să plec la Petroşani, unde este pepiniera multor actori
debutanţi din Cluj.
L.P.: E aşa: termini
facultatea în iunie, te duci la preselecţie la Gala HOP, o pici şi apoi te duci
la Petroşani.
L.M.: La Petroşani m-au angajat, şi, cu o zi
înainte să ajung, mi-au spus că nu mai lucrez acolo. Am venit înapoi la Cluj şi
m-am întâlnit cu Fero. Am intrat în proiect şi pentru că nu aveam în cap foarte
clar ce vreau să fac sau cum am să fac actorie. Am văzut în ei nişte oameni
care vor să facă un proiect cu cineva în care au încredere.
L.P.: Prezentarea a
fost ceva de genul: vrem să facem un spectacol în trei săptămâni, nu ştim ce o
să iasă, dar din echipă fac parte Fero, Leta şi Kata. Rău nu are cum să iasă,
nu pentru că suntem nişte genii, ci pentru că suntem prieteni, ne ştim şi
suntem atenţi unii la alţii. Era şi un fel de experiment: să lucrăm împreună şi
să vedem ce iese. Eu cred în continuare că spectacolul a ieşit bine pentru că
nimeni nu a pornit cu intenţia de a dărâma munţii.
F.S.: Nu aveam nimic de
pierdut, ci doar de câştigat. Întâlnirea era cea mai importantă.
M.S.: Gândindu-te la toată perioada repetiţiilor, cu ce ai ieşit din
experienţa asta?
L.M.: Primul lucru care îmi vine în minte este
faptul că nu am apucat să mă întristez foarte tare după povestea cu Teatrul din
Petroşani, ci m-am băgat imediat în ceva care mă solicita nu neapărat la nivel
actoricesc, cât personal. Asta mi-a prins foarte bine pentru că de felul meu
sunt mai haotică şi am nevoie de un cadru clar în care să lucrez. M-a bucurat
foarte tare faptul că am ştiut că o să fie un perete în mijloc, că o să lucrez
cu Kata, că avem un sinopsis. Era un cadru care trebuia umplut. Lucrurile care
au urmat sunt nişte surprize cu care încă nu ştiu cum să mă obişnuiesc.
M.S.: Ce înseamnă pentru tine această nominalizare UNITER?
L.M.: Chiar dacă vom fi premiate sau nu, cred că
trebuie să îi menţionăm de fiecare dată pe oamenii care au lucrat la acest
proiect. Când am intrat la actorie, deşi aveam multe probleme pentru un actor:
un soi de timiditate, o dicţie nu foarte bună, fără o relaxare constantă, mi-a
prins foarte bine faptul că am intrat prima, deşi ştiu că erau mulţi alţii care
ar fi putut ocupa locul acela. O validare din start mă ţine mai departe pe
traseu. Pentru mine, toată această experienţă cu Parallel mă face să
cred că lucrurile pot funcţiona bine într-un anumit context. Dacă nu îmi iese şmecheria
cu teatrul, măcar am o dovadă că se poate face un lucru de calitate, cu oameni
de încredere.
M.S.: Unora le e greu să înţeleagă termenul de regie colectivă. La ce trebuie să
renunţi ca persoană pentru a putea lucra cu un alt regizor?
F.S.: Din păcate, la
această întrebare nu pot să dau un răspuns pentru că nu îmi amintesc să fi avut
probleme în sensul de a renunţa la ceva. Eram într-o zonă în care niciunul
dintre noi nu se simţea sigur. Ne sprijineam unul pe celălalt şi înaintam împreună.
Nu a trebuit să renunţ la o idee sau dacă am făcut-o a fost cu o uşurinţă care
nu mi-a afectat egoul. Leta a fost ca un beculeţ roşu care mă făcea să am grijă
la nuanţe. La fel şi eu pentru ea. Lucrurile s-au legat atât de fin, încât nu
cred că am avut momente de criză în care să trebuiască să ne reglăm poziţiile. Pentru
mine, lucrul alături de ea a fost o chestiune de încredere.
L.M.: A fost o colaborare necondiţionată,
dezinteresată.
