Ca noi toţi, Natasha este compusă din piese disparate, puse cap la cap de un vis. Al ei se cheamă My Moon. Motto-ul ei este: „I dream? Therefore I am!“ Zilnic încearcă să arate celor care se întâmplă să-i apară în cale că, dacă ai tăria să crezi în visul tău, nici Luna nu e departe.
Ca noi toţi, Natasha este compusă din piese disparate, puse cap la cap de un vis.
Al ei se cheamă My Moon. Motto-ul ei este: „I dream? Therefore I am!“ Zilnic încearcă să arate celor care se întâmplă să-i apară în cale că, dacă ai tăria să crezi în visul tău, nici Luna nu e departe. „Cât de aproape eşti de Luna Ta? Fiecare ar trebui sa avem propriaLună?“, o întreb. Natasha îmi răspunde fără ezitare: „Un pic mai aproape. Acum îmi iaucertificatul de pilot. Da, fiecare ar trebui să aibă o lună a sa… sper. A mea este la 384.403 kilometri distanţă.“ Nimic mai exact. Dincolo de scurtul răspuns se ascunde un drum lung şi surprinzător pentru un artist. Să-ţi iei brevetul de pilot pare un capriciu de copil de bani gata sau de star excentric. Nu este cazul Natashei. Ea e greu de aşezat într-un tipar.
Genul de teatru pe care-l abordează conţine elemente de musical, de pantomimă, adesea de comedie burlescă, câteva tuşe de commedia dell’arte, dar şi multă inventică, începând de la proiecţii complicate pe fundal şi terminând cu efecte sonore şi vizuale înrudite în linie directă cu filmul şi televiziunea. Cert este că toate astea devin un mix subordonat excelent ideii artistice şi nu rămân simple experimente. Pe pagina de facebook, Natasha se prezintă ca: generatoare de idei, regizor, creator, visător, realizator de film. Spune mai departe, la rubrica „interesată de“: ştiinţă, artă, umanitate, inventică, transformarea viselor în realitate. Cum stă bine unui utilizator frecvent de reţele sociale on-line, are şi un citat preferat: „Creativitatea este procesul prin care ideile originale capătă valoare“. Sir Ken Robinson este proprietarul acestor vorbe. El mai este şi unul dintre liderii de opinie care crede cu tărie că singura şansa a omenirii este creativitatea! Amândoi au împărţit scena la seminariile TED (proiect de seminarii care aduce la un loc numele importante ale momentului din tehnologie, show-biz şi design), amândoi cred cu tărie că omul se află pe pământ ca să creeze, nu să robească.
Drept dovadă, la 12 ani, Natasha punea în scenă Romeo şi Julieta, reinterpretând textul lui Shakespeare ca pe o comedie modernă. Apoi, la nici un an distanţă, memorează, regizează şi joacă o piesă a lui Courtelin, Pace acasă, cu mare succes. Asta o pune pe gânduri şi începe să înţeleagă că, dincolo de joacă, următorul pas e o carieră. În parallel cu şcoala, începe să se preocupe de arta dramatică. Este acceptată, în anul 2000, la New World School of the Arts din Florida, Statele Unite. Trăieşte în Anglia, Franţa, Guatemala şi Statele Unite. Învaţă rând pe rând engleză, franceză şi spaniolă. Absoarbe ca un burette fiecare nouă experienţă, scrie, învaţă abc-ul producţiei audio-vizuale, creează o linie de haine, ia premii pentru documentare, imaginează benzi desenate, construieşte scheme de machiaj. Este preocupată să înţeleagă diversele genuri de spectacol, experimentează neîncetat. Tot ce face Natasha poartă amprenta pasiunii. Pentru Natasha nimic nu e sumbru. Personajele sale pot fi tragice dar niciodată depresive. Culorile sunt tari dar nu agresive. Încerc să înţeleg: „Numele tău este adesea asociat cu termenul de «burlesc». Asta defineştemunca ta sau este doar un punct de plecare?“. Natasha face ochii mari: „Asta-i interesant!Nu cred că munca mea merge către «burlesc». Avem de multe ori tentaţia sa abuzăm decuvinte. Înainte de a-ţi da seama, sensurile lor se vulgarizează, se simplifică şi chiar suntsmulse din rădăcinile lor. Dacă ne referim la originile «burlesque»-ului, un spectacol teatralcare implica umor şi parodie, iar uneori grotesc, exagerare, atunci poate… Totuşi… ar trebuisă inventam un alt cuvânt!“ Scurt şi la obiect. Dar nu mă las: „Îmi poţi da o definiţie abucuriei?“ Sper ca de data asta să o fac să reverse asupra mea un val de idei şi expresii bombastice şi pline de înţelesuri metafizice pe care să le aşez pe hârtie fără să le diger. Natasha, aplica pe albul imaculat al privirii mele o singura tuşă, sigură: „Bucuria? Un momentneprovocat, autentic şi o binecuvântare a Înălţării…“ Punct.
