Virginia Landi (n. 1992) a absolvit regia de teatru la Civica Scuola di Teatro Paolo Grassi din Milano în 2017 și artele vizuale la Universitatea IUAV din Veneția în 2014. În 2018, fondează împreună cu autoarele Eleonora Paris și Francesca Mignemi compania Landi/Mignemi/Paris, iar din 2023 aceasta beneficiază de spațiul propriu ZIA (Zona Independente Artistica) la Milano. În 2020, Virginia Landi a montat piesa Testament de Radu Popescu prin proiectul Fabulamundi. Unul dintre nucleele centrale ale investigației sale scenice este corpul politic feminin, analizat în Conchita Conchita (2021) și în Witch Is (2022), ambele spectacole fiind în finala Bienalei College Teatro – regizori sub 35 de ani – de la Veneția. Pe cel de-al doilea am avut plăcerea să îl vizionez în cadrul Festivalului Hystrio desfășurat la Milano în septembrie 2024. Este vorba despre arhetipul femeii monstruoase, gen vrăjitoare, demonizată pentru că este stăpâna propriului ei corp, rezultat al unei campanii de criminalizare a feminității în timpul dezvoltării și afirmării societății capitaliste. Un spectacol pentru a reflecta modul în care corpul feminin este și astăzi un câmp de bătălii politice și sociale.
Irina WOLF:De ce ai ales regia de teatru?
Virginia LANDI: Este o pasiune care s-a născut în copilărie. Eram foarte atrasă de cinema de când eram mică, așa că hotărâsem să devin regizoare de film după ce am văzut niște filme care mă impresionaseră. Deci am urmat un vis din copilărie. M-am apropiat de teatru în timpul liceului, apoi m-am laureat în teatru și arte vizuale la Veneția. Erau de fapt ateliere de teatru care se încheiau cu montarea unui spectacol. Acolo m-am îndrăgostit de teatru, de munca în grup. Astfel am decis că după facultate voi studia teatrul într-un mod mai practic și voi lua calea regiei teatrale și nu a regiei cinematografice.
I.W.:Ce tip de dramaturgie preferi: clasică, contemporană, de autor, colectivă? Și de ce?
V.L.: Cu siguranță mă concentrez pe dramaturgia contemporană în această fază a cercetării mele artistice, dar asta nu înseamnă că nu-mi place dramaturgia clasică. Am rescris Titus Andronicus de Shakespeare împreună cu Francesca Migniemi și Eleonora Paris – cele două autoare cu care am înființat compania noastră ce se numește Landi/Mignemi/Paris, asemeni numelor noastre de familie. A fost primul nostru spectacol. Totuși, în această fază, prefer textele de dramă contemporană scrise de oamenii cu care colaborez de câțiva ani încoace, Francesca și Elena, pe care le-am menționat deja. Iar apoi este Chiara Motta, cu care m-am întâlnit în timpul studiului la Civica Scuola di Teatro Paolo Grassi la Milano. Chiara a câștigat Premiul Riccione pentru teatru. Colaborarea cu ea durează de câțiva ani. Nu este tocmai dramaturgie contemporană în sensul clasic al termenului, adică ele nu scriu un text pe care mi-l dau pentru ca eu să îl montez. De multe ori ideea este comună, împărtășim punctul de plecare, facem brainstorming împreună. Apoi, la un moment dat în procesul de concepție, ne despărțim, adică ele se concentrează pe scrierea textului în care eu nu intervin. Dar lucrăm la el împreună în diferitele „schițe”. Astfel, ele scriu o „schiță”, o studiem împreună, vorbim despre ea, înțelegem care sunt punctele forte și punctele slabe și ele rescriu. Și apoi, când ajungem la o formă finită care se potrivește, trecem la transpunerea scenică. Eu mă ocup singură de regie, cu ele evident prezente. Ideea este, să spunem, întotdeauna colectivă.
I.W.:Ce subiecte te interesează? De unde îți vin inspirațiile?
