Criticul de teatru bucureştean este obişnuit să fie invitat la toate premierele, să primească locuri bune şi, după căderea cortinei, să bea, alături de actori, un pahar de vin. Dezavantajul este că, mergând peste tot, îndură multe. Statisticile arată că, în orice domeniu, cam 80% din ceea ce se face e prost.
Criticul de teatru bucureştean este obişnuit să fie invitat la toate premierele, să primească locuri bune şi, după căderea cortinei, să bea, alături de actori, un pahar de vin. Dezavantajul este că, mergând peste tot, îndură multe. Statisticile arată că, în orice domeniu, cam 80% din ceea ce se face e prost. Când merge în străinătate, pe cont propriu, dorind să se pună la curent cu mişcarea teatrală internaţională, criticul devine un simplu spectator. Trebuie să-şi procure singur biletele, noroc că poate face acest lucru din timp, pe internet. Tot internetul îi dă posibilitatea de selecţie, oferindu-i toate informaţiile necesare. El nu va nimeri decât rareori la premiere, ci va alege cele mai bune spectacole gata omologate de criticii de acolo.Cunoscându-şi meseria şi limitele ei, nu va merge orbeşte pe mâna lor, ci le va pune înbalanţă opiniile cu notorietatea teatrului, a regizorului şi a echipei de actori. Mai trebuie să aibă în vedere şi preţul biletelor, el, care nu e obişnuit să plătească.
Din fericire, la Paris, nu există un conflict între calitate şi preţ, cele mai interesante spectacole fiind produse de teatrele subvenţionate. La acestea, preţurile nu depăşesc 30 de euro, în timp ce, la teatrele particulare, ele depăşesc 50, iar la operă sau la musicalurile de la Châtelet, ele urcă spre sută. Teatrele particulare nu sunt deloc rele, dar, cu excepţia lui Théâtre de Montparnasse, oferă doar divertismente, „comedii de modă veche“ (Feydeau,nSacha Guitry), sau farse contemporane cam grosiere. După matură chibzuinţă, am ales, pentru un sejur de o săptămână la Paris, să merg de două ori la Théâtre de l’Odéon, la fel de des, deci, cum mergea Ziţa la Iunion.
Teatrul are o sală suplimentară, amenajată în fostele ateliere Berthier, puţin dincolo de bulevardul de centură. Hala de beton, îmblânzită cu panouri de lemn natur, este reuşită a gustului franţuzesc rafinat. Un public numeros se îmbulzea să vadă Kathrin deHeilbronn de Heinrich von Kleist, în regia lui André Engel. Spectacolul a fost nominalizat în 2008 la toate premiile Molière, obţinându-l, până la urmă, pe cel mare: cea mai bună trupă. Mergeam, deci, la sigur.
Piesa lui Kleist este un basm romantic, care se petrece în vremea Războiului de Treizeci de Ani. Este greu de pus în scenă, a făcut-o abia trupa celebră de la Mannheim, la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi a jucat-o Reinhardt, la Salzburg. Kathrin, fiica unui simplu hangiu, are, în vis, viziunea celui care-i este sortit ca partener ideal, nobilul conte Wetter von Strahl. Când acesta apare, întâmplător, la han, ea lasă totul şi îl urmează cu încăpăţânare orbească. Contele nu profită de ea, o trimite în repetate rânduri de unde a venit, dar domnişoara nu renunţă, mulţumindu-se să doarmă pe afară, sau prin grajduri, numai să-i fie aproape. Wetter von Strahl avusese şi el o viziune cam nebuloasă a perechii sale ideale, în timpul delirului cauzat de o boală. Tot ce-şi amintea era că persoana în cauză era de neam regesc, deci Kathrin era exclusă. Asemenea lui Siegfried din Lacul lebedelor, von Strahl se lasă atras de falsa parteneră, „lebăda neagră“, aici o prinţesă, pe care o salvează de la un posibil viol. Respectiva este, însă, un fel de melusină malefică, al cărei fizic atrăgător rezultă doar din arta de a se construi pe îndelete, din fragmente, operaţie care pretinde ample pregătiri şi asistenţa servantelor. Până la urmă, totul se rezolvă: contele o ascultă pe Kathrin vorbind în somn şi îşi dă seama că ea este adevărata lui sortită şi că prinţesa e falsă. Ca să fie totul în ordine, împăratul roman de naţiune germană recunoaşte pe Kathrin drept fiică naturală şi-i dă un titlu nobiliar.