Răspunsurile laconice îmi arată o personalitate sigură şi decisă. Normal, doar e născută la Geneva! Ce poţi să ceri unui elveţian? Dar atunci, de unde atâta efervescenţă în spectacolele sale? Să fie mama ei de vina, pe numele ei Catherine de Saugy, un recunoscut artist plastic european? Să fie sângele grecesc? Ochii ei mari şi alura corpului ei îmi amintesc fără echivoc de chipurile şi siluetele inconfundabile ale operelor de artă clasice greceşti.
Asemeni vizionarilor homerici, Natasha îşi urmează drumul său. Până acum a regizat şi jucat în spectacole diverse. Pe unele le-a scris ea, în altele a colaborat cu oameni sau trupe renumite. De fiecare dată a încercat să rupă bariere, să inoveze şi să dezvolte concepte interactive. S-a implicat sau a făcut parte din spectacole şi proiecte felurite: happening-uri în aer liber, show-uri de cabaret în localuri de noapte, circ, spectacole experiment, teatru, film de ficţiune sau documentar, poezie, proiecte comerciale, traininguri, acte de caritate, conferinţe, leadership. Iar mai nou, aşa cum notam la început, lecţii de zbor. La NASA.
Zomir DIMOVICI: Cum arată o zi normală de lucru de-a ta?
NATASHA: Fiecare zi este altfel. Lucrez la proiecte pe termen scurt şi lung, joc jumătate dinsăptămână, apoi training şi acum, iau lecţii de zbor…
Fiecare zi are un caracter propriu, special.A colaborat sau colaborează cu trupe precum Circ X, Compania de teatru hibrid „OctavioCampos“ sau Cirque de Soleil. Din 2002, a început să lucreze la propriul one-man-show UP WAKE, care a avut premiera patru ani mai târziu şi, de atunci, spectacolul se joacă mereu cu casa închisă! Up Wake (Trezirea, în traducere liberă) este un spectacol tragicomic, careurmăreşte periplul lui Zero, un personaj de benzi desenate. Azi-ul de fiecare zi este analizat înmod ştiinţific, când printr-un microscop care îi conferă lui Zero dimensiuni exagerat expresive,când printr-un telescop ce trimite personajul în colţul lumii sale, strivindu-l în anonimat. Muzica,3D şi interpretarea, meticulos organizate, conferă spectacolului un caracter unic: nicispectacol de pantomimă, nici artă interpretativă pură, nici proiecţie video, nici experiment multimedia.Câte puţin din fiecare, într-un puzzle filigranat, atent asamblat până în ultimul detaliu.Rezultatul final este pe atât de surprinzător pe cât este de expresiv. Personajul, înrudit fărădoar şi poate cu Vagabondul lui Chaplin, are un design de costum bine definit, personal. Unambalaj arhetipal construit în jurul ideii de anonim unic. Costumul negru, perfect tăiat pe siluetă,aminteşte fără niciun dubiu de costumul strict, de afaceri. Dungile albe subţiri şi geanta „diplomat“întregesc tabloul. Dar surpriză. Cravata, deşi la locul ei, bine prinsă în nod, pare că uităde menirea ei estetic-corectă şi în dreptul pieptului pleacă în unghi ascuţit către umărul lui Zero.Acesta însă nu pare deloc deranjat de atitudinea neortodoxă a accesoriului vestimentar. Bachiar pare încântat de faptul că aceeaşi culoare netă şi electrică a cravatei se regăseşte şi înmeşa ce ţâşneşte de la baza frunţii către spatele frezei de un alb perfect a lui Zero. Mereuproaspăt, îngrijit până la ultimul detaliu, impenetrabil şi gata de acţiune, Zero traversează viaţacu rigiditate şi siguranţă de sine. Nimic nu pare să-i tulbure sau să-i modifice privirea larg deschisăşi scormonitoare. Asemeni inginerului din banc, cu ochi inteligenţi dar care nu ştie să seexprime, Zero îşi deapănă povestea ajutat de muzică, efecte sonore şi un întreg eşafodaj vizual,fără a scoate un cuvânt, dar vorbind astfel pe înţelesul tuturor. Asta face din personaj un interpretuniversal al avatarurilor societăţii moderne, un critic şi un observator nemilos al vieţii.