V.L.: În general, mă consider o artistă transfeministă, deci pentru mine problema de gen este extrem de importantă. Ceea ce se declină în moduri diferite. Adâncirea în problematica genului ajunge să pună la îndoială structura societății noastre, binaritatea de gen, stereonormativitățile, ființa umană – ce înseamnă să „locuiești” într-un corp. Astfel, în Witch Is am investigat ce înseamnă să te afli într-un corp feminin. A fost nevoie, din punct de vedere istoric, să discriminăm acest corp și trecutul său. Discriminarea există și astăzi, este ceva ce nu s-a încheiat încă. În acest caz a fost foarte interesant să lucrez cu corpul feminin ca și corp politic, dar tema corpurilor, în general, indiferent de gen, este pentru mine o temă foarte largă, o temă încă de explorat. Altă temă care mă interesează foarte mult este macrotema violenței, violența patriarhală, deci violența unei puteri ce își exercită privilegiul discriminând unele corpuri. Aceasta a fost o temă pe care am explorat-o în profunzime în rescrierea lui Titus Andronicus, care este una dintre cele mai sângeroase și mai violente tragedii ale lui Shakespeare, unul dintre primele sale texte. Acolo tema violenței era predominantă, așa că am plecat cu Francesca și Eleonora de la această idee ca să ne întrebăm despre patriarhat. Apoi, Eleonora este și interpretă. A început să lucreze în compania noastră ca autoare, în timp ce în spectacolul Witch Is este și pe scenă.
1.
2.
I.W.:În spațiul german se vorbește mult despre egalitatea de gen. Care este situația în Italia?
V.L.: În Italia este un subiect actual de câțiva ani, mai ales de când a fost Covid. Din 2020, egalitatea de gen în mediul artistic a devenit un subiect despre care se vorbește mult mai mult. Prin urmare, perioada tragică a pandemiei a avut acest rezultat pozitiv: ne-am oprit ca sector, dar ne-am pus multe întrebări despre defectele sistemului, ce nu funcționează. În acea perioadă a luat naștere o asociație numită Hamleta, fondată de actrițe pentru a promova egalitatea de gen în mediul teatral și al cinematografiei. Această asociație a denunțat multe abuzuri. A fost ca și cum ai deschide cutia Pandorei, pentru că în Italia suntem foarte în urmă cu această problematică, după părerea mea. Aici se discută foarte mult problema cotelor feminine în instituțiile publice. Sunt o susținătoare avidă a acestei practici. Dar în teatru, în mediul artistic, aceasta nu se aplică. Rămâne la latitudinea organizatorilor individuali de festivaluri, curatorilor de expoziții și a directorilor artistici. După părerea mea, din moment ce trăim într-o societate non-egalitară, cotele feminine sunt un instrument care trebuie folosit pentru a atinge egalitatea. În momentul în care vom fi cu toții egali și vom avea aceleași posibilități, nu va mai fi nevoie să folosim acest instrument. Dar nu ne aflăm încă în acel moment.
I.W.:Care sunt direcțiile regizorale și preocupările estetice pe care le urmezi?
V.L.: Cred că acest lucru se definește de-a lungul timpului. Este o căutare constantă. În această perioadă, pentru ultimele două spectacole pe care le-am făcut (rescrierea lui Titus Andronicus și Witch Is), am o mare pasiune pentru muzică, pentru colaborarea cu un sound designer cu care să pot aprofunda aspectul sonor al unui spectacol. Așa că sunt foarte interesată să continui să experimentez în această direcție. Pentru Witch Is am colaborat cu Andrea Centonza, un tânăr designer de sunet și totodată compozitor, cu care am avut imediat o mare afinitate. Mă interesează foarte mult această creație comună, o idee solidă care să se dezvolte împreună. Și apoi mă interesează foarte mult munca corală. Cred că este o trăsătură a lucrărilor mele: în Titus a existat un cor format din patru actori, iar în Witch Is sunt trei actrițe care se află mereu pe scenă, susținându-se încontinuu, schimbând roluri. Deci este o lucrare orizontală, foarte „corală“. Artiștii nu interpretează un personaj fix, trebuie să se transforme continuu.
I.W.:Când lucrezi cu actori/actrițe, ce te interesează cel mai mult la ei/ele?
V.L.: Cu siguranță capacitatea lor de a lucra în echipă și capacitatea lor de a asculta. Caut oameni capabili să lucreze într-un proiect colectiv orizontal, cum este Witch Is, de schimbare a rolurilor. Așadar, este nevoie de o predispoziție pentru a putea să te bazezi pe alții, să te adaptezi. Și atunci pentru mine este și o chestiune de a împărtăși teme, de a împărți o viziune artistică, o viziune asupra lumii. Prin urmare, caut artiști care să fie și sensibili la aceste teme puternice.