Povestea pare lipsită de portanţă şi de importanţă, dar, în contextul culturii franceze, ea are oarecare prestanţă. În fond, Kathrin de Heilbronn este o Jeanne d’Arc, prin inspiraţie, fără să aibă, însă, patriotismul ca vocaţie. André Engel a gândit spectacolul în spiritul lui Marcel Carné (Les visiteurs du soir) şi al lui Jean Cocteau (La Belle et la bête). Totul se petrece într-un semiîntuneric scăldat în ceaţă densă. Nu se vede aproape nimic, abia ghicesc chipurile actorilor, luminate discret. Decorul mult lăudat al lui Nicky Rieti constă din câteva estrade care reconstituie din carton fragmente de arhitectură gotică. Acestea se mişcă de la sine, ca maşinuţele din Luna Park, dar, din fericire, nu se ciocnesc. Soluţiile regizorale nu sperie prin originalitate. Începutul piesei este, în sine, de mare efect scenic. Contele este judecat de tribunalul vremii (Sfânta Vehme), la cererea tatălui, pentru a fi atentat la integritatea lui Kathrin. Soluţia regizorului (economii, Horatio!), mult lăudată de critici, este de a face judecătorii să vorbească din off, iar protagoniştii să răspundă din avanscenă. Înţelegem că nu puteau fi aduşi figuranţi doar pentru această scenă, dar efectul este ratat. Jérôme Kirchner are o voce bine impostată în rolul contelui von Strahl, despre mişcarea scenică nu putem spune mare lucru, pentru că nu am văzut-o. Julie-Marie Parmentier, în rolul lui Kathrin, a fost considerată o revelaţie. Actriţa a avut de conciliat, în jocul ei, îndrăzneala cu umilinţa. A făcut-o cum s-a priceput mai bine. Rezultatul a fost un bocet (ca să nu spunem chiar behăit) de Mioriţă, care agasează pe cioban cu solicitările ei. Nimeni nu poate nega faptul că spectacolul este elegant, chiar rafinat, dar puterea lui dramatică este firavă.
Tot la Odéon, de data aceasta la sediu, am văzut versiunea lui Matthias Langhoff după Hamlet. Regizorul a schimbat titlul piesei. El sună aşa: În mantie roşie, dimineaţa trece prin roua care pare sânge sau Ham and Ex by William Shakespeare. După aşa un enunţ, teaştepţi la ceva care să te scoată din tâţâni, aşa că am intrat aşteptându-mă să văd orice altceva decât Hamlet de Shakespeare. Parterul Teatrului Odéon era amenajat ca restaurant, cu mese şi scaune de plastic. Două estrade înguste, poziţionate în unghi drept, permiteau actorilor să joace printre şi pe deasupra spectatorilor. Scena era scindată în două. La dreapta publicului (latura grădină) era spaţiul de joc propriu-zis, la stânga (latura curte) era orchestra Tobetobe. Între ele, un panou expunea diverse stampe, inspirate parcă din Dezastrele războiului de Goya, una fiind recognoscibilă ca o interpretare după o gravură de expresionistul Alfred Kubin, autoarea imaginilor fiind Catherine Rankl. Ideea lui Langhoff era să transforme Hamlet într-un musical, aşa cum Brecht a făcut cu Beggar’s Opera, a lui John Gay, transfigurând-o în Opera de trei parale. Secţionarea scenelor, prin alternarea cu song-urile, contribuie, după regizor, la efectul de distanţare. Acelaşi efect rezultă din distribuirea unui interpret vârstnic în rolul lui Hamlet şi a unei actriţe mult mai tinere în rolul Gertrudei. Langhoff, elev sârguincios al lui Brecht, predică distanţarea cu dedicare de apostol. În numele ei, asistăm la momentul de maxim antren, puţin înainte de scena piesei din piesă, când regina Danemarcei face reclamă berii Carlsberg, în timp ce plasatoarele distribuie publicului pahare pline.