Z.D.: Ai dovedit că noile tehnologii pot servi în spunerea unei poveşti. Există o limită în utilizarea lor?
N.: Nu am explorat încă suficient noile tehnologii, încât să le aflu limitele. Se va întâmpla asta vreodată? Tehnologia continuă să avanseze, să crească, să rupă bariere! Găsesc banii ca fiind limitativi, mai ales când viziunea ta este mai mare ca viaţă.
Oare nu asta simţim şi noi, cu fiecare nou proiect pe care-l începem? Şi atunci, cu ce vine nou şi inovator Natasha în peisajul şi aşa saturat de experimente al show-biz-ului mondial? Eu cred că, prin esenţializarea personajului, prin dezbrăcarea de detalii şi accesorii a poveştii, prin concentrarea mesajului pe o singură temă şi printr-un joc subtil şi echilibrat dar viguros şi imaginativ, Natasha, în pielea lui Zero, creează un spectacol ce poartă amprenta viitorului. Iar, dincolo de toate astea, utilizarea creativă şi continuu surprinzătoare a noilor tehnologii audiovizuale fac din Up Wake un spectacol-amprentă, un show care anunţă noua formulă ADN a artei spectacolului de mâine. Succesul nu e asigurat doar de ineditul abordării, ci şi de spectaculoasa organizare a fiecărui detaliu şi din conexiune directă cu realitatea în care trăim.
Z.D.: Ai un plan sau te laşi purtată de val când începi un nou proiect?
N.: Am o idee, apoi viaţa colaborează cu mine în minunate feluri.
Prin acest enunţ simplu, fără a fi simplist, Natasha îmi aminteşte de un vechi amic care spunea demult că secretul succesului stă în a fi atent. Nimic din ce ni se întâmplă nu e lipsit de importanţă, în măsura în care suntem deschişi să observăm, să înregistrăm şi să învăţăm din micile sau marile momente ale vieţii noastre. Asemeni copiilor, care se educă şi uneori autoeducă din experienţe şi experimentare continuă, noi putem să înţelegem şi să construim realitatea plecând de la înţelegerea fiecărei clipe. Zero ne învaţă să iubim viaţa în mod tragicomic. Chaplin şi al său Vagabond făceau acelaşi lucru acum un secol. E timpul să ne învăţăm lecţia!
Z.D.: Lucrezi în atât de multe locuri şi pentru un public atât de diferit! Te exprimi diferitde fiecare dată?
N.: Munca mea are caracter universal pentru că folosesc efecte sonore, muzică şi mişcare pentru a mă exprima. Când vorbesc în cadrul unei conferinţe, utilizez engleza, ca acum (interviul a fost luat în limba engleza, n.a.). Atunci când călătoresc în America Centrală sau de Sud, vorbesc de câte ori am ocazia, în spaniolă.