I.W.:Care este relația ta cu publicul?
V.L.: Aș defini-o ca fiind o relație dificilă. Suntem o companie emergentă și ne este greu să distribuim spectacolele noastre, ne este greu să ajungem în fața unui public. Este un drum lung la începutul carierei mele. Timpul care trece de la concept la construirea unui spectacol până când acesta ajunge în sfârșit la public este lung, pentru că trebuie să găsești fonduri, să găsești pe cineva care să te susțină. Deci distribuția este întotdeauna foarte complexă, banii sunt puțini, lumea teatrală din Italia are mari dificultăți. Din acest punct de vedere o definesc ca fiind o relație dificilă, o întâlnire des ratată. Adică mi-aș dori să cunosc mai mult publicul, să permit spectacolelor mele să călătorească pentru a întâlni publicuri diferite, dar din păcate acest lucru nu există încă. Însă momentul întâlnirii este întotdeauna foarte puternic, este mereu frumos să poți întâlni alți oameni care urmăresc spectacolul. Rescrierea lui Titus a durat un an. Lucrul la Witch Is a început în 2023. Într-un an am reușit să facem zece reprezentații, acum vom mai face alte zece. Acestea sunt mai mult sau mai puțin cifrele. Și atunci depinde de punctele noastre forte, dacă reușim să câștigăm anumite premii precum Inbox Prize care este un premiu special pentru distribuție în Italia, ce îți permite să acumulezi în jur de treizeci de reprezentații într-un an.
I.W.:Cât de mult impact au avut unii profesori/directori asupra profesiei tale? Și care este relația cu generațiile anterioare de regizori italieni?
V.L.: Am avut mai mulți profesori. Am văzut astfel diferite moduri de a face teatru și aceasta a fost foarte benefic pentru mine, deoarece mi-a permis să-mi găsesc propriul drum, în același timp fiind inspirată de metode foarte diferite. Dar, cu siguranță, în anii mei de studiu, Renata Molinari, o dramaturgă renumită în Italia, care a lucrat mulți ani cu Thierry Salmon și cu Grotowski, a fost foarte importantă pentru mine. Am învățat multe de la ea, de la Paolo Grassi. Apoi am avut ocazia să colaborez cu autori contemporani pe care îi respect foarte mult precum Davide Carnevali, a cărui scriere este foarte lămuritoare pentru mine. Un alt profesor excelent a fost Pascal Rambert, la care am făcut asistență de regie la vârsta de 20 de ani, urmându-l apoi ca asistentă pentru diverse proiecte. Felul lui de a face teatru mi-a schimbat foarte mult punctul de vedere asupra lucrurilor. Am colaborat recent cu oameni foarte interesanți precum Valter Malosti (director artistic al ERT din Modena).
I.W.:Cum ai descrie teatrul italian de astăzi, în termeni de dramaturgie și spectacol? Dar ca sistem: care sunt condițiile de muncă, de unde începe un tânăr regizor?
V.L.: Mai mult sau mai puțin funcționăm în sistem de companii care merg în turneu, nu ca teatre de repertoriu. În 2014, a avut loc o reformă ce a încercat să aducă sistemul nostru teatral mai aproape de sistemul german. Prin urmare, fiecare teatru național a trebuit să aibă după 2014 propria școală, s-a realizat un discurs de companie, s-au angajat artiști. Dar a fost ceva care nu a fost complet absorbit în sistemul nostru, a rămas la jumătatea drumului, în sensul că există contribuții de la Ministerul Culturii (Mibac) pentru care poate aplica orice teatru. Trebuie respectate anumite termene pentru a primi fonduri publice. Acum reușim să producem mai mult și să distribuim mai puțin. Deci sunt mai puține beneficii, mai puține fonduri pentru distribuție, tocmai în această perspectivă de a avea mari teatre naționale cu ansamblu propriu care se speră că vor produce, că vor funcționa continuu. Distribuția a devenit mai puțin importantă și un pic mai dificilă pentru toată lumea, pentru că acum funcționează mai mult prin schimburi între teatrele mari.
I.W.:Există multe discuții despre inteligența artificială și influența ei asupra teatrului. Care este poziţia ta în acest sens?
