„De la film la teatru şi de la document la documentar” de Oana Medrea

În cadrul Festivalului „One World Romania“ (Bucureşti, 17–23 martie), teatrul a fost invitatul filmului sub sloganul celei de‑a şaptea ediţii, „Cine‑Luptă“. Întrebarea a plutit în aer şi la Clubul Ţăranului Român, acolo unde trei dintre cei mai activi regizori‑dramaturgi ai momentului au participat la o discuţie despre consecinţele recursului, în teatru, la tehnicile specifice documentarului. În ciuda faptului că publicul de teatru şi cel de film nu se prea întâlnesc, e evident că subiectele alese îi apropie nu doar pe spectatori, ci şi pe creatori, a remarcat la început moderatorul Alexandru Solomon, fondatorul şi directorul Festivalului OWR, el însuşi remarcabil creator de film documentar. Mihaela Michailov, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, cele din urmă şi membre ale grupului dramAcum (autointitulat „teatru de urgenţă“) au vorbit despre spectacolele proprii care au avut ca punct de plecare istorii decupate din trecutul recent sau din actualitatea social‑politică.

În cadrul Festivalului
de film documentar dedicat drepturilor omului „One World Romania“ (Bucureşti, 17–23 martie), teatrul a fost invitatul filmului sub sloganul celei de-a
şaptea ediţii, „Cine-Luptă“. Întrebarea a plutit în aer şi la Clubul Ţăranului Român,
acolo unde trei dintre cei mai activi regizori-dramaturgi ai momentului au
participat la o discuţie despre consecinţele recursului, în teatru, la tehnicile specifice
documentarului. În ciuda faptului că publicul de teatru şi cel de film nu se prea
întâlnesc, e evident că subiectele alese îi apropie nu doar pe spectatori, ci şi pe
creatori, a remarcat la început moderatorul Alexandru
Solomon, fondatorul şi directorul Festivalului OWR, el însuşi remarcabil
creator de
film documentar. Mihaela Michailov, Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean, cele din urmă şi membre ale grupului dramAcum
(autointitulat „teatru de urgenţă“) au vorbit despre spectacolele proprii care au avut ca
punct de plecare istorii decupate din trecutul recent (dosarele de securitate
ale unor opozanţi ai regimului comunist, vânzarea etnicilor germani din România,
Mineriada din iunie 1990) sau din actualitatea social-politică („cazul Roşia
Montană“).

Mihaela Michailov a relatat experienţa realizării
proiectului independent şi autofinanţat 13-15 iunie 1990. Capete înfierbântate. Iniţiată în decembrie 2009, documentarea primei
Mineriade a urmărit „cercetarea şi performarea istoriei recente“, cu două
dimensiuni complementare: spectacolul de teatru şi arhiva audio-video constituită,
interviuri realizate cu actanţi ai evenimentelor. Mărturiile au fost „culese“ de
David Schwartz, Cinty Ionescu şi Mihaela Michailov, intervenţia asupra
materialului constând strict în „editarea“ acestuia. Redate verbatim de
actorul Alexandru Potoceanu, discursurile celor opt „personaje“ (de la notoriii
Ion Iliescu, Marian Munteanu ori Miron Cozma, la „anonimii“ evenimentelor din
iunie 1990) au construit o perspectivă distanţată, complexă şi contradictorie
asupra unui fapt istoric care pare îndeobşte cunoscut.

De la documentarea unui moment istoric la cea a unei
comunităţi, acesta a fost pasul făcut de Mihaela Michailov şi David Schwartz
odată cu proiectul SubPământ. Valea
Jiului după 1989, realizat în 2012, cu
aportul fotografului Vlad Petri, în urma cercetării întreprinse în cinci oraşe
din Valea Jiului. Demersul continuă, într-un fel, povestea „capetelor
înfierbântate“, însă din perspectiva comunităţii incriminate în timpul
Mineriadelor, o categorie socială distrusă iremediabil de criza economică şi de
deciziile aberante ale politicului. Dacă spectacolul îşi propunea o radiografie
a cotidianului postsocialist din Valea Jiului, proiectul mai viza şi un turneu
în oraşele miniere vizate, turneu care a prilejuit emoţionante întâlniri ale
actorilor cu „personajele“ lor, urmate de discuţii cu membrii comunităţilor
respective. Miza era, de această dată, „extracţia“ şi aducerea la suprafaţă a
poveştilor despre un spaţiu şi despre locuitorii săi abandonaţi, ca şi
inexistenţi în societatea actuală.