Cum poate fi înţeles spectacolul? Din public, totul pare destul de simplu. Zero este aproape tot timpul singur pe scenă. Fundalul este înlocuit de ecrane mari pe care se proiectează imagini sincronizate ale acţiunii actorului, mixate cu efectele sonore sau muzică. Adesea, Zero şi multiplii lui apar pe ecrane. Uneori, sunt atât de mulţi, încât par a se revărsa pe podeaua scenei. Alteori, chipul lui Zero ocupă tot spaţiul vizual, devenind brusc un personaj gigantic şi grotesc. Sau, hilar sau descumpănit. E greu de definit un asemenea spectacol. El nu e nici teatru, nici cinema, nici instalaţie multi-media. Este un soi nou, care acum îşi încearcă primii paşi pe lume, cu o siguranţă de sine proprie copilăriei.
Z.D.: În fiecare din noi trăieşte un copil. Ce poveşti creezi pentru tine şi doar pentru tine?
N.: „Istoriile“ mele trăiesc în timp real, supraimpresionate pe viaţă. Găsesc o mare bucurie şi multă poezie în micile întâmplări pe care nu întotdeauna le băgăm în seama pe parcursul unei zile şi am o relaţie profundă cu animalele. Am conversaţii deosebite cu papagalii care trăiesc în preajma casei mele… Astea sunt poveştile mele. Confortul meu. Secretele mele.
Cu toţi iubim poveştile. În special, poveştile frumoase, cele în care regăsim o parte dintre aspiraţiile noastre, din temerile noastre, din experienţele sau incertitudinile noastre. Un copil aşteaptă de la finalul poveştii un deznodământ fericit. Noi spunem poveşti copiilor pentru a-i educa prin morala conţinută de povestire. Odată ajunşi mari, aşteptam de la cei care şi-au asumat rolul şi riscul de a „povesti“, ca atunci când show-ul se încheie, să plecăm acasă îmbogăţiţi de o nouă experienţă. Estetic, mistic sau moral, tâlcul trebuie să aibă greutate. Altfel, ne simţim înşelaţi, goliţi, trădaţi. Ca şi copiii, şi cei mari au nevoie, odată cu trecerea timpului, de modificări în felul în care se spune povestea. Adesea, o ştim pe de rost, dar cât de încântător e să descoperim că cineva a găsit un fel nou de a ne-o depăna. Şi totuşi, asta nu e suficient.
Pentru Natasha fiecare nou proiect presupune multă determinare dar şi o nevoie de autodepăşire şi de nou. Faptul că se implică în diverse genuri şi forme de spectacol o ajută să rămână mereu în priză şi, în loc să o epuizeze, îi dau energie. Cel mai greu nu pare a fi să înceapă ceva. Ea crede că lucrul cel mai dificil este să nu se repete, să nu cadă în manierism. Niciodată nu alege calea uşoară.
Z.D.: Pentru un nou-venit în domeniu, care este cea mai mare provocare?
N.: Conţinutul. Crearea unui conţinut.
Z.D.: Un vis e suficient?
N.: Un vis e un început. Apoi urmează acţiunea.
Adeptă a acţiunii deci, Natasha este prezenţă pe scenă nu doar ca artist interpret, ci şi ca lider de opinie. Invitată să participe la seminarii pe diverse teme, ea foloseşte fiecare prilej pentru a arăta publicului cât de importantă este arta spectacolului în evoluţia societăţii ori în dezvoltarea personală. O face însă cu modestie şi cu credinţa că fiecare persoană din public poate deveni mai bun cu fiecare zi, cu fiecare spectacol, cu fiecare acţiune asumată!
Z.D.: Un artist trebuie să-şi asume rolul de lider sau să rămână un simplu servant al publicului său?
N.: Amândouă. Un artist, un interpret, este lider şi slujitor în acelaşi timp.
Când se scrie sau se vorbeşte despre ea, presa şi criticii e definesc ca pe „o actriţă care forţează limitele spectacolului tradiţional“, „cu o viziune inovatoare şi creativă, precum şi cu arta de a orchestra şi sincroniza diferite discipline“, „amestecând visul şi realitatea pentru a inventa o lume virtuală“, unică. Deşi intuiesc ce-mi va răspunde, o întreb,în final: „Te consideri o «poveste de succes»? Defineşte succesul.“ Îmi spune dintr-osuflare: „Fac ce îmi place.“
„Visez, deci exist! (Natasha)” de Zomir Dimovici
Ca noi toţi, Natasha este compusă din piese disparate, puse cap la cap de un vis.