V.L.: Trebuie să recunosc că am o poziție foarte ignorantă în ceea ce privește AI pentru că în teatrul din Italia se discută foarte puțin. Deci nu am încă o poziție foarte clară. Verific ce se întâmplă. În Italia există problema chatGPT care nu a fost aprobat, nu a fost acceptat de statul italian, nu a putut fi folosit pentru documente oficiale. Încerc să-mi fac o idee. Acestea sunt instrumente pe care nu am încercat încă să le folosesc.
I.W.:Cum îți vezi locul în teatrul european?
V.L.: Ca regizoare nu am contacte cu scena internațională. Ca spectatoare, da. Îmi place să călătoresc, să merg să văd producții în Germania, dar mai ales în Belgia, unde am prieteni care lucrează acolo, să văd care sunt spectacolele de moment. Sper ca pe viitor să pot lucra și în străinătate ca regizoare.
I.W.: Care sunt planurile tale de viitor?
V.L.: Încă nu am planuri cu compania Landi/Mignemi/Paris. Ne-am dedicat distribuției, pentru că am dori să ducem Witch Is în turneu. În schimb, cu Tatiana Motta lucrez la un nou proiect care are legătură cu Tristan și Isolda, este o rescriere.
I.W.:Ai lucrat și pe un text în limba română. Ce te-a atras la el? Cunoști alți autori români, alte texte?
V.L.: A fost un text de Radu Popescu (n.a. Testament). Am întâlnit această piesă întâmplător, printr-un proiect comisionat la Paolo Grassi, deoarece în 2020 căutau regizori care să lucreze cu actorii în prag de absolvire. Directorul școlii selectase o serie de texte pe care ne-a rugat să le punem în scenă. Și mie mi-a dat textul lui Radu Popescu. În realitate, în ultimul an de studiu participasem la un proiect internațional numit Metropolis, care ne pusese în contact cu autori tineri din toate părțile Europei, inclusiv din România. Acolo am cunoscut-o pe Bianca Trifan. Nu am fost niciodată în România, dar ne-am întâlnit în Italia. Și în acest caz, am luat legătura cu Radu Popescu, ne-am scris, apoi a primit videoclipul montării, pentru că eram încă în blocarea Covid și nu s-a putut călători. Așa că nu a putut să vină să vadă reprezentația, dar am vorbit despre textul care tratează o poveste de dragoste între două femei, una dintre ele o creștină ortodoxă foarte practicantă, cu o relație dificilă cu sexualitatea ei. Deci era un conflict de discriminare LGBTQ+. A fost foarte interesant. Un text frumos pe care l-am făcut împreună cu două actrițe.
*Legendă fotografii: Portret realizat de Laura Simone; 1-2. Cristiana Tramparulo, Giorgia Iolanda Barsotti şi Eleonora Paris în „Witch Is” (foto Alessandro Botticelli).
Virginia Landi: „Mă consider o artistă transfeministă, deci pentru mine problema de gen este extrem de importantă”
Interviu realizat de Irina Wolf
Publicat în: Teatrul azi nr. 11-12/2024
Rubrica: internațional | spotlight regizoral
Irina WOLF: De ce ai ales regia de teatru?
Virginia LANDI: Este o pasiune care s-a născut în copilărie. Eram foarte atrasă de cinema de când eram mică, așa că hotărâsem să devin regizoare de film după ce am văzut niște filme care mă impresionaseră. Deci am urmat un vis din copilărie. M-am apropiat de teatru în timpul liceului, apoi m-am laureat în teatru și arte vizuale la Veneția. Erau de fapt ateliere de teatru care se încheiau cu montarea unui spectacol. Acolo m-am îndrăgostit de teatru, de munca în grup. Astfel am decis că după facultate voi studia teatrul într-un mod mai practic și voi lua calea regiei teatrale și nu a regiei cinematografice.
I.W.: Ce tip de dramaturgie preferi: clasică, contemporană, de autor, colectivă? Și de ce?