Gianina Cărbunariu şi Andreea Vălean au detaliat
experienţa documentării colective pentru spectacolul Roşia Montană – pe linie fizică şi pe linie politică, proiect finanţat de AFCN şi finalizat în 2010 prin
includerea (pentru scurt timp) în repertoriul Teatrului Maghiar de Stat din
Cluj-Napoca. Nu intenţia arhivării, ci „simplul“ interes pentru un subiect care
„nu era încă la modă“ i-a determinat pe cei patru tineri creatori cu
personalităţi, viziuni şi afinităţi diferite (Cărbunariu, Vălean au lucrat împreună cu regizorul Radu Apostol şi
dramaturgul Peca Ştefan) să se deplaseze în zona afectată
de exploatările miniere. „Relocarea“ însăşi, contactul cu realităţile de „la faţa locului“ (poveştile spuse de locuitorii satelor,
poveştile locurilor) a constituit pentru ei etapa de
lucru cea mai fascinantă. „Poziţia privilegiată“ de outsideri şi condiţia
asumată a „cercetării fără ţintă“ au dat o turnură de experiment întregului proiect. Practic, aşa cum observa Gianina Cărbunariu,
documentarea pe teren a influenţat decisiv
nu doar percepţia realizatorilor asupra „cazului“, ci şi interpretarea actorilor (care au improvizat pe baza materialului
oferit de „portretele“ locuitorilor intervievaţi),
conceptul de spaţiu scenic, modul eteroclit în care s-a dezvoltat scenariul (în episoade, cu materiale utilizate când verbatim, când ficţionalizate, când realist, când
suprarealist, ca răspuns direct la absurdul situaţiilor întâlnite).

Documentarul nu se
poate dispensa de apelul la memorie. Tema a revenit adesea în dialogul de la
Clubul Ţăranului Român. Toate proiectele invocate pornesc dintr-o nevoie acută
a creatorilor de a nuanţa, sau chiar contrazice, ideea unei memorii „muzeificate“
în discurs oficial, istoric, politic, „instituţionalizat“. Memoria indivizilor,
memoria vie, cu blurajele, reevaluările şi contradicţiile ei inerente, este
privilegiată. Lucrând la spectacolul 20/20, o producţie
independentă a Yorick Stúdió şi dramAcum pusă în scenă la Târgu Mureş, chiar în
spaţiul confruntărilor interetnice din martie 1990, Gianina Cărbunariu expune
fără niciun parti-pris adevărurile
(motivaţiile, justificările) mai multor participanţi la un episod care nu
întruneşte nici azi consensul istoricilor. În X mm din Y km,
produs de Asociaţia Colectiv A la Fabrica de Pensule din Cluj, metoda de lucru
se schimbă, căci, pornind de la o stenogramă (documentul istoric al discuţiei
dintre scriitorul disident Dorin Tudoran şi reprezentanţii Comitetului Municipal
de Partid, din anul 1985), regizoarea pune sub semnul întrebării, prin jocul
actorilor şi tehnicile de decupaj, acurateţea „adevărului istoric“. În Tipografic Majuscul, coproducţie
dramAcum şi Festivalul Internaţional de Teatru de la Nitra, Slovacia, în
parteneriat cu Teatrul Odeon, cel mai recent spectacol al Gianinei Cărbunariu,
un document „clasat“ – dosarul de urmărire deschis de Securitate, în anii ’80,
elevului de liceu Mugur Călinescu, disident sui-generis – serveşte nu atât înţelegerii
trecutului recent, cât mai ales a prezentului, a mecanismelor care asigură perpetuarea
vechilor mentalităţi şi structuri politice.

Documentarul îşi
are, fără îndoială, propriile paradoxuri, după cum a lăsat să se înţeleagă
dialogul dintre Alexandru Solomon şi invitatele sale. Teatrul realizat cu
tehnicile documentarului „e un teatru care încearcă să transpună scenic întâlnirea noastră cu o realitate, nu realitatea
însăşi“ (Cărbunariu); el nu rezolvă nimic, nu furnizează un adevăr unic şi
nici măcar un „mesaj“. Dimpotrivă, pe măsură ce afli mai multe, misterul sporeşte,
căci „ceea ce facem noi nu e o încercare de a acoperi exhaustiv un subiect“, ci
de a oferi o perspectivă problematizantă asupra lui (Michailov), astfel încât,
după spectacol, „oamenii să simtă imboldul de a afla mai multe şi pe cont
propriu, de a-şi formula propriile întrebări“ (Vălean). Dacă rezultatul
documentării este „subiectiv“ şi în film, dacă şi filmului documentar i se
reproşează „aportul informaţional redus“ (cu toate că, evident, nu acesta este
scopul lui), aşa cum puncta Alexandru Solomon, există şi un teritoriu în care
cele două arte se despart, fapt evidenţiat de fiecare proiect evocat. E vorba
de relaţia activă cu publicul, de apelul la conştiinţa şi reacţia imediată a
spectatorilor, o relaţie care, graţie discuţiilor şi dezbaterilor concepute de
cele mai multe ori ca parte integrantă a spectacolelor, are capacitatea de a
modifica, la rândul ei, percepţia creatorilor asupra celor documentate şi aduse
pe scenă, nuanţând poate chiar jocul actorilor, clarificând detalii, aruncând
lumini mai vii asupra altora. Spre deosebire de filmul documentar, spectacolul
are, astfel, posibilitatea de „a activa un alt tip de dinamică a comunităţii în
care este prezentat“ (Mihaela Michailov).