„Art of Entertainment” în litere de diferite forme, mărimi şi culori domină fundalul decorului noului spectacol cu acelaşi titlu al lui Jan Lauwers. Prima coproducţie a trupei belgiene „Needcompany“ cu „Burgtheater“ din Viena este o comedie cinică despre un actor celebru care hotărăşte să se sinucidă, deoarece suferă de demenţă, de unde şi subtitlul spectacolului: „Needcompany plays the death of Michael König”.
Art of Entertainment în litere de diferite forme, mărimi şi culori domină fundalul decorului noului spectacol cu acelaşi titlu al lui Jan Lauwers. Prima coproducţie a trupei belgiene „Needcompany“ cu „Burgtheater“ din Viena este o comedie cinică despre un actor celebru care hotărăşte să se sinucidă, deoarece suferă de demenţă, de unde şi subtitlul spectacolului: Needcompany plays the death ofMichael König.
Protagonistul Saul J. Waner (o anagramă a numelui lui Jan Lauwers) primeşte o invitaţie să participe la reality‑show‑ul The Art of Entertainment care „a depăşit cifra de 100 de milioane de spectatori“. Astfel sinuciderea sa va putea fi vizionată în direct în „74 de ţări“. Acest reality‑show este, în acelaşi timp, dedicat gastronomiei, ultima cină a sinucigaşului fiind preparată de către renumitul bucătar Mr. Duchamp (aluzie la artistul francez Marcel Duchamp). În tot acest timp, Saul J.Waner ascultă muzica sa preferată (Stabat Mater a lui Pergolesi) şi discută cu o serie de personaje: cu marea sa iubire Gena (Grace Ellen Barkey), Mr. Joy (Benoît Gob) – doctor în organizaţia umanitară „Medici fără frontiere“ – şi cu moderatoarea vestită a show‑ului, Liliane Van Muynck (Viviane De Muynck). Subiectele abordate sunt foarte variate, de la actorie şi homosexualitate până la artă şi politică sau chiar sinucidere, reprezentând „temele preferate ale unei clase intelectuale pierdute“.
Din când în când, conversaţia este întreruptă de o serie de figuri groteşti: Duchamp (bucătarul), James Brown (ajutorul de bucătar), Yoko („o bucată de carne“) şi… ocameră video. Cel mai adesea intervenţiile acestora în poveste constau din foartemult slapstick şi observaţii banale ce au loc la momentul cel mai nepotrivit cuputinţă. Dintre gagurile folosite, cea mai şocantă este povestea spusă de Liliane van Muynck. Istorisirea întâlnirii în „iad“ dintre Hitler şi regele belgian Leopold al II‑lea, abia începută, este însă întreruptă de bucătar. Ţinând o cană de cafea înmână, acesta prezintă un număr scurt de satiră la adresa lui George Clooney şi amărcii Nespresso.
Jan Lauwers caracterizează textul său ca pe un autoportret: „Este viziunea mea asupra lumii care a devenit mult prea cinică, în special în ceea ce priveşte arta şi divertismentul. Este manifestul meu împotriva cinismului“. Din îmbinarea slapstickului cu nenumărate subtexte filosofice rezultă o poveste cu o structură fragmentară, un amestec între profunzime şi superficialitate, ironie şi critică, gingăşie şi violenţă. Artistul flamand aplică teoria suprarealismului şi deconstrucţiei, citând din Rimbaud, Baudrillard, Duchamp, Orwell, Huxley şi Disney, după cum este explicat amănunţit în caietul‑program. Astfel, când Saul observă că Gena citeşte cartea lui Rimbaud Une saison en enfer pe dos, aceasta susţine că „anumite lucruri sunt mai impresionante când sunt privite pe dos, deoarece în acest fel se pot descoperi semnificaţii noi.“
“Un manifest împotriva cinismului” de Irina Wolf (“The Art of Entertainment” de Jan Lauwers – coproducţie Needcompany, Belgia, cu Burgtheater, Viena)
„Art of Entertainment” în litere de diferite forme, mărimi şi culori domină fundalul decorului noului spectacol cu acelaşi titlu al lui Jan Lauwers. Prima coproducţie a trupei belgiene „Needcompany“ cu „Burgtheater“ din Viena este o comedie cinică despre un actor celebru care hotărăşte să se sinucidă, deoarece suferă de demenţă, de unde şi subtitlul spectacolului: „Needcompany plays the death of Michael König”.