Al ei se cheamă My Moon. Motto-ul ei este: „I dream? Therefore I am!“ Zilnic încearcă să arate celor care se întâmplă să-i apară în cale că, dacă ai tăria să crezi în visul tău, nici Luna nu e departe.
Ca noi toţi, Natasha este compusă din piese disparate, puse cap la cap de un vis.
Al ei se cheamă My Moon. Motto-ul ei este: „I dream? Therefore I am!“ Zilnic încearcă să arate celor care se întâmplă să-i apară în cale că, dacă ai tăria să crezi în visul tău, nici Luna nu e departe. „Cât de aproape eşti de Luna Ta? Fiecare ar trebui sa avem propria Lună?“, o întreb. Natasha îmi răspunde fără ezitare: „Un pic mai aproape. Acum îmi iau certificatul de pilot. Da, fiecare ar trebui să aibă o lună a sa… sper. A mea este la 384.403 kilometri distanţă.“ Nimic mai exact. Dincolo de scurtul răspuns se ascunde un drum lung şi surprinzător pentru un artist. Să-ţi iei brevetul de pilot pare un capriciu de copil de bani gata sau de star excentric. Nu este cazul Natashei. Ea e greu de aşezat într-un tipar.
Genul de teatru pe care-l abordează conţine elemente de musical, de pantomimă, adesea de comedie burlescă, câteva tuşe de commedia dell’arte, dar şi multă inventică, începând de la proiecţii complicate pe fundal şi terminând cu efecte sonore şi vizuale înrudite în linie directă cu filmul şi televiziunea. Cert este că toate astea devin un mix subordonat excelent ideii artistice şi nu rămân simple experimente. Pe pagina de facebook, Natasha se prezintă ca: generatoare de idei, regizor, creator, visător, realizator de film. Spune mai departe, la rubrica „interesată de“: ştiinţă, artă, umanitate, inventică, transformarea viselor în realitate. Cum stă bine unui utilizator frecvent de reţele sociale on-line, are şi un citat preferat: „Creativitatea este procesul prin care ideile originale capătă valoare“. Sir Ken Robinson este proprietarul acestor vorbe. El mai este şi unul dintre liderii de opinie care crede cu tărie că singura şansa a omenirii este creativitatea! Amândoi au împărţit scena la seminariile TED (proiect de seminarii care aduce la un loc numele importante ale momentului din tehnologie, show-biz şi design), amândoi cred cu tărie că omul se află pe pământ ca să creeze, nu să robească.
Drept dovadă, la 12 ani, Natasha punea în scenă Romeo şi Julieta, reinterpretând textul lui Shakespeare ca pe o comedie modernă. Apoi, la nici un an distanţă, memorează, regizează şi joacă o piesă a lui Courtelin, Pace acasă, cu mare succes. Asta o pune pe gânduri şi începe să înţeleagă că, dincolo de joacă, următorul pas e o carieră. În parallel cu şcoala, începe să se preocupe de arta dramatică. Este acceptată, în anul 2000, la New World School of the Arts din Florida, Statele Unite. Trăieşte în Anglia, Franţa, Guatemala şi Statele Unite. Învaţă rând pe rând engleză, franceză şi spaniolă. Absoarbe ca un burette fiecare nouă experienţă, scrie, învaţă abc-ul producţiei audio-vizuale, creează o linie de haine, ia premii pentru documentare, imaginează benzi desenate, construieşte scheme de machiaj. Este preocupată să înţeleagă diversele genuri de spectacol, experimentează neîncetat. Tot ce face Natasha poartă amprenta pasiunii. Pentru Natasha nimic nu e sumbru. Personajele sale pot fi tragice dar niciodată depresive. Culorile sunt tari dar nu agresive. Încerc să înţeleg: „Numele tău este adesea asociat cu termenul de «burlesc». Asta defineşte munca ta sau este doar un punct de plecare?“. Natasha face ochii mari: „Asta-i interesant! Nu cred că munca mea merge către «burlesc». Avem de multe ori tentaţia sa abuzăm de cuvinte. Înainte de a-ţi da seama, sensurile lor se vulgarizează, se simplifică şi chiar sunt smulse din rădăcinile lor. Dacă ne referim la originile «burlesque»-ului, un spectacol teatral care implica umor şi parodie, iar uneori grotesc, exagerare, atunci poate… Totuşi… ar trebui să inventam un alt cuvânt!“ Scurt şi la obiect. Dar nu mă las: „Îmi poţi da o definiţie a bucuriei?“ Sper ca de data asta să o fac să reverse asupra mea un val de idei şi expresii bombastice şi pline de înţelesuri metafizice pe care să le aşez pe hârtie fără să le diger. Natasha, aplica pe albul imaculat al privirii mele o singura tuşă, sigură: „Bucuria? Un moment neprovocat, autentic şi o binecuvântare a Înălţării…“ Punct.