F.S.: Abia după ecoul pe
care spectacolul l-a avut, oamenii au început să ne întrebe cum s-a întâmplat
această regie colectivă, cine a scris textul etc. La text, de exemplu, am
contribuit stabilind când să fie spusă o anumită glumă, tăind ce era în plus. A
fost mai mult un proces de editare care presupune o privire de ansamblu.
L.P.: Ne-a fost greu să
spunem cine cu ce a contribuit chiar din momentul în care a trebuit să facem
afişul. Lucrând fără să ne gândim la ce poziţie ocupă fiecare, atunci ne-am
lovit pentru prima oară de această întrebare. În ceea ce priveşte regia colectivă,
nici eu nu am renunţat la cine știe ce. Mai ales în contextul în care jumătate din
spectacol este de mişcare. Este foarte clar că Fero este făcătorul, iar eu am
venit cu ce sunt eu şi să îmi dau cu părerea despre un anumit moment. Eram
proaspăt ieşită din facultate, iar când a zis „hai să lucrăm împreună”, poziţia
mea era de debutantă, el fiind la al patrulea spectacol propriu. După această
regie colectivă, când m-am reapucat de regia pe piedestal, m-am simţit puţin
descoperită. Simţeam că nu am pe cine să mă sprijin. Am lucrat la un one man show.
Actorul cu care lucram era absolut diferit de Lucia şi Kata, cu un alt stil de
lucru, şi aştepta să îi spun ce să facă. Îmi tot venea să îl întreb: lui cum i
se pare? În cele din urmă, am renunţat la acest proiect, mi-am făcut o altă
echipă şi l-am chemat pe Fero să îşi dea cu părerea. La Parallel totul a
fost nou, absolut plăcut, dar mi-am dat seama că este aşa abia după ce m-am
trezit de una singură. Nu mai cred în regizorul „stâlpul spectacolului“. Poate să
fie cel care vine cu conceptul, aşa cum a fost Fero, dar prefer lucrul în
echipă.
F.S.: Consultarea îmi
place foarte mult. Să mi se pună întrebări, prietenii să o facă, dar să ştiu că
întrebarea este una valabilă şi spre binele meu. Asta mă ajută să reformulez ideea
de mai multe ori. Îl convingi pe celălalt şi te autoconvingi că direcţia pe
care ai luat-o este una bună. Dacă primeşti o confirmare, ca şi la Lucia, ea te
ajută să mergi înainte.
L.P.: Cam aşa aş vrea
eu să lucrez. Poate că munca aceasta colectivă reprezintă noua eră. Unde
regizorul nu mai are statutul din secolul XX. Dacă nu exista Fero, eu nu m-aş
fi consultat cu nimeni în proiectul la care lucrez acum. Sistemul mă învaţă să
fiu „the boss“ şi să iau singură deciziile. Asta învăţăm la şcoală. Poate că
noua eră începe atunci când ne dăm seama că este mai bine să te consulţi cu ceilalţi,
atunci când începem să renunţăm la regizorul atotştiutor.
F.S.: Nu ştiu dacă este
vorba de o nouă metodă sau de o eră nouă, dar mi se pare un lucru firesc. Vrem
acelaşi lucru, vrem să ajungem undeva. Am lucrat de dragul de a lucra şi de a
fi împreună. Toate ecourile nu au făcut decât să ne liniştească şi să ne bucure
că şi publicul gândeşte asemeni nouă. Când am terminat, ne-am zis că avem un
lucru care ne place şi de care suntem mulţumiţi, vedem ce va fi mai departe.
Este un spectacol care nu poate fi jucat de altcineva, este gândit special
pentru Lucia şi Kata. Chiar şi muzica este aparte. Nu putem renunţa la nimic,
pentru că nu va mai fi acelaşi spectacol.
M.S.: Apropo de repetiţii, cum a fost pentru tine, Kata, întreg procesul?
k.b.–h.: Partea de mişcare
a fost pentru mine ca un joc. Erau propuneri, idei, iar noi trebuia să încercăm
să facem ceva. Nu mi-a plăcut întotdeauna ce mi-a ieşit pentru că uneori
înţelegeam altceva. De exemplu, atunci când am avut ca temă problema sânilor,
eu, din start, mi i-am legat şi nu prea m-am jucat cu ei.
