Am crescut cu mama acasă. Era casnică în mod special ca să fie mamă de trei copii „care cresc cum trebuie doar cu mama acasă”. Și-atunci, ce caut aici, „la copii abandonați”, cu povestea mea de copil crescut cu mama acasă?
Poate pentru că, atunci când era copleșită de crescut trei copii într-o căsnicie dezastruoasă (se întâmpla atât de des), fugea noaptea la câte o mătușă. Se întorcea câteva zile și nopți mai târziu, zile și nopți în care mă gândeam în fiecare minut că, de data asta, chiar, chiar nu se mai întoarce. Oare eu o să devin „mama” pentru frate-miu și soră-mea? „Hai că s-ar putea să mă descurc!”, venea uneori un gând încurajator.
Poate pentru că, atunci când a decis (fără să știe că a decis) că mă descurc „să fiu mama” fraților mei – adică știam să fac de mâncare felul unu și felul doi, să spăl și la mână, și la mașina de spălat – fugea la bunica cu diverse treburi mult mai importante: să o ajute la zugrăvit de primăvară, la cules de toamnă, la îngrijit un an bunicul bolnav. Fugile astea level up ale ei au început pe la 14 ani ai mei.
Poate pentru că îmi plângea pe umăr regretul că nu s-a călugărit și amenințarea că, totuși, nu e deloc târziu să facă asta. Cel mai tare mă temeam că se aruncă în mare, așa că o urmăream noaptea, pâș-pâș, în urma ei, pitită pe după boscheți și mașini, să nu mă vadă că o urmăresc și să explodeze și mai tare. Mă linișteam negreșit când intra în blocul vreunei prietene de-ale ei de prin cartier.
Poate pentru că tata lipsește cu desăvârșire din succesiunea asta repezită, tocmai pentru că a lipsit complet și cu adevărat din povestea mea de copil, așa cum greu, dureros și foarte târziu am reușit să înțeleg și eu.
Poate pentru că atâtea mame au devenit mame când încă erau bieți copii chinuiți. A mea este doar una dintre ele. Și azi, la 70 de ani, e tot așa.
Abia de foarte curând mi-am dat seama de ce, de când mă știu, băile mele lungi în mare se termină cu stat o vreme (și 15 minute, și o oră) făcând pluta. Astă vară am realizat că de 40 de ani de când fac pluta, orice-ar fi simt îmbrățișare. Simt că mă ține marea în brațe.
*Mărturie rostită în cadrul performance-ului Horror Vacui
În februarie 2025, Bucureștiul a găzduit Horror Vacui, un performance de teatru durațional desfășurat nonstop timp de 168 de ore la Galeria Galateca. Organizat de Asociația A.R.T. Fusion sub umbrela platformei Papercuts, evenimentul a reunit peste 500 de actori, scriitori și jurnaliști, care au interpretat 504 texte despre abandon și opusul său. Inițiativa a fost inspirată de suferința copiilor abandonați în perioada comunistă din România, estimându-se că peste un milion de copii au fost afectați între 1966 și începutul reformelor sistemului.
Asociația A.R.T. Fusion, fondată în 2005, este o organizație non-guvernamentală ce utilizează arta participativă ca mijloc de intervenție socială. Proiecte precum Fair Game, The Future We Want sau Youth FOR Climate au consolidat de-a lungul timpului profilul unei echipe care îmbină activismul civic cu cercetarea artistică. Horror Vacui a fost conceput în cadrul platformei Papercuts, o inițiativă susținută de Granturile SEE și Norvegiene – Fondul pentru Relații Bilaterale, cu scopul de a crea contexte artistice de rememorare și vindecare colectivă. Parteneriatul cu Muzeul Abandonului vine în întâmpinarea unei metode de lucru interdisciplinare, în care specialiști din domeniul artei, istoriei și asistenței sociale își unesc expertiza pentru a da glas celor care au fost uitați de societatea actuală.