Răspunsurile laconice îmi arată o personalitate sigură şi decisă. Normal, doar e născută la Geneva! Ce poţi să ceri unui elveţian? Dar atunci, de unde atâta efervescenţă în spectacolele sale? Să fie mama ei de vina, pe numele ei Catherine de Saugy, un recunoscut artist plastic european? Să fie sângele grecesc? Ochii ei mari şi alura corpului ei îmi amintesc fără echivoc de chipurile şi siluetele inconfundabile ale operelor de artă clasice greceşti.
Asemeni vizionarilor homerici, Natasha îşi urmează drumul său. Până acum a regizat şi jucat în spectacole diverse. Pe unele le-a scris ea, în altele a colaborat cu oameni sau trupe renumite. De fiecare dată a încercat să rupă bariere, să inoveze şi să dezvolte concepte interactive. S-a implicat sau a făcut parte din spectacole şi proiecte felurite: happening-uri în aer liber, show-uri de cabaret în localuri de noapte, circ, spectacole experiment, teatru, film de ficţiune sau documentar, poezie, proiecte comerciale, traininguri, acte de caritate, conferinţe, leadership. Iar mai nou, aşa cum notam la început, lecţii de zbor. La NASA.
Zomir DIMOVICI: Cum arată o zi normală de lucru de-a ta?
NATASHA: Fiecare zi este altfel. Lucrez la proiecte pe termen scurt şi lung, joc jumătate din săptămână, apoi training şi acum, iau lecţii de zbor…
Fiecare zi are un caracter propriu, special. A colaborat sau colaborează cu trupe precum Circ X, Compania de teatru hibrid „Octavio Campos“ sau Cirque de Soleil. Din 2002, a început să lucreze la propriul one-man-show UP WAKE, care a avut premiera patru ani mai târziu şi, de atunci, spectacolul se joacă mereu cu casa închisă! Up Wake (Trezirea, în traducere liberă) este un spectacol tragicomic, care urmăreşte periplul lui Zero, un personaj de benzi desenate. Azi-ul de fiecare zi este analizat în mod ştiinţific, când printr-un microscop care îi conferă lui Zero dimensiuni exagerat expresive, când printr-un telescop ce trimite personajul în colţul lumii sale, strivindu-l în anonimat. Muzica, 3D şi interpretarea, meticulos organizate, conferă spectacolului un caracter unic: nici spectacol de pantomimă, nici artă interpretativă pură, nici proiecţie video, nici experiment multimedia. Câte puţin din fiecare, într-un puzzle filigranat, atent asamblat până în ultimul detaliu. Rezultatul final este pe atât de surprinzător pe cât este de expresiv. Personajul, înrudit fără doar şi poate cu Vagabondul lui Chaplin, are un design de costum bine definit, personal. Un ambalaj arhetipal construit în jurul ideii de anonim unic. Costumul negru, perfect tăiat pe siluetă, aminteşte fără niciun dubiu de costumul strict, de afaceri. Dungile albe subţiri şi geanta „diplomat“ întregesc tabloul. Dar surpriză. Cravata, deşi la locul ei, bine prinsă în nod, pare că uită de menirea ei estetic-corectă şi în dreptul pieptului pleacă în unghi ascuţit către umărul lui Zero. Acesta însă nu pare deloc deranjat de atitudinea neortodoxă a accesoriului vestimentar. Ba chiar pare încântat de faptul că aceeaşi culoare netă şi electrică a cravatei se regăseşte şi în meşa ce ţâşneşte de la baza frunţii către spatele frezei de un alb perfect a lui Zero. Mereu proaspăt, îngrijit până la ultimul detaliu, impenetrabil şi gata de acţiune, Zero traversează viaţa cu rigiditate şi siguranţă de sine. Nimic nu pare să-i tulbure sau să-i modifice privirea larg deschisă şi scormonitoare. Asemeni inginerului din banc, cu ochi inteligenţi dar care nu ştie să se exprime, Zero îşi deapănă povestea ajutat de muzică, efecte sonore şi un întreg eşafodaj vizual, fără a scoate un cuvânt, dar vorbind astfel pe înţelesul tuturor. Asta face din personaj un interpret universal al avatarurilor societăţii moderne, un critic şi un observator nemilos al vieţii.