L.P.: A fost o
improvizaţie de o oră în care Lucia se tot juca cu sânii, iar Kata şi i-a legat
şi gata.
k.b.–h.: Mă bucur că până
la urmă a ieşit ceva mişcare. Pentru mine partea de început, cea cu ora de
fitness, este mai mult guerrilla fitness decât mişcare
artistică. Dacă aş face timp de o oră acel lucru, aş zice că este performance.
M.S.: Cum ai ajuns să cânţi?
k.b.–h.: Când am vorbit cu
Fero despre un one woman show, i-am cântat o piesă
de-a mea care este primul cântec din spectacol. Mi-a spus că vom folosi acea
piesă şi să mai compun câteva. În timpul repetiţiilor mi-a dat şi un fel de temă,
spunându-mi în ce zonă să mă duc şi despre ce să fie vorba. Aşa s-a născut al
doilea cântec. Îmi este mult mai uşor să mă exprim în engleză, cunosc oarecum limba
şi nu mi-e frică să improvizez. Pentru mine, limbile sunt asemeni unui sunet sau
unei muzici cu care te poţi juca. De aceea îmi place foarte mult accentul
britanic sau Irish. Ceea ce folosesc în spectacol este un mix de accente,
foarte muzical pentru mine. Pe tot parcursul repetiţiilor m-am simţit foarte safe. A trebuit să am încredere în
oameni şi ei să aibă încredere în mine. A fost ca un sprijin pe care l-am primit,
dar şi un loc unde m-am eliberat şi mi-a fost bine. Am simţit că aş putea să fac
orice, să sar pe geam sau orice altceva pentru că eram în siguranţă. Iar acesta
este un sentiment foarte bun. M-am simţit acasă.
M.S.: Pentru tine, Lucia, cum au fost repetiţiile?
L.M.: Am avut şi eu acelaşi sentiment de
siguranţă, dar cred că este o diferenţă între mine şi Kata în sensul că mi s-a
cerut să fac nişte lucruri pe care în trei ani de facultate nu le-am învăţat.
Acolo am lucrat mult pe psihologia personajului, pe intenţie, pe sensul
fiecărei fraze etc. Apoi, am o personalitate foarte analitică. În cazul Parallel
a trebuit să renunţ la acest gen de abordare şi să de-psihologizez tot
procesul. Mai ales pentru că, în mare parte, este vorba de mişcare. Fero mi-a
fost profesor şi am mai lucrat cu el, dar aici, cu tema şi subiectul acesta,
totul a devenit mai dificil.
M.S.: Ca tehnică de actorie, ce este diferit în modul de abordare al
personajului?
L.M.: Am construit un personaj şi, la fiecare
reprezentaţie, încerc să îmi reamintesc că nu este vorba de un personaj sută la
sută, iar graniţa dintre ficţiune şi realitate este ceva mai subtilă. Aici
totul este foarte diluat, pornind de la personaj până la ceea ce face fiecare
din echipă. Mi-a fost destul de greu să îngurgitez acest tip de a lucra, dar ca
experienţă este o direcţie pe care de acum încolo aş miza un pic mai mult. Dacă
aş deveni performer, aş încerca să renunţ la personaje.
M.S.: Ce te faci dacă mâine ţi se dă să joci un mare rol din teatrul
universal? Ti-ar fi greu?
L.M.: Nu cred că mi-ar fi greu. Nu vreau să zic
că mi s-a schimbat viaţa, că de acum încolo totul va fi diferit sau că o
direcţie este mai bună decât cealaltă. Există o aşa mare diversitate de formule
teatrale şi aşa o mare diversitate de publicuri, de niveluri de cultură, încât
e loc pentru toţi. Prin Parallel am avut şansa de a vedea cam cum ar
arăta un alt soi de actorie. E bine să le vezi pe amândouă, iar dacă te simţi
în stare să le faci pe amândouă, să le faci. De fapt, mă simt mult mai
confortabil în personaje. Cred că fiecare actor care vrea un pic mai mult de la
el, nu de la public, ar fi bine să treacă măcar o dată în meseria lui printr-un
exerciţiu de expunere mai acută. Este vorba de zona în care te simţi safe, de oamenii în care ai încredere, de ce
ţi se potriveşte şi nu neapărat de ce îţi propune sistemul teatral. Până la
urmă important este să îţi găseşti locul.