Contrar aşteptărilor, textul rămâne intact, rostit cu respectuos profesionalism. Există unele permutări între momentele acţiunii, dar nimic nu se pierde. Celebrul monolog este mai întâi cântat pe melodia Singing in the rain, apoi spus de două ori, în două modalităţi diferite, de excepţionalul actor François Chattot. Demersul lui Langhoff ţinteşte, desigur, să evidenţieze semnificaţiile piesei pentru lumea de azi. Insistenţa asupra cântecului „fericit cel ce acceptă ceea ce nu poate schimba“ contribuie nu puţin la aceasta. Ideea generală a spectacolului ar fi că lumea încearcă în zadar să se debaraseze de fantomele care o bântuie. Din păcate, acţiunea de după piesa în piesă trenează, iar scena finală a duelului este convenţională şi plictisitoare. Rămâne memorabil momentul din cimitir, „Alas, poor Yorick“.
Langhoff s-a bazat pe celebra versiune germană a lui Schlegel şi a cerut ca versiunea franceză să o urmeze pe aceasta, şi nu pe cea shakespeareană. Regizorul deplânge, aşa cum este acum de bonton, faptul că rigorile limbii franceze ar împiedica zborul liber al poeziei. Ar vrea să reinventeze franceza, asumându-şi riscul de a o masacra.
Revenit acasă, după experienţa de simplu spectator, criticul se simte relaxat şi reconfortat. Nu mai are griji, are, în schimb, repere, care-l vor ajuta să facă o judecată dreaptă.
„Portretul criticului ca simplu spectator” de Adrian Mihalache
Criticul de teatru bucureştean este obişnuit să fie invitat la toate premierele, să primească locuri bune şi, după căderea cortinei, să bea, alături de actori, un pahar de vin. Dezavantajul este că, mergând peste tot, îndură multe. Statisticile arată că, în orice domeniu, cam 80% din ceea ce se face e prost.
Criticul de teatru bucureştean este obişnuit să fie invitat la toate premierele, să primească locuri bune şi, după căderea cortinei, să bea, alături de actori, un pahar de vin. Dezavantajul este că, mergând peste tot, îndură multe. Statisticile arată că, în orice domeniu, cam 80% din ceea ce se face e prost. Când merge în străinătate, pe cont propriu, dorind să se pună la curent cu mişcarea teatrală internaţională, criticul devine un simplu spectator. Trebuie să-şi procure singur biletele, noroc că poate face acest lucru din timp, pe internet. Tot internetul îi dă posibilitatea de selecţie, oferindu-i toate informaţiile necesare. El nu va nimeri decât rareori la premiere, ci va alege cele mai bune spectacole gata omologate de criticii de acolo.Cunoscându-şi meseria şi limitele ei, nu va merge orbeşte pe mâna lor, ci le va pune înbalanţă opiniile cu notorietatea teatrului, a regizorului şi a echipei de actori. Mai trebuie să aibă în vedere şi preţul biletelor, el, care nu e obişnuit să plătească.
Din fericire, la Paris, nu există un conflict între calitate şi preţ, cele mai interesante spectacole fiind produse de teatrele subvenţionate. La acestea, preţurile nu depăşesc 30 de euro, în timp ce, la teatrele particulare, ele depăşesc 50, iar la operă sau la musicalurile de la Châtelet, ele urcă spre sută. Teatrele particulare nu sunt deloc rele, dar, cu excepţia lui Théâtre de Montparnasse, oferă doar divertismente, „comedii de modă veche“ (Feydeau,nSacha Guitry), sau farse contemporane cam grosiere. După matură chibzuinţă, am ales, pentru un sejur de o săptămână la Paris, să merg de două ori la Théâtre de l’Odéon, la fel de des, deci, cum mergea Ziţa la Iunion.