Coordonatorul artistic al proiectului este Alexandru Ivănoiu, dramaturg și actor, cunoscut pentru abordările sale experimentale și implicarea în proiecte culturale cu miză civică. Comunicarea și producția proiectului, precum și o parte esențială din procesul de documentare au fost realizate de Ilinca Prisăcariu, regizoare, dramaturgă și trainer în zona artelor comunitare și a educației nonformale. Împreună, cei doi au construit un ecosistem performativ în care mii de ore de muncă, cercetare și repetiții au fost puse în slujba unei forme de artă durabilă, radical sinceră.
La realizarea proiectului au contribuit activ zeci de voluntari, studenți, artiști în devenire și profesioniști din domeniul cultural, care și-au dedicat zile întregi pentru a susține logistica, moderarea dialogurilor cu publicul, organizarea schimburilor de actori și coordonarea fluxului de spectatori și participanți. Cu ajutorul lor, Galeria Galateca a devenit nu doar scenă, ci și spațiu viu de interacțiune, mediere și memorie colectivă. Ei, cei care au luptat cu frigul Bucureștiului timp de 7 zile nonstop, sunt cei cărora li se datorează țesătura insesizabilă a unei lumi posibile, construită din prezență și o formă rară de solidaritate.
Prin acest performance, organizatorii au dorit să scrie alături de spectatori o scrisoare deschisă statului român, solicitând recunoașterea publică a ororilor comise între anii 1966 și 1990 și asumarea unei promisiuni pentru viitor. Actori profesioniști și studenți la actorie, precum și personalități din spațiul civic, în special activiști din mediul online, s-au întâlnit la mijloc, într-un loc ai cărui pereți erau acoperiți de marile întrebări ale organizatorilor: cine suntem azi, unde ne îndreptăm și cât de conștienți suntem de ceea ce trăim?
Gaston Bachelard scria, în Poetica spațiului, că locurile nu sunt doar structuri geometrice, ci depozite afective, arhive de intimitate. Ce se întâmplă atunci când spațiul nu mai este „plin”, ci „gol”? Când în locul scârțâitului duios al parchetului apar semnele părăsirii? Horror Vacui răspunde acestei întrebări printr-o topografie performativă a golului, în care corpul devine instrument de arheologie afectivă.
În această ecuație, corpul performerului nu este doar suport al expresiei, ci însuși spațiul unde se scrie trauma. El nu mimează suferința, ci o metabolizează, devenind canal de trecere între personal și colectiv. Corpul nu mai este un „instrument”, ci o matrice fragilă de memorie, tensiune și istorie. Horror Vacui reușește o negociere rară: refuzând estetizarea traumei, el permite ca aceasta să se exprime indirect, prin ritm, prezență și gesturi organice. În locul unei povestiri despre traumă, avem o corporalitate traversată de ea. În locul „mărturiei explicite”, avem un „timp al durerii” care se derulează lent, ca o meditație. Teatralitatea devine mai puțin un vehicul de reprezentare și mai mult un act de re-sensibilizare a privitorului – o formă de etică în care vulnerabilitatea devine forță.
Acest tip de gest artistic se apropie de ceea ce, în studiile de performance, este definit drept corp performativ și prezență extinsă – practici în care corporalitatea, tăcerea, durerea și durata devin medii de reflecție și cercetare. În aceste forme, prezența nu este doar fizică, ci una încărcată de semnificații, o prezență intensificată, în termenii utilizați de Philip Zarrilli, în care actorul devine mediu de transmitere afectivă, iar scena, un spațiu liminal între ritual și document. În Belgia, Germania sau Olanda, astfel de demersuri pot fi observate în lucrările unor artiști cunoscuți precum Milo Rau sau Marina Abramović. Horror Vacui se alătură acestor practici, dar o face cu o intensitate specific românească, una în care istoria recentă este trăită nu doar ca vină, ci şi ca abandon. Pe fundalul unei societăți marcate de traume instituționale și de o memorie adesea politizată, Horror Vacui propune o formulă artistică ce refuză atât retorica de tip activist, cât și estetismul izolat. Nu este vorba despre un manifest, ci despre o chemare la veghe. Performerul se deschide în fața publicului ca o suprafață permeabilă. Nu mai asistăm la o derulare de momente dramatice bine articulate, ci la o prezență continuă, tensionată, în care timpul este contractat sau dilatat, în funcție de vibrațiile memoriei. Prezentul nu mai e doar momentul performării, ci devine o spirală în care trecutul se reiterează și se reactivează prin gest.