M.S.: Aţi vorbit cu toţii de încredere. Cât de importantă este atunci când
porneşti la un astfel de proiect?
F.S.: Este un punct de
pornire obligatoriu. După părerea mea, menirea unui regizor este, în primul
rând, să acorde această încredere şi după aceea s-o primească de la ceilalţi.
Se lucrează foarte mult din inerţie şi din ierarhie. Deschiderea ar trebui să
vină din partea fiecăruia şi să pornim cu toţii în aceeaşi direcţie. În general,
se pierde foarte mult timp cu vanitatea, cu încăpăţânarea de a-l convinge pe
celălalt, cu minciuna sau cu tot felul de strategii. Este o energie consumată
şi timp pierdut în detrimentul creaţiei. O comunicare mai liberă, mai umană ar
fi mai utilă, nu doar o raportare ierarhică regizor–actor sau actor–coregraf.
Aceste graniţe încep să se şteargă când oamenii comunică.
L.M.: Vorbeam cu Leta de faptul că este acum o
tendinţă de a da tuturor şansa de a se exprima, un teatru în care nu mai există
roluri, totu-i roz şi ne iubim cu toții. Evident că încrederea este esenţială,
la fel şi ştergerea graniţelor dintre roluri, dar cu condiţia ca oamenii aceia
să vrea cu toţii să ajungă la acelaşi lucru. Este vorba de o doză de
profesionalism şi de o ţintă comună.
k.b.–h.: Pentru mine este
foarte importantă încrederea în oameni. Dacă nu am încredere în partenerul meu
ca om, atunci nu pot lucra. Nu pot să îi dau încrederea mea, profesional
vorbind, pentru că nu mă consider încă o profesionistă. De aceea, am nevoie de
omul din el. Mi-e foarte greu să am încredere în oameni şi să le zic lucruri, deşi
uneori mi se întâmplă să vorbesc mult despre mine. O fac pentru a le vedea
reacţiile sau din slăbiciune. Povestesc lucruri şi apoi îmi pare rău, deşi cred
că pe oameni nu îi interesează aşa de mult – cum credem noi – viaţa celorlalţi.
Am nevoie de încrederea în partenerul meu ca om şi ca artist, lucru de care în Parallel
am avut parte.
L.P.: Aş face o
delimitare – se întâmplă în această perioadă o înflorire a teatrelor independente
şi s-au format câteva echipe. Siguranţa de care vorbim cred că nu poate fi
valabilă decât într-un context de acest fel, cu un spaţiu într-o zonă
independentă şi cu graniţele care se şterg. Dacă vorbim de un teatru de stat,
acolo lucrurile sunt îngrozitor de şubrede. Siguranţa este dată de numele
regizorului, ceea ce este absolut firesc. Nu poţi să propui unei distribuţii de
zece oameni să fie relaxată şi să stea la discuţii după repetiţii. Cu oamenii
apropiaţi poţi face asta, dar dacă merg să montez la un teatru unde nu cunosc
pe nimeni, trebuie să îmi acord masca aceasta de regizor ca să pot să ţin
distribuţia în frâu. Nu cred că pot să ies cu ei la cafea şi să discut despre
mine şi viaţa personală. Asta s-ar putea întâmpla doar într-o lume ideală în
care cu toţii păstrează o oarecare distanţă. Dar oamenii sunt în aşa fel
făcuţi, încât în momentul în care le arăţi puţin din sensibilitatea ta, devii
vulnerabil şi încep să îşi tragă energia de la tine. Pe când, în proiectul
nostru siguranţa a fost una frumoasă, cărnoasă.
A
consemnat Mirela SANDU
foto Roland
Váczi
http://www.groundfloor.ro/ro/spectacole/parallel/