Termen frecvent utilizat de simbolişti şi impus ca expresie a crezului lor, latinescul „excelsior“ înseamnă „mai sus“. (…) După Revoluţia din 1989, în Bucureşti se simţea nevoia unui nou teatru pentru copii. Astfel, la iniţiativa maestrului Ion Lucian şi cu girul Ministerului Culturii, în 1 aprilie 1990 ia fiinţă Teatrul Excelsior, trecut în 1999 sub autoritatea Consiliului General al Primăriei Municipiului Bucureşti.
Termen frecvent utilizat de simbolişti şi impus ca expresie a crezului lor, latinescul „excelsior“înseamnă „mai sus“.
La începutul secolului XX, termenul intrase pe firmamentul teatral bucureştean, ca nume al companiei dramatice conduse de Ion Manolescu. Chiar dacă ilustrul înaintaş funcţionase exclusiv ca teatru de proză, câteva coincidenţe se cuvin semnalate: compania se născuse în 1920, prin migrarea actorilor Aura Buzescu, Elvira Popescu, G. Storin, Al. Mihalescu, Puiu Iancovescu de la alte formaţiuni; curând după înfiinţare, spaţiul de care beneficiase în incinta Teatrului Liric devenind impracticabil, trupa a ales să colinde ţara pentru a nu‑şi sista activitatea.
După Revoluţia din 1989, în Bucureşti se simţea nevoia unui nou teatru pentru copii. Astfel, la iniţiativa maestrului Ion Lucian şi cu girul Ministerului Culturii, în 1 aprilie1990 ia fiinţă Teatrul Excelsior, trecut în 1999 sub autoritatea Consiliului General al Primăriei Municipiului Bucureşti.
După şase ani de activitate itinerantă prin ţară şi prin străinătate şi zeci de spectacole prezentate în săli de împrumut, Teatrul Excelsior îşi deschide stagiunea 1996–1997 în propriul spaţiu scenic, amenajat în Strada Academiei 28. Un colectiv restrâns – Ion Lucian, Daniela Anencov, Genoveva Preda, Victor Radovici, Paula Sorescu‑Lucian, VasileMenzel – inaugurează sediul cu spectacolul Nu treziţi un copil care visează de Eugen Ionesco. Apoi trupa se măreşte şi urmează premierele: Cocoşelul neascultător, MicaSirenă, Alladin şi Lampa Fermecată, Inimă de piatră, Frumoasa şi Bestia.
Se impunea, evident, soluţia unui nou sediu. Ridicarea acestuia a fost un demers epopeic, cu suişuri, coborâşuri şi halucinante răsturnări de situaţii.
Noul sediu urma să fie amplasat la aceeaşi adresă, terenul aparţinând municipalităţii. Proiectul unui imobil‑turn din oţel şi sticlă numit Excelsior Center, din care trei niveluri să revină teatrului, restul fiind ocupat de spaţii comerciale şi birouri a iscat aprige opoziţii. S‑a solicitat chiar „reproiectarea teatrului în stilul arhitectonic al Pieţei Revoluţiei în urma unui concurs arhitectural“ întru păstrarea perimetrului ca zonă istorică protejată, aşa „cum ne‑a parvenit de la înaintaşi“.
Devenit din nou itinerant până la inaugurarea noii clădiri, Teatrul Excelsior continuă să prezinte spectacole muzicale, interactive, pline de viaţă şi culoare. Noul sediu dispune de cca. 600 de mp. La primul etaj se află sala de spectacole, cu o capacitate de 181 de locuri şi foaierul, la al doilea etaj balconul şi lojele, cabinele de lumini şi sunet, iar ultimul nivel este destinat birourilor. Inaugurarea oficială a avut loc pe 4 mai 2011, în prezenţa primarului general, prof. dr. Sorin Oprescu. Este primul spaţiu teatral construit în capitală în ultimii 20 de ani
Directorul fondator şi sufletul Teatrului Excelsior nu mai are nevoie de nicio prezentare. Actor, regizor, dramaturg şi traducător, Ion Lucian i‑a închinat scenei şapte decenii. A montat mai multe texte de Eugen Ionescu, precum şi piesa proprie pentru copii, Cocoşelul neascultător, la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franţa), Montréal (Canada) şi Bruxelles (Belgia), a tradus piese de Molière, Labiche şi Feydeau. Este Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti, membru al Asociaţiei Scriitorilor Francezi de Teatru şi Muzică şi al Asociaţiei Internaţionale a Teatrelor pentru Copii şi Tineret. Pentru activitatea sa în spaţiul francofon, în 2004 a primit Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa în grad de Ofiţer. În dimineaţa de vineri, 13 mai a.c. – parcă prima zi cu adevărat primăvăratică a lunii –, la ora stabilită pentru interviu, câteva autobuze aşteptau cuminţi să iasă copiii de la reprezentaţia cu Vrăjitorul din Oz. Un banner amplu străjuieşte intrarea în recent inauguratul sediu: „Bun venit la noul, vechiul, eternul Teatru Excelsior!“
Daria Dimiu: Maestre, vă mulţumesc că m‑aţi primit într‑o săptămână festivă atât de plină. Teatrul Excelsior, conceput şi condus de dumneavoastră, tocmai a împlinit douăzeci de ani. Şi totuşi, permiteţi‑mi să vă iscodesc asupra parcursului lui sinuos. După nici cinci ani, vestea demolării a căzut ca un trăsnet.