Art of Entertainment în litere de diferite forme, mărimi şi culori domină fundalul decorului noului spectacol cu acelaşi titlu al lui Jan Lauwers. Prima coproducţie a trupei belgiene „Needcompany“ cu „Burgtheater“ din Viena este o comedie cinică despre un actor celebru care hotărăşte să se sinucidă, deoarece suferă de demenţă, de unde şi subtitlul spectacolului: Needcompany plays the death of Michael König.
Protagonistul Saul J. Waner (o anagramă a numelui lui Jan Lauwers) primeşte o invitaţie să participe la reality‑show‑ul The Art of Entertainment care „a depăşit cifra de 100 de milioane de spectatori“. Astfel sinuciderea sa va putea fi vizionată în direct în „74 de ţări“. Acest reality‑show este, în acelaşi timp, dedicat gastronomiei, ultima cină a sinucigaşului fiind preparată de către renumitul bucătar Mr. Duchamp (aluzie la artistul francez Marcel Duchamp). În tot acest timp, Saul J. Waner ascultă muzica sa preferată (Stabat Mater a lui Pergolesi) şi discută cu o serie de personaje: cu marea sa iubire Gena (Grace Ellen Barkey), Mr. Joy (Benoît Gob) – doctor în organizaţia umanitară „Medici fără frontiere“ – şi cu moderatoarea vestită a show‑ului, Liliane Van Muynck (Viviane De Muynck). Subiectele abordate sunt foarte variate, de la actorie şi homosexualitate până la artă şi politică sau chiar sinucidere, reprezentând „temele preferate ale unei clase intelectuale pierdute“.
Din când în când, conversaţia este întreruptă de o serie de figuri groteşti: Duchamp (bucătarul), James Brown (ajutorul de bucătar), Yoko („o bucată de carne“) şi… o cameră video. Cel mai adesea intervenţiile acestora în poveste constau din foarte mult slapstick şi observaţii banale ce au loc la momentul cel mai nepotrivit cu putinţă. Dintre gagurile folosite, cea mai şocantă este povestea spusă de Liliane van Muynck. Istorisirea întâlnirii în „iad“ dintre Hitler şi regele belgian Leopold al II‑lea, abia începută, este însă întreruptă de bucătar. Ţinând o cană de cafea în mână, acesta prezintă un număr scurt de satiră la adresa lui George Clooney şi a mărcii Nespresso.
Jan Lauwers caracterizează textul său ca pe un autoportret: „Este viziunea mea asupra lumii care a devenit mult prea cinică, în special în ceea ce priveşte arta şi divertismentul. Este manifestul meu împotriva cinismului“. Din îmbinarea slapstickului cu nenumărate subtexte filosofice rezultă o poveste cu o structură fragmentară, un amestec între profunzime şi superficialitate, ironie şi critică, gingăşie şi violenţă. Artistul flamand aplică teoria suprarealismului şi deconstrucţiei, citând din Rimbaud, Baudrillard, Duchamp, Orwell, Huxley şi Disney, după cum este explicat amănunţit în caietul‑program. Astfel, când Saul observă că Gena citeşte cartea lui Rimbaud Une saison en enfer pe dos, aceasta susţine că „anumite lucruri sunt mai impresionante când sunt privite pe dos, deoarece în acest fel se pot descoperi semnificaţii noi.“
(…)