Z.D.: Ai dovedit că noile tehnologii pot servi în spunerea unei poveşti. Există o limită în utilizarea lor?
N.: Nu am explorat încă suficient noile tehnologii, încât să le aflu limitele. Se va întâmpla asta vreodată? Tehnologia continuă să avanseze, să crească, să rupă bariere! Găsesc banii ca fiind limitativi, mai ales când viziunea ta este mai mare ca viaţă.
Oare nu asta simţim şi noi, cu fiecare nou proiect pe care-l începem? Şi atunci, cu ce vine nou şi inovator Natasha în peisajul şi aşa saturat de experimente al show-biz-ului mondial? Eu cred că, prin esenţializarea personajului, prin dezbrăcarea de detalii şi accesorii a poveştii, prin concentrarea mesajului pe o singură temă şi printr-un joc subtil şi echilibrat dar viguros şi imaginativ, Natasha, în pielea lui Zero, creează un spectacol ce poartă amprenta viitorului. Iar, dincolo de toate astea, utilizarea creativă şi continuu surprinzătoare a noilor tehnologii audiovizuale fac din Up Wake un spectacol-amprentă, un show care anunţă noua formulă ADN a artei spectacolului de mâine. Succesul nu e asigurat doar de ineditul abordării, ci şi de spectaculoasa organizare a fiecărui detaliu şi din conexiune directă cu realitatea în care trăim.
Z.D.: Ai un plan sau te laşi purtată de val când începi un nou proiect?
N.: Am o idee, apoi viaţa colaborează cu mine în minunate feluri.
Prin acest enunţ simplu, fără a fi simplist, Natasha îmi aminteşte de un vechi amic care spunea demult că secretul succesului stă în a fi atent. Nimic din ce ni se întâmplă nu e lipsit de importanţă, în măsura în care suntem deschişi să observăm, să înregistrăm şi să învăţăm din micile sau marile momente ale vieţii noastre. Asemeni copiilor, care se educă şi uneori autoeducă din experienţe şi experimentare continuă, noi putem să înţelegem şi să construim realitatea plecând de la înţelegerea fiecărei clipe. Zero ne învaţă să iubim viaţa în mod tragicomic. Chaplin şi al său Vagabond făceau acelaşi lucru acum un secol. E timpul să ne învăţăm lecţia!
Z.D.: Lucrezi în atât de multe locuri şi pentru un public atât de diferit! Te exprimi diferit de fiecare dată?
N.: Munca mea are caracter universal pentru că folosesc efecte sonore, muzică şi mişcare pentru a mă exprima. Când vorbesc în cadrul unei conferinţe, utilizez engleza, ca acum (interviul a fost luat în limba engleza, n.a.). Atunci când călătoresc în America Centrală sau de Sud, vorbesc de câte ori am ocazia, în spaniolă.