Teatrul are o sală suplimentară, amenajată în fostele ateliere Berthier, puţin dincolo de bulevardul de centură. Hala de beton, îmblânzită cu panouri de lemn natur, este reuşită a gustului franţuzesc rafinat. Un public numeros se îmbulzea să vadă Kathrin de Heilbronn de Heinrich von Kleist, în regia lui André Engel. Spectacolul a fost nominalizat în 2008 la toate premiile Molière, obţinându-l, până la urmă, pe cel mare: cea mai bună trupă. Mergeam, deci, la sigur.
Piesa lui Kleist este un basm romantic, care se petrece în vremea Războiului de Treizeci de Ani. Este greu de pus în scenă, a făcut-o abia trupa celebră de la Mannheim, la sfârşitul secolului al XIX-lea, apoi a jucat-o Reinhardt, la Salzburg. Kathrin, fiica unui simplu hangiu, are, în vis, viziunea celui care-i este sortit ca partener ideal, nobilul conte Wetter von Strahl. Când acesta apare, întâmplător, la han, ea lasă totul şi îl urmează cu încăpăţânare orbească. Contele nu profită de ea, o trimite în repetate rânduri de unde a venit, dar domnişoara nu renunţă, mulţumindu-se să doarmă pe afară, sau prin grajduri, numai să-i fie aproape. Wetter von Strahl avusese şi el o viziune cam nebuloasă a perechii sale ideale, în timpul delirului cauzat de o boală. Tot ce-şi amintea era că persoana în cauză era de neam regesc, deci Kathrin era exclusă. Asemenea lui Siegfried din Lacul lebedelor, von Strahl se lasă atras de falsa parteneră, „lebăda neagră“, aici o prinţesă, pe care o salvează de la un posibil viol. Respectiva este, însă, un fel de melusină malefică, al cărei fizic atrăgător rezultă doar din arta de a se construi pe îndelete, din fragmente, operaţie care pretinde ample pregătiri şi asistenţa servantelor. Până la urmă, totul se rezolvă: contele o ascultă pe Kathrin vorbind în somn şi îşi dă seama că ea este adevărata lui sortită şi că prinţesa e falsă. Ca să fie totul în ordine, împăratul roman de naţiune germană recunoaşte pe Kathrin drept fiică naturală şi-i dă un titlu nobiliar.
Povestea pare lipsită de portanţă şi de importanţă, dar, în contextul culturii franceze, ea are oarecare prestanţă. În fond, Kathrin de Heilbronn este o Jeanne d’Arc, prin inspiraţie, fără să aibă, însă, patriotismul ca vocaţie. André Engel a gândit spectacolul în spiritul lui Marcel Carné (Les visiteurs du soir) şi al lui Jean Cocteau (La Belle et la bête). Totul se petrece într-un semiîntuneric scăldat în ceaţă densă. Nu se vede aproape nimic, abia ghicesc chipurile actorilor, luminate discret. Decorul mult lăudat al lui Nicky Rieti constă din câteva estrade care reconstituie din carton fragmente de arhitectură gotică. Acestea se mişcă de la sine, ca maşinuţele din Luna Park, dar, din fericire, nu se ciocnesc. Soluţiile regizorale nu sperie prin originalitate. Începutul piesei este, în sine, de mare efect scenic. Contele este judecat de tribunalul vremii (Sfânta Vehme), la cererea tatălui, pentru a fi atentat la integritatea lui Kathrin. Soluţia regizorului (economii, Horatio!), mult lăudată de critici, este de a face judecătorii să vorbească din off, iar protagoniştii să răspundă din avanscenă. Înţelegem că nu puteau fi aduşi figuranţi doar pentru această scenă, dar efectul este ratat. Jérôme Kirchner are o voce bine impostată în rolul contelui von Strahl, despre mişcarea scenică nu putem spune mare lucru, pentru că nu am văzut-o. Julie-Marie Parmentier, în rolul lui Kathrin, a fost considerată o revelaţie. Actriţa a avut de conciliat, în jocul ei, îndrăzneala cu umilinţa. A făcut-o cum s-a priceput mai bine. Rezultatul a fost un bocet (ca să nu spunem chiar behăit) de Mioriţă, care agasează pe cioban cu solicitările ei. Nimeni nu poate nega faptul că spectacolul este elegant, chiar rafinat, dar puterea lui dramatică este firavă.