Nu ni se oferă un spectacol al abandonului, ci o cartografiere a acestuia, făcută cu instrumente atent construite și cu o sensibilitate care refuză sentimentalismul. Emoția este acolo, dar este sobru articulată, în registre de tăcere, de corporalitate, de discontinuități controlate. Austeritatea expresivă indusă prin limita celor 20 de minute acordate fiecărui performer, prin încăperile înguste și lipsa efectelor tehnice speciale este, poate, una dintre marile reușite ale proiectului: el evită spectacolul durerii și construiește, în schimb, o platformă pentru confruntare lucidă.
Acest performance nu poate fi privit în izolare, ci trebuie să fie înțeles ca parte a unui flux continuu de schimbări pe scena teatrală globală, în care performanța depășește granițele convenției și ale formelor predeterminate. Într-o lume tot mai închisă în tipare, Horror Vacui ne invită să reîncepem conversațiile fundamentale despre condiția umană, despre recunoașterea celuilalt, memorie și vulnerabilitate. Regenerarea pe care o provoacă astfel de evenimente nu este nici rapidă, nici vizibilă. Ea nu produce schimbare socială prin slogan, ci printr-o privire directă în subconștient. În spațiul tensionat inteligent gândit de către organizatorii evenimentului, publicul și-a întins carnea peste scheletul istoriei sale recente și a redescoperit, nu fără suferință, că rana, conștientizarea ei, poate deschide calea către vindecare. Că artele – atunci când renunță la orice formă de cosmetizare – pot fi un soi de rugăciune fără zeu, dar cu trupuri. Un cor al celor care nu strigă schimbarea, ci o execută cu acuratețe. Îmi doresc să cred că pentru cei care au luat parte la cele întâmplate, Horror Vacui a atins – cu o forță tectonică – fibra interioară a societății, acolo unde adevărul nu mai este cognitiv, ci visceral. Cei prezenți au fost martori, iar martorul este, întotdeauna, și complice, și penitent.
Într-o epocă în care memoria este deseori politizată sau trivializată, întâlnirile de acest tip devin ocazii de reconciliere cu trecutul, mai exact, punți între ceea ce a fost înfăptuit și ceea ce se poate schimba prin implicarea unor noi generații. Horror Vacui a creat cu succes acele punți și a făcut prezentul locuibil prin asumarea golului. A chestionat capacitatea de regenerare a unui stat aflat abia la începutul cunoașterii de sine. Horror Vacui articulează o teorie vie a memoriei: o memorie care nu se păstrează în arhive, ci în carne; nu se transmite prin cuvinte, ci prin gesturi care rămân aici, oricât de tumultuos ar fi acum. Este o memorie a abandonului, dar și a rezistenței, o formă de a spune că, dincolo de tot ceea ce s-a pierdut, există încă posibilitatea unei reconcilieri. Nu prin uitare, ci prin veghe.
1.
Platforma Papercuts şi Asociația A.R.T. Fusion – Horror Vacui. Texte preluate din arhiva Muzeului Abandonului din București, precum și texte ale autoarelor și autorilor implicați. Concept regizoral și producție: Alexandru Ivănoiu. Asistență regie, dramaturgie și coproducție: Ilinca Prisăcariu. Scenografie: Alexandru Petre. Coordonare casting: Victoria Ecaterina Moraru. Asistență artistică: Carla Oncescu. Lighting design: Vlad Lăzărescu. Derulare performance: 15-22 februarie 2025.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. foto Mihai Smeu.