Cum poate fi înţeles spectacolul? Din public, totul pare destul de simplu. Zero este aproape tot timpul singur pe scenă. Fundalul este înlocuit de ecrane mari pe care se proiectează imagini sincronizate ale acţiunii actorului, mixate cu efectele sonore sau muzică. Adesea, Zero şi multiplii lui apar pe ecrane. Uneori, sunt atât de mulţi, încât par a se revărsa pe podeaua scenei. Alteori, chipul lui Zero ocupă tot spaţiul vizual, devenind brusc un personaj gigantic şi grotesc. Sau, hilar sau descumpănit. E greu de definit un asemenea spectacol. El nu e nici teatru, nici cinema, nici instalaţie multi-media. Este un soi nou, care acum îşi încearcă primii paşi pe lume, cu o siguranţă de sine proprie copilăriei.
Z.D.: În fiecare din noi trăieşte un copil. Ce poveşti creezi pentru tine şi doar pentru tine?
N.: „Istoriile“ mele trăiesc în timp real, supraimpresionate pe viaţă. Găsesc o mare bucurie şi multă poezie în micile întâmplări pe care nu întotdeauna le băgăm în seama pe parcursul unei zile şi am o relaţie profundă cu animalele. Am conversaţii deosebite cu papagalii care trăiesc în preajma casei mele… Astea sunt poveştile mele. Confortul meu. Secretele mele.
Cu toţi iubim poveştile. În special, poveştile frumoase, cele în care regăsim o parte dintre aspiraţiile noastre, din temerile noastre, din experienţele sau incertitudinile noastre. Un copil aşteaptă de la finalul poveştii un deznodământ fericit. Noi spunem poveşti copiilor pentru a-i educa prin morala conţinută de povestire. Odată ajunşi mari, aşteptam de la cei care şi-au asumat rolul şi riscul de a „povesti“, ca atunci când show-ul se încheie, să plecăm acasă îmbogăţiţi de o nouă experienţă. Estetic, mistic sau moral, tâlcul trebuie să aibă greutate. Altfel, ne simţim înşelaţi, goliţi, trădaţi. Ca şi copiii, şi cei mari au nevoie, odată cu trecerea timpului, de modificări în felul în care se spune povestea. Adesea, o ştim pe de rost, dar cât de încântător e să descoperim că cineva a găsit un fel nou de a ne-o depăna. Şi totuşi, asta nu e suficient.
Pentru Natasha fiecare nou proiect presupune multă determinare dar şi o nevoie de autodepăşire şi de nou. Faptul că se implică în diverse genuri şi forme de spectacol o ajută să rămână mereu în priză şi, în loc să o epuizeze, îi dau energie. Cel mai greu nu pare a fi să înceapă ceva. Ea crede că lucrul cel mai dificil este să nu se repete, să nu cadă în manierism. Niciodată nu alege calea uşoară.
Z.D.: Pentru un nou-venit în domeniu, care este cea mai mare provocare?
N.: Conţinutul. Crearea unui conţinut.
Z.D.: Un vis e suficient?
N.: Un vis e un început. Apoi urmează acţiunea.
Adeptă a acţiunii deci, Natasha este prezenţă pe scenă nu doar ca artist interpret, ci şi ca lider de opinie. Invitată să participe la seminarii pe diverse teme, ea foloseşte fiecare prilej pentru a arăta publicului cât de importantă este arta spectacolului în evoluţia societăţii ori în dezvoltarea personală. O face însă cu modestie şi cu credinţa că fiecare persoană din public poate deveni mai bun cu fiecare zi, cu fiecare spectacol, cu fiecare acţiune asumată!
Z.D.: Un artist trebuie să-şi asume rolul de lider sau să rămână un simplu servant al publicului său?
N.: Amândouă. Un artist, un interpret, este lider şi slujitor în acelaşi timp.
Când se scrie sau se vorbeşte despre ea, presa şi criticii e definesc ca pe „o actriţă care forţează limitele spectacolului tradiţional“, „cu o viziune inovatoare şi creativă, precum şi cu arta de a orchestra şi sincroniza diferite discipline“, „amestecând visul şi realitatea pentru a inventa o lume virtuală“, unică. Deşi intuiesc ce-mi va răspunde, o întreb, în final: „Te consideri o «poveste de succes»? Defineşte succesul.“ Îmi spune dintr-o suflare: „Fac ce îmi place.“
No more comments!