V.L.: Cu siguranță mă concentrez pe dramaturgia contemporană în această fază a cercetării mele artistice, dar asta nu înseamnă că nu-mi place dramaturgia clasică. Am rescris Titus Andronicus de Shakespeare împreună cu Francesca Migniemi și Eleonora Paris – cele două autoare cu care am înființat compania noastră ce se numește Landi/Mignemi/Paris, asemeni numelor noastre de familie. A fost primul nostru spectacol. Totuși, în această fază, prefer textele de dramă contemporană scrise de oamenii cu care colaborez de câțiva ani încoace, Francesca și Elena, pe care le-am menționat deja. Iar apoi este Chiara Motta, cu care m-am întâlnit în timpul studiului la Civica Scuola di Teatro Paolo Grassi la Milano. Chiara a câștigat Premiul Riccione pentru teatru. Colaborarea cu ea durează de câțiva ani. Nu este tocmai dramaturgie contemporană în sensul clasic al termenului, adică ele nu scriu un text pe care mi-l dau pentru ca eu să îl montez. De multe ori ideea este comună, împărtășim punctul de plecare, facem brainstorming împreună. Apoi, la un moment dat în procesul de concepție, ne despărțim, adică ele se concentrează pe scrierea textului în care eu nu intervin. Dar lucrăm la el împreună în diferitele „schițe”. Astfel, ele scriu o „schiță”, o studiem împreună, vorbim despre ea, înțelegem care sunt punctele forte și punctele slabe și ele rescriu. Și apoi, când ajungem la o formă finită care se potrivește, trecem la transpunerea scenică. Eu mă ocup singură de regie, cu ele evident prezente. Ideea este, să spunem, întotdeauna colectivă.
I.W.: Ce subiecte te interesează? De unde îți vin inspirațiile?
V.L.: În general, mă consider o artistă transfeministă, deci pentru mine problema de gen este extrem de importantă. Ceea ce se declină în moduri diferite. Adâncirea în problematica genului ajunge să pună la îndoială structura societății noastre, binaritatea de gen, stereonormativitățile, ființa umană – ce înseamnă să „locuiești” într-un corp. Astfel, în Witch Is am investigat ce înseamnă să te afli într-un corp feminin. A fost nevoie, din punct de vedere istoric, să discriminăm acest corp și trecutul său. Discriminarea există și astăzi, este ceva ce nu s-a încheiat încă. În acest caz a fost foarte interesant să lucrez cu corpul feminin ca și corp politic, dar tema corpurilor, în general, indiferent de gen, este pentru mine o temă foarte largă, o temă încă de explorat. Altă temă care mă interesează foarte mult este macrotema violenței, violența patriarhală, deci violența unei puteri ce își exercită privilegiul discriminând unele corpuri. Aceasta a fost o temă pe care am explorat-o în profunzime în rescrierea lui Titus Andronicus, care este una dintre cele mai sângeroase și mai violente tragedii ale lui Shakespeare, unul dintre primele sale texte. Acolo tema violenței era predominantă, așa că am plecat cu Francesca și Eleonora de la această idee ca să ne întrebăm despre patriarhat. Apoi, Eleonora este și interpretă. A început să lucreze în compania noastră ca autoare, în timp ce în spectacolul Witch Is este și pe scenă.
I.W.: În spațiul german se vorbește mult despre egalitatea de gen. Care este situația în Italia?
V.L.: În Italia este un subiect actual de câțiva ani, mai ales de când a fost Covid. Din 2020, egalitatea de gen în mediul artistic a devenit un subiect despre care se vorbește mult mai mult. Prin urmare, perioada tragică a pandemiei a avut acest rezultat pozitiv: ne-am oprit ca sector, dar ne-am pus multe întrebări despre defectele sistemului, ce nu funcționează. În acea perioadă a luat naștere o asociație numită Hamleta, fondată de actrițe pentru a promova egalitatea de gen în mediul teatral și al cinematografiei. Această asociație a denunțat multe abuzuri. A fost ca și cum ai deschide cutia Pandorei, pentru că în Italia suntem foarte în urmă cu această problematică, după părerea mea. Aici se discută foarte mult problema cotelor feminine în instituțiile publice. Sunt o susținătoare avidă a acestei practici. Dar în teatru, în mediul artistic, aceasta nu se aplică. Rămâne la latitudinea organizatorilor individuali de festivaluri, curatorilor de expoziții și a directorilor artistici. După părerea mea, din moment ce trăim într-o societate non-egalitară, cotele feminine sunt un instrument care trebuie folosit pentru a atinge egalitatea. În momentul în care vom fi cu toții egali și vom avea aceleași posibilități, nu va mai fi nevoie să folosim acest instrument. Dar nu ne aflăm încă în acel moment.
I.W.: Care sunt direcțiile regizorale și preocupările estetice pe care le urmezi?