O cartografiere a durerii tăcute
Autor: Amalia Tănase
Publicat în: Teatrul azi nr. 3-4/2025
Rubrica: actualitate.RO
Când fac pluta, marea mă îmbrățișează.
Am crescut cu mama acasă. Era casnică în mod special ca să fie mamă de trei copii „care cresc cum trebuie doar cu mama acasă”. Și-atunci, ce caut aici, „la copii abandonați”, cu povestea mea de copil crescut cu mama acasă?
Poate pentru că, atunci când era copleșită de crescut trei copii într-o căsnicie dezastruoasă (se întâmpla atât de des), fugea noaptea la câte o mătușă. Se întorcea câteva zile și nopți mai târziu, zile și nopți în care mă gândeam în fiecare minut că, de data asta, chiar, chiar nu se mai întoarce. Oare eu o să devin „mama” pentru frate-miu și soră-mea? „Hai că s-ar putea să mă descurc!”, venea uneori un gând încurajator.
Poate pentru că, atunci când a decis (fără să știe că a decis) că mă descurc „să fiu mama” fraților mei – adică știam să fac de mâncare felul unu și felul doi, să spăl și la mână, și la mașina de spălat – fugea la bunica cu diverse treburi mult mai importante: să o ajute la zugrăvit de primăvară, la cules de toamnă, la îngrijit un an bunicul bolnav. Fugile astea level up ale ei au început pe la 14 ani ai mei.
Poate pentru că îmi plângea pe umăr regretul că nu s-a călugărit și amenințarea că, totuși, nu e deloc târziu să facă asta. Cel mai tare mă temeam că se aruncă în mare, așa că o urmăream noaptea, pâș-pâș, în urma ei, pitită pe după boscheți și mașini, să nu mă vadă că o urmăresc și să explodeze și mai tare. Mă linișteam negreșit când intra în blocul vreunei prietene de-ale ei de prin cartier.
Poate pentru că tata lipsește cu desăvârșire din succesiunea asta repezită, tocmai pentru că a lipsit complet și cu adevărat din povestea mea de copil, așa cum greu, dureros și foarte târziu am reușit să înțeleg și eu.
Poate pentru că atâtea mame au devenit mame când încă erau bieți copii chinuiți. A mea este doar una dintre ele. Și azi, la 70 de ani, e tot așa.
Abia de foarte curând mi-am dat seama de ce, de când mă știu, băile mele lungi în mare se termină cu stat o vreme (și 15 minute, și o oră) făcând pluta. Astă vară am realizat că de 40 de ani de când fac pluta, orice-ar fi simt îmbrățișare. Simt că mă ține marea în brațe.
*Mărturie rostită în cadrul performance-ului Horror Vacui
În februarie 2025, Bucureștiul a găzduit Horror Vacui, un performance de teatru durațional desfășurat nonstop timp de 168 de ore la Galeria Galateca. Organizat de Asociația A.R.T. Fusion sub umbrela platformei Papercuts, evenimentul a reunit peste 500 de actori, scriitori și jurnaliști, care au interpretat 504 texte despre abandon și opusul său. Inițiativa a fost inspirată de suferința copiilor abandonați în perioada comunistă din România, estimându-se că peste un milion de copii au fost afectați între 1966 și începutul reformelor sistemului.
Asociația A.R.T. Fusion, fondată în 2005, este o organizație non-guvernamentală ce utilizează arta participativă ca mijloc de intervenție socială. Proiecte precum Fair Game, The Future We Want sau Youth FOR Climate au consolidat de-a lungul timpului profilul unei echipe care îmbină activismul civic cu cercetarea artistică. Horror Vacui a fost conceput în cadrul platformei Papercuts, o inițiativă susținută de Granturile SEE și Norvegiene – Fondul pentru Relații Bilaterale, cu scopul de a crea contexte artistice de rememorare și vindecare colectivă. Parteneriatul cu Muzeul Abandonului vine în întâmpinarea unei metode de lucru interdisciplinare, în care specialiști din domeniul artei, istoriei și asistenței sociale își unesc expertiza pentru a da glas celor care au fost uitați de societatea actuală.