Ion Lucian: Povestea asta a demolării n‑a căzut ca un trăsnet, pentru că eu am provocat‑o. M‑am zbătut ani de zile. Scena pe care o aveam în fostul teatru „Ţăndărică“, de la care nu puteam folosi decât holul, ne‑a permis să avem în douăzeci de ani o scenă de patru metri pe patru şi fără niciun degajament, fără pod, fără nimic. Gradenele din sală le‑am făcut cu muncitorii din teatru… A fost un teatru construit de noi. 90 de locuri nu erau suficiente pentru evoluţia teatrului nostru care şi‑a făcut propriul lui public şi ajunseserăm să trimitem parte din public acasă pentru că nu mai aveam locuri.
D.D.: Iar cererea era foarte mare, îmi amintesc, pentru că cele două teatre pentru copii existente la momentul respectiv în capitală – „Ţăndărică“ şi Teatrul „Ion Creangă“ – constituiau o variantă numeric insuficientă.
I.L.: Da, da, da, ăsta a fost argumentul cu care l‑am convins pe domnul Andrei Pleşu, ministrul de atunci, să îmi aprobe înfiinţarea unui al treilea teatru, explicându‑i că numai două teatre permit, poate, unui copil din Bucureşti să vină o dată pe an la teatru, ceea ce este insuficient.
D.D.: Şi din punct de vedere educaţional şi din punct de vedere al formăriigustului estetic.
I.L.: Evident. Asta este, de fapt, misiunea noastră. Noi producem public pentru celelalte teatre. Şi, sperăm, oameni de cultură. Deci, noi am salutat cu bucurie demolarea şi mai ales ne‑am bucurat imens când s‑au terminat temeliile acestui teatru.
D.D.: Nu putea fi luată în considerare, gospodăreşte, varianta consolidării?
I.L.: Nu, nu. În România este de zece ori mai greu să refaci un lucru decât să îl dărâmi şi să faci unul nou.
D.D.: Tehnic şi financiar.
I.L.: Din toate punctele de vedere. Plus că, în felul acesta, am putut să ne bucurăm de nişte oferte pe care le‑aţi văzut.
D.D.: Care au fost etapele până s‑a aprobat un nou sediu pe acelaşi amplasament?
I.L.: Eh, au fost lupte grele, pentru că, de fapt, de la demolare şi până la premieră au trecut doisprezece ani! Timp în care a trebuit să mă lupt cu toate formele birocraţiei moderne. Şi cu asta, cred că aţi înţeles toată drama care au constituit‑o aceşti doisprezece ani. Erau momente când aveam impresia că am făcut o crimă, nu că am de gând să fac un teatru!
D.D.: Ştiu că în perioada în care Excelsiorul a devenit, paradoxal, dintr‑o instituţie stabilă, o instituţie „nomadă“, a jucat neîntreupt. Totuşi, mersul lucrurilor – repetiţii, administraţie… – cum a fost afectat timp de un deceniu şi mai bine?
I.L.: Da, un deceniu. Am găsit înţelegere în trei locuri de teatru, şi anume Palatul Copiilor, Teatrul „Nottara“ (cu precădere) şi Teatrul „Foarte Mic“. Deci am avut trei posibilităţi, dar cu dificultăţi mari de transport, de cazare, de deplasare în fiecare săptămână în trei săli diferite… E… a fost un coşmar! Dar oamenii s‑au mobilizat – să folosim un termen deja împământenit – şi aşa se face că nu am întrerupt deloc activitatea. Spre deosebire de unele teatre bine constituite, şi cu sediul lor, şi cu toate condiţiile normale, care au jucat în perioada asta trei sau patru zile pe săptămână, noi fără sală am avut în fiecare săptămână patru spectacole. Însă, cum v‑am spus, cu foarte mari greutăţi. Şi materiale, şi morale. Dar, în felul ăsta, ne‑am păstrat publicul fidel. Şi toată lumea a salutat cu bucurie când a văzut ce miracol a crescut în Bucureşti. Pentru că este – toată lumea i‑a spus – o bijuterie.