V.L.: Cred că acest lucru se definește de-a lungul timpului. Este o căutare constantă. În această perioadă, pentru ultimele două spectacole pe care le-am făcut (rescrierea lui Titus Andronicus și Witch Is), am o mare pasiune pentru muzică, pentru colaborarea cu un sound designer cu care să pot aprofunda aspectul sonor al unui spectacol. Așa că sunt foarte interesată să continui să experimentez în această direcție. Pentru Witch Is am colaborat cu Andrea Centonza, un tânăr designer de sunet și totodată compozitor, cu care am avut imediat o mare afinitate. Mă interesează foarte mult această creație comună, o idee solidă care să se dezvolte împreună. Și apoi mă interesează foarte mult munca corală. Cred că este o trăsătură a lucrărilor mele: în Titus a existat un cor format din patru actori, iar în Witch Is sunt trei actrițe care se află mereu pe scenă, susținându-se încontinuu, schimbând roluri. Deci este o lucrare orizontală, foarte „corală“. Artiștii nu interpretează un personaj fix, trebuie să se transforme continuu.
I.W.: Când lucrezi cu actori/actrițe, ce te interesează cel mai mult la ei/ele?
V.L.: Cu siguranță capacitatea lor de a lucra în echipă și capacitatea lor de a asculta. Caut oameni capabili să lucreze într-un proiect colectiv orizontal, cum este Witch Is, de schimbare a rolurilor. Așadar, este nevoie de o predispoziție pentru a putea să te bazezi pe alții, să te adaptezi. Și atunci pentru mine este și o chestiune de a împărtăși teme, de a împărți o viziune artistică, o viziune asupra lumii. Prin urmare, caut artiști care să fie și sensibili la aceste teme puternice.
I.W.: Care este relația ta cu publicul?
V.L.: Aș defini-o ca fiind o relație dificilă. Suntem o companie emergentă și ne este greu să distribuim spectacolele noastre, ne este greu să ajungem în fața unui public. Este un drum lung la începutul carierei mele. Timpul care trece de la concept la construirea unui spectacol până când acesta ajunge în sfârșit la public este lung, pentru că trebuie să găsești fonduri, să găsești pe cineva care să te susțină. Deci distribuția este întotdeauna foarte complexă, banii sunt puțini, lumea teatrală din Italia are mari dificultăți. Din acest punct de vedere o definesc ca fiind o relație dificilă, o întâlnire des ratată. Adică mi-aș dori să cunosc mai mult publicul, să permit spectacolelor mele să călătorească pentru a întâlni publicuri diferite, dar din păcate acest lucru nu există încă. Însă momentul întâlnirii este întotdeauna foarte puternic, este mereu frumos să poți întâlni alți oameni care urmăresc spectacolul. Rescrierea lui Titus a durat un an. Lucrul la Witch Is a început în 2023. Într-un an am reușit să facem zece reprezentații, acum vom mai face alte zece. Acestea sunt mai mult sau mai puțin cifrele. Și atunci depinde de punctele noastre forte, dacă reușim să câștigăm anumite premii precum Inbox Prize care este un premiu special pentru distribuție în Italia, ce îți permite să acumulezi în jur de treizeci de reprezentații într-un an.
I.W.: Cât de mult impact au avut unii profesori/directori asupra profesiei tale? Și care este relația cu generațiile anterioare de regizori italieni?
V.L.: Am avut mai mulți profesori. Am văzut astfel diferite moduri de a face teatru și aceasta a fost foarte benefic pentru mine, deoarece mi-a permis să-mi găsesc propriul drum, în același timp fiind inspirată de metode foarte diferite. Dar, cu siguranță, în anii mei de studiu, Renata Molinari, o dramaturgă renumită în Italia, care a lucrat mulți ani cu Thierry Salmon și cu Grotowski, a fost foarte importantă pentru mine. Am învățat multe de la ea, de la Paolo Grassi. Apoi am avut ocazia să colaborez cu autori contemporani pe care îi respect foarte mult precum Davide Carnevali, a cărui scriere este foarte lămuritoare pentru mine. Un alt profesor excelent a fost Pascal Rambert, la care am făcut asistență de regie la vârsta de 20 de ani, urmându-l apoi ca asistentă pentru diverse proiecte. Felul lui de a face teatru mi-a schimbat foarte mult punctul de vedere asupra lucrurilor. Am colaborat recent cu oameni foarte interesanți precum Valter Malosti (director artistic al ERT din Modena).