Coordonatorul artistic al proiectului este Alexandru Ivănoiu, dramaturg și actor, cunoscut pentru abordările sale experimentale și implicarea în proiecte culturale cu miză civică. Comunicarea și producția proiectului, precum și o parte esențială din procesul de documentare au fost realizate de Ilinca Prisăcariu, regizoare, dramaturgă și trainer în zona artelor comunitare și a educației nonformale. Împreună, cei doi au construit un ecosistem performativ în care mii de ore de muncă, cercetare și repetiții au fost puse în slujba unei forme de artă durabilă, radical sinceră.
La realizarea proiectului au contribuit activ zeci de voluntari, studenți, artiști în devenire și profesioniști din domeniul cultural, care și-au dedicat zile întregi pentru a susține logistica, moderarea dialogurilor cu publicul, organizarea schimburilor de actori și coordonarea fluxului de spectatori și participanți. Cu ajutorul lor, Galeria Galateca a devenit nu doar scenă, ci și spațiu viu de interacțiune, mediere și memorie colectivă. Ei, cei care au luptat cu frigul Bucureștiului timp de 7 zile nonstop, sunt cei cărora li se datorează țesătura insesizabilă a unei lumi posibile, construită din prezență și o formă rară de solidaritate.
Prin acest performance, organizatorii au dorit să scrie alături de spectatori o scrisoare deschisă statului român, solicitând recunoașterea publică a ororilor comise între anii 1966 și 1990 și asumarea unei promisiuni pentru viitor. Actori profesioniști și studenți la actorie, precum și personalități din spațiul civic, în special activiști din mediul online, s-au întâlnit la mijloc, într-un loc ai cărui pereți erau acoperiți de marile întrebări ale organizatorilor: cine suntem azi, unde ne îndreptăm și cât de conștienți suntem de ceea ce trăim?
Gaston Bachelard scria, în Poetica spațiului, că locurile nu sunt doar structuri geometrice, ci depozite afective, arhive de intimitate. Ce se întâmplă atunci când spațiul nu mai este „plin”, ci „gol”? Când în locul scârțâitului duios al parchetului apar semnele părăsirii? Horror Vacui răspunde acestei întrebări printr-o topografie performativă a golului, în care corpul devine instrument de arheologie afectivă.
În această ecuație, corpul performerului nu este doar suport al expresiei, ci însuși spațiul unde se scrie trauma. El nu mimează suferința, ci o metabolizează, devenind canal de trecere între personal și colectiv. Corpul nu mai este un „instrument”, ci o matrice fragilă de memorie, tensiune și istorie. Horror Vacui reușește o negociere rară: refuzând estetizarea traumei, el permite ca aceasta să se exprime indirect, prin ritm, prezență și gesturi organice. În locul unei povestiri despre traumă, avem o corporalitate traversată de ea. În locul „mărturiei explicite”, avem un „timp al durerii” care se derulează lent, ca o meditație. Teatralitatea devine mai puțin un vehicul de reprezentare și mai mult un act de re-sensibilizare a privitorului – o formă de etică în care vulnerabilitatea devine forță.
Acest tip de gest artistic se apropie de ceea ce, în studiile de performance, este definit drept corp performativ și prezență extinsă – practici în care corporalitatea, tăcerea, durerea și durata devin medii de reflecție și cercetare. În aceste forme, prezența nu este doar fizică, ci una încărcată de semnificații, o prezență intensificată, în termenii utilizați de Philip Zarrilli, în care actorul devine mediu de transmitere afectivă, iar scena, un spațiu liminal între ritual și document. În Belgia, Germania sau Olanda, astfel de demersuri pot fi observate în lucrările unor artiști cunoscuți precum Milo Rau sau Marina Abramović. Horror Vacui se alătură acestor practici, dar o face cu o intensitate specific românească, una în care istoria recentă este trăită nu doar ca vină, ci şi ca abandon. Pe fundalul unei societăți marcate de traume instituționale și de o memorie adesea politizată, Horror Vacui propune o formulă artistică ce refuză atât retorica de tip activist, cât și estetismul izolat. Nu este vorba despre un manifest, ci despre o chemare la veghe. Performerul se deschide în fața publicului ca o suprafață permeabilă. Nu mai asistăm la o derulare de momente dramatice bine articulate, ci la o prezență continuă, tensionată, în care timpul este contractat sau dilatat, în funcție de vibrațiile memoriei. Prezentul nu mai e doar momentul performării, ci devine o spirală în care trecutul se reiterează și se reactivează prin gest.