Un nou teatru: Excelsior; Ion Lucian: „Misiunea noastră – producem public pentru celelalte teatre“, interviu de Daria Dimiu
Termen frecvent utilizat de simbolişti şi impus ca expresie a crezului lor, latinescul „excelsior“ înseamnă „mai sus“. (…) După Revoluţia din 1989, în Bucureşti se simţea nevoia unui nou teatru pentru copii. Astfel, la iniţiativa maestrului Ion Lucian şi cu girul Ministerului Culturii, în 1 aprilie 1990 ia fiinţă Teatrul Excelsior, trecut în 1999 sub autoritatea Consiliului General al Primăriei Municipiului Bucureşti.
Termen frecvent utilizat de simbolişti şi impus ca expresie a crezului lor, latinescul „excelsior“ înseamnă „mai sus“.
La începutul secolului XX, termenul intrase pe firmamentul teatral bucureştean, ca nume al companiei dramatice conduse de Ion Manolescu. Chiar dacă ilustrul înaintaş funcţionase exclusiv ca teatru de proză, câteva coincidenţe se cuvin semnalate: compania se născuse în 1920, prin migrarea actorilor Aura Buzescu, Elvira Popescu, G. Storin, Al. Mihalescu, Puiu Iancovescu de la alte formaţiuni; curând după înfiinţare, spaţiul de care beneficiase în incinta Teatrului Liric devenind impracticabil, trupa a ales să colinde ţara pentru a nu‑şi sista activitatea.
După Revoluţia din 1989, în Bucureşti se simţea nevoia unui nou teatru pentru copii. Astfel, la iniţiativa maestrului Ion Lucian şi cu girul Ministerului Culturii, în 1 aprilie 1990 ia fiinţă Teatrul Excelsior, trecut în 1999 sub autoritatea Consiliului General al Primăriei Municipiului Bucureşti.
După şase ani de activitate itinerantă prin ţară şi prin străinătate şi zeci de spectacole prezentate în săli de împrumut, Teatrul Excelsior îşi deschide stagiunea 1996–1997 în propriul spaţiu scenic, amenajat în Strada Academiei 28. Un colectiv restrâns – Ion Lucian, Daniela Anencov, Genoveva Preda, Victor Radovici, Paula Sorescu‑Lucian, VasileMenzel – inaugurează sediul cu spectacolul Nu treziţi un copil care visează de Eugen Ionesco. Apoi trupa se măreşte şi urmează premierele: Cocoşelul neascultător, Mica Sirenă, Alladin şi Lampa Fermecată, Inimă de piatră, Frumoasa şi Bestia.
Se impunea, evident, soluţia unui nou sediu. Ridicarea acestuia a fost un demers epopeic, cu suişuri, coborâşuri şi halucinante răsturnări de situaţii.
Noul sediu urma să fie amplasat la aceeaşi adresă, terenul aparţinând municipalităţii. Proiectul unui imobil‑turn din oţel şi sticlă numit Excelsior Center, din care trei niveluri să revină teatrului, restul fiind ocupat de spaţii comerciale şi birouri a iscat aprige opoziţii. S‑a solicitat chiar „reproiectarea teatrului în stilul arhitectonic al Pieţei Revoluţiei în urma unui concurs arhitectural“ întru păstrarea perimetrului ca zonă istorică protejată, aşa „cum ne‑a parvenit de la înaintaşi“.
Devenit din nou itinerant până la inaugurarea noii clădiri, Teatrul Excelsior continuă să prezinte spectacole muzicale, interactive, pline de viaţă şi culoare. Noul sediu dispune de cca. 600 de mp. La primul etaj se află sala de spectacole, cu o capacitate de 181 de locuri şi foaierul, la al doilea etaj balconul şi lojele, cabinele de lumini şi sunet, iar ultimul nivel este destinat birourilor. Inaugurarea oficială a avut loc pe 4 mai 2011, în prezenţa primarului general, prof. dr. Sorin Oprescu. Este primul spaţiu teatral construit în capitală în ultimii 20 de ani
Directorul fondator şi sufletul Teatrului Excelsior nu mai are nevoie de nicio prezentare. Actor, regizor, dramaturg şi traducător, Ion Lucian i‑a închinat scenei şapte decenii. A montat mai multe texte de Eugen Ionescu, precum şi piesa proprie pentru copii, Cocoşelul neascultător, la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franţa), Montréal (Canada) şi Bruxelles (Belgia), a tradus piese de Molière, Labiche şi Feydeau. Este Societar de Onoare al Teatrului Naţional din Bucureşti, membru al Asociaţiei Scriitorilor Francezi de Teatru şi Muzică şi al Asociaţiei Internaţionale a Teatrelor pentru Copii şi Tineret. Pentru activitatea sa în spaţiul francofon, în 2004 a primit Ordinul Naţional al Legiunii de Onoare din Franţa în grad de Ofiţer. În dimineaţa de vineri, 13 mai a.c. – parcă prima zi cu adevărat primăvăratică a lunii –, la ora stabilită pentru interviu, câteva autobuze aşteptau cuminţi să iasă copiii de la reprezentaţia cu Vrăjitorul din Oz. Un banner amplu străjuieşte intrarea în recent inauguratul sediu: „Bun venit la noul, vechiul, eternul Teatru Excelsior!“
Daria Dimiu: Maestre, vă mulţumesc că m‑aţi primit într‑o săptămână festivă atât de plină. Teatrul Excelsior, conceput şi condus de dumneavoastră, tocmai a împlinit douăzeci de ani. Şi totuşi, permiteţi‑mi să vă iscodesc asupra parcursului lui sinuos. După nici cinci ani, vestea demolării a căzut ca un trăsnet.