I.W.: Cum ai descrie teatrul italian de astăzi, în termeni de dramaturgie și spectacol? Dar ca sistem: care sunt condițiile de muncă, de unde începe un tânăr regizor?
V.L.: Mai mult sau mai puțin funcționăm în sistem de companii care merg în turneu, nu ca teatre de repertoriu. În 2014, a avut loc o reformă ce a încercat să aducă sistemul nostru teatral mai aproape de sistemul german. Prin urmare, fiecare teatru național a trebuit să aibă după 2014 propria școală, s-a realizat un discurs de companie, s-au angajat artiști. Dar a fost ceva care nu a fost complet absorbit în sistemul nostru, a rămas la jumătatea drumului, în sensul că există contribuții de la Ministerul Culturii (Mibac) pentru care poate aplica orice teatru. Trebuie respectate anumite termene pentru a primi fonduri publice. Acum reușim să producem mai mult și să distribuim mai puțin. Deci sunt mai puține beneficii, mai puține fonduri pentru distribuție, tocmai în această perspectivă de a avea mari teatre naționale cu ansamblu propriu care se speră că vor produce, că vor funcționa continuu. Distribuția a devenit mai puțin importantă și un pic mai dificilă pentru toată lumea, pentru că acum funcționează mai mult prin schimburi între teatrele mari.
I.W.: Există multe discuții despre inteligența artificială și influența ei asupra teatrului. Care este poziţia ta în acest sens?
V.L.: Trebuie să recunosc că am o poziție foarte ignorantă în ceea ce privește AI pentru că în teatrul din Italia se discută foarte puțin. Deci nu am încă o poziție foarte clară. Verific ce se întâmplă. În Italia există problema chatGPT care nu a fost aprobat, nu a fost acceptat de statul italian, nu a putut fi folosit pentru documente oficiale. Încerc să-mi fac o idee. Acestea sunt instrumente pe care nu am încercat încă să le folosesc.
I.W.: Cum îți vezi locul în teatrul european?
V.L.: Ca regizoare nu am contacte cu scena internațională. Ca spectatoare, da. Îmi place să călătoresc, să merg să văd producții în Germania, dar mai ales în Belgia, unde am prieteni care lucrează acolo, să văd care sunt spectacolele de moment. Sper ca pe viitor să pot lucra și în străinătate ca regizoare.
I.W.: Care sunt planurile tale de viitor?
V.L.: Încă nu am planuri cu compania Landi/Mignemi/Paris. Ne-am dedicat distribuției, pentru că am dori să ducem Witch Is în turneu. În schimb, cu Tatiana Motta lucrez la un nou proiect care are legătură cu Tristan și Isolda, este o rescriere.
I.W.: Ai lucrat și pe un text în limba română. Ce te-a atras la el? Cunoști alți autori români, alte texte?
V.L.: A fost un text de Radu Popescu (n.a. Testament). Am întâlnit această piesă întâmplător, printr-un proiect comisionat la Paolo Grassi, deoarece în 2020 căutau regizori care să lucreze cu actorii în prag de absolvire. Directorul școlii selectase o serie de texte pe care ne-a rugat să le punem în scenă. Și mie mi-a dat textul lui Radu Popescu. În realitate, în ultimul an de studiu participasem la un proiect internațional numit Metropolis, care ne pusese în contact cu autori tineri din toate părțile Europei, inclusiv din România. Acolo am cunoscut-o pe Bianca Trifan. Nu am fost niciodată în România, dar ne-am întâlnit în Italia. Și în acest caz, am luat legătura cu Radu Popescu, ne-am scris, apoi a primit videoclipul montării, pentru că eram încă în blocarea Covid și nu s-a putut călători. Așa că nu a putut să vină să vadă reprezentația, dar am vorbit despre textul care tratează o poveste de dragoste între două femei, una dintre ele o creștină ortodoxă foarte practicantă, cu o relație dificilă cu sexualitatea ei. Deci era un conflict de discriminare LGBTQ+. A fost foarte interesant. Un text frumos pe care l-am făcut împreună cu două actrițe.
*Legendă fotografii: Portret realizat de Laura Simone; 1-2. Cristiana Tramparulo, Giorgia Iolanda Barsotti şi Eleonora Paris în „Witch Is” (foto Alessandro Botticelli).