Nu ni se oferă un spectacol al abandonului, ci o cartografiere a acestuia, făcută cu instrumente atent construite și cu o sensibilitate care refuză sentimentalismul. Emoția este acolo, dar este sobru articulată, în registre de tăcere, de corporalitate, de discontinuități controlate. Austeritatea expresivă indusă prin limita celor 20 de minute acordate fiecărui performer, prin încăperile înguste și lipsa efectelor tehnice speciale este, poate, una dintre marile reușite ale proiectului: el evită spectacolul durerii și construiește, în schimb, o platformă pentru confruntare lucidă.
Acest performance nu poate fi privit în izolare, ci trebuie să fie înțeles ca parte a unui flux continuu de schimbări pe scena teatrală globală, în care performanța depășește granițele convenției și ale formelor predeterminate. Într-o lume tot mai închisă în tipare, Horror Vacui ne invită să reîncepem conversațiile fundamentale despre condiția umană, despre recunoașterea celuilalt, memorie și vulnerabilitate. Regenerarea pe care o provoacă astfel de evenimente nu este nici rapidă, nici vizibilă. Ea nu produce schimbare socială prin slogan, ci printr-o privire directă în subconștient. În spațiul tensionat inteligent gândit de către organizatorii evenimentului, publicul și-a întins carnea peste scheletul istoriei sale recente și a redescoperit, nu fără suferință, că rana, conștientizarea ei, poate deschide calea către vindecare. Că artele – atunci când renunță la orice formă de cosmetizare – pot fi un soi de rugăciune fără zeu, dar cu trupuri. Un cor al celor care nu strigă schimbarea, ci o execută cu acuratețe. Îmi doresc să cred că pentru cei care au luat parte la cele întâmplate, Horror Vacui a atins – cu o forță tectonică – fibra interioară a societății, acolo unde adevărul nu mai este cognitiv, ci visceral. Cei prezenți au fost martori, iar martorul este, întotdeauna, și complice, și penitent.
Într-o epocă în care memoria este deseori politizată sau trivializată, întâlnirile de acest tip devin ocazii de reconciliere cu trecutul, mai exact, punți între ceea ce a fost înfăptuit și ceea ce se poate schimba prin implicarea unor noi generații. Horror Vacui a creat cu succes acele punți și a făcut prezentul locuibil prin asumarea golului. A chestionat capacitatea de regenerare a unui stat aflat abia la începutul cunoașterii de sine. Horror Vacui articulează o teorie vie a memoriei: o memorie care nu se păstrează în arhive, ci în carne; nu se transmite prin cuvinte, ci prin gesturi care rămân aici, oricât de tumultuos ar fi acum. Este o memorie a abandonului, dar și a rezistenței, o formă de a spune că, dincolo de tot ceea ce s-a pierdut, există încă posibilitatea unei reconcilieri. Nu prin uitare, ci prin veghe.
1.
Platforma Papercuts şi Asociația A.R.T. Fusion – Horror Vacui. Texte preluate din arhiva Muzeului Abandonului din București, precum și texte ale autoarelor și autorilor implicați. Concept regizoral și producție: Alexandru Ivănoiu. Asistență regie, dramaturgie și coproducție: Ilinca Prisăcariu. Scenografie: Alexandru Petre. Coordonare casting: Victoria Ecaterina Moraru. Asistență artistică: Carla Oncescu. Lighting design: Vlad Lăzărescu. Derulare performance: 15-22 februarie 2025.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. foto Mihai Smeu.