Ion Lucian: Povestea asta a demolării n‑a căzut ca un trăsnet, pentru că eu am provocat‑o. M‑am zbătut ani de zile. Scena pe care o aveam în fostul teatru „Ţăndărică“, de la care nu puteam folosi decât holul, ne‑a permis să avem în douăzeci de ani o scenă de patru metri pe patru şi fără niciun degajament, fără pod, fără nimic. Gradenele din sală le‑am făcut cu muncitorii din teatru… A fost un teatru construit de noi. 90 de locuri nu erau suficiente pentru evoluţia teatrului nostru care şi‑a făcut propriul lui public şi ajunseserăm să trimitem parte din public acasă pentru că nu mai aveam locuri.
D.D.: Iar cererea era foarte mare, îmi amintesc, pentru că cele două teatre pentru copii existente la momentul respectiv în capitală – „Ţăndărică“ şi Teatrul „Ion Creangă“ – constituiau o variantă numeric insuficientă.
I.L.: Da, da, da, ăsta a fost argumentul cu care l‑am convins pe domnul Andrei Pleşu, ministrul de atunci, să îmi aprobe înfiinţarea unui al treilea teatru, explicându‑i că numai două teatre permit, poate, unui copil din Bucureşti să vină o dată pe an la teatru, ceea ce este insuficient.
D.D.: Şi din punct de vedere educaţional şi din punct de vedere al formării gustului estetic.
I.L.: Evident. Asta este, de fapt, misiunea noastră. Noi producem public pentru celelalte teatre. Şi, sperăm, oameni de cultură. Deci, noi am salutat cu bucurie demolarea şi mai ales ne‑am bucurat imens când s‑au terminat temeliile acestui teatru.
D.D.: Nu putea fi luată în considerare, gospodăreşte, varianta consolidării?
I.L.: Nu, nu. În România este de zece ori mai greu să refaci un lucru decât să îl dărâmi şi să faci unul nou.
D.D.: Tehnic şi financiar.
I.L.: Din toate punctele de vedere. Plus că, în felul acesta, am putut să ne bucurăm de nişte oferte pe care le‑aţi văzut.
D.D.: Care au fost etapele până s‑a aprobat un nou sediu pe acelaşi amplasament?
I.L.: Eh, au fost lupte grele, pentru că, de fapt, de la demolare şi până la premieră au trecut doisprezece ani! Timp în care a trebuit să mă lupt cu toate formele birocraţiei moderne. Şi cu asta, cred că aţi înţeles toată drama care au constituit‑o aceşti doisprezece ani. Erau momente când aveam impresia că am făcut o crimă, nu că am de gând să fac un teatru!
D.D.: Ştiu că în perioada în care Excelsiorul a devenit, paradoxal, dintr‑o instituţie stabilă, o instituţie „nomadă“, a jucat neîntreupt. Totuşi, mersul lucrurilor – repetiţii, administraţie… – cum a fost afectat timp de un deceniu şi mai bine?
I.L.: Da, un deceniu. Am găsit înţelegere în trei locuri de teatru, şi anume Palatul Copiilor, Teatrul „Nottara“ (cu precădere) şi Teatrul „Foarte Mic“. Deci am avut trei posibilităţi, dar cu dificultăţi mari de transport, de cazare, de deplasare în fiecare săptămână în trei săli diferite… E… a fost un coşmar! Dar oamenii s‑au mobilizat – să folosim un termen deja împământenit – şi aşa se face că nu am întrerupt deloc activitatea. Spre deosebire de unele teatre bine constituite, şi cu sediul lor, şi cu toate condiţiile normale, care au jucat în perioada asta trei sau patru zile pe săptămână, noi fără sală am avut în fiecare săptămână patru spectacole. Însă, cum v‑am spus, cu foarte mari greutăţi. Şi materiale, şi morale. Dar, în felul ăsta, ne‑am păstrat publicul fidel. Şi toată lumea a salutat cu bucurie când a văzut ce miracol a crescut în Bucureşti. Pentru că este – toată lumea i‑a spus – o bijuterie.
(…)