Tot la Odéon, de data aceasta la sediu, am văzut versiunea lui Matthias Langhoff după Hamlet. Regizorul a schimbat titlul piesei. El sună aşa: În mantie roşie, dimineaţa trece prin roua care pare sânge sau Ham and Ex by William Shakespeare. După aşa un enunţ, te aştepţi la ceva care să te scoată din tâţâni, aşa că am intrat aşteptându-mă să văd orice altceva decât Hamlet de Shakespeare. Parterul Teatrului Odéon era amenajat ca restaurant, cu mese şi scaune de plastic. Două estrade înguste, poziţionate în unghi drept, permiteau actorilor să joace printre şi pe deasupra spectatorilor. Scena era scindată în două. La dreapta publicului (latura grădină) era spaţiul de joc propriu-zis, la stânga (latura curte) era orchestra Tobetobe. Între ele, un panou expunea diverse stampe, inspirate parcă din Dezastrele războiului de Goya, una fiind recognoscibilă ca o interpretare după o gravură de expresionistul Alfred Kubin, autoarea imaginilor fiind Catherine Rankl. Ideea lui Langhoff era să transforme Hamlet într-un musical, aşa cum Brecht a făcut cu Beggar’s Opera, a lui John Gay, transfigurând-o în Opera de trei parale. Secţionarea scenelor, prin alternarea cu song-urile, contribuie, după regizor, la efectul de distanţare. Acelaşi efect rezultă din distribuirea unui interpret vârstnic în rolul lui Hamlet şi a unei actriţe mult mai tinere în rolul Gertrudei. Langhoff, elev sârguincios al lui Brecht, predică distanţarea cu dedicare de apostol. În numele ei, asistăm la momentul de maxim antren, puţin înainte de scena piesei din piesă, când regina Danemarcei face reclamă berii Carlsberg, în timp ce plasatoarele distribuie publicului pahare pline.
Contrar aşteptărilor, textul rămâne intact, rostit cu respectuos profesionalism. Există unele permutări între momentele acţiunii, dar nimic nu se pierde. Celebrul monolog este mai întâi cântat pe melodia Singing in the rain, apoi spus de două ori, în două modalităţi diferite, de excepţionalul actor François Chattot. Demersul lui Langhoff ţinteşte, desigur, să evidenţieze semnificaţiile piesei pentru lumea de azi. Insistenţa asupra cântecului „fericit cel ce acceptă ceea ce nu poate schimba“ contribuie nu puţin la aceasta. Ideea generală a spectacolului ar fi că lumea încearcă în zadar să se debaraseze de fantomele care o bântuie. Din păcate, acţiunea de după piesa în piesă trenează, iar scena finală a duelului este convenţională şi plictisitoare. Rămâne memorabil momentul din cimitir, „Alas, poor Yorick“.
Langhoff s-a bazat pe celebra versiune germană a lui Schlegel şi a cerut ca versiunea franceză să o urmeze pe aceasta, şi nu pe cea shakespeareană. Regizorul deplânge, aşa cum este acum de bonton, faptul că rigorile limbii franceze ar împiedica zborul liber al poeziei. Ar vrea să reinventeze franceza, asumându-şi riscul de a o masacra.
Revenit acasă, după experienţa de simplu spectator, criticul se simte relaxat şi reconfortat. Nu mai are griji, are, în schimb, repere, care-l vor ajuta să facă o judecată dreaptă.