„Un Don Juan slav pe scena de la Sibiu” de Nicolae Prelipceanu („Platonov” de A.P. Cehov, Teatrul Naţional „Radu Stanca“, Sibiu)

Noul spectacol al lui Alexandru Dabija – un neaşteptat „Platonov” la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu – a fost (o spun de la început) un eveniment copleşitor. Aşa cum observa cineva, în pauză, deşi este inovator, acest teatru are legături şi cu modul clasic de citire a unei piese. Iarăşi de la început merită spus, ca să nu mai încapă dubii, că absolut toate rolurile au fost cântărite şi lucrate până în cele mai mici amănunte, de la Platonov (Nicu Mihoc) şi până la Katia (Ema Veţean), personajul cel mai umil, vestitorul nenorocirilor din final. Şi că fiecare actor a prins parcă aripi: unora le-au crescut cele pe care le aveau (sic!), le ştiam adică, altora unele noi, nebănuite şi neştiute.

Noul spectacol
al lui Alexandru Dabija – un neaşteptat Platonov la Teatrul Naţional
„Radu Stanca“ din Sibiu – a fost (o spun de la început) un eveniment copleşitor.
Aşa cum observa cineva, în pauză, deşi este inovator, acest teatru are legături
şi cu modul clasic de citire a unei piese. Iarăşi de la început merită spus, ca
să nu mai încapă dubii, că absolut toate rolurile au fost cântărite şi lucrate
până în cele mai mici amănunte, de la Platonov (Nicu Mihoc) şi până la Katia
(Ema Veţean), personajul cel mai umil, vestitorul nenorocirilor din final.
Şi că fiecare actor a prins parcă aripi: unora le-au crescut cele pe care le
aveau (sic!), le ştiam adică, altora unele noi, nebănuite
şi neştiute.

Totul se
desfăşoară într-un cadru ca o casetă, creat de mult-inventivul Dragoş Buhagiar,
în care se deschid mai multe spaţii, pe unde actorii trec, parcă dintr-o lume
în alta, cu uşurinţă, dar şi schimbându-şi, parcă, destinul. Dricul care e, în prima
scenă, în prim plan, este tras apoi mai în spate, apoi dincolo de vălul care e parcă
vălul Mayei budiste, în cele din urmă rămânând parcat într-o latură a sălii, ca
loc de odihnă, nu veşnică, ci temporară, a unor personaje, înainte de a reveni,
cu energii reînnoite (de dric?), în scenă sau în prim-planul acesteia. Lumea
aceasta stratificată este chiar cea în care se desfăşoară tragicomedia lui Platonov,
cel atât de iubit de femeile pe care el le respinge uneori, le bruschează şi le
dispreţuieşte, dar de a căror prezenţă nu se poate lipsi. Este un fel de Don
Juan slav, pendulând între o decizie şi alta, cu uşurătatea lui Nae
Girimea (că Nicu Mihoc tocmai îl joacă, cu mult succes, şi pe acesta) şi cu
momentele de regret şi căinţă ale cutărui personaj din literatura rusă clasică.

Cineva observa
– o fi tot cel de mai sus, o fi altcineva? – că, la apariţia Ofeliei Popii,
scena se însufleţeşte peste ce era înainte. Asta poate fi adevărat şi poate fi o
impresie, dată de faptul că această mare actriţă şi-a dobândit deja locul în
mentalul criticului de teatru şi, sunt sigur, şi al spectatorilor. Adevărul
este că, în afara unui mic moment din partea a doua, când mişcarea şi scena par
a lâncezi puţin, spectacolul se desfăşoară într-un ritm susţinut, cu o evidentă
urmărire a unui plan regizoral savant. Cum altfel ar fi putut să fie pentru o
lucrare atât de complexă cu este acest Platonov, care a intrat abia în deceniile
din urmă între piesele canonice ale lui Cehov?

Cine mai are în
minte neuitata Piesă neterminată pentru pianină mecanică a lui Nikita
Mihalkov nu va mai găsi aici chiar tot ce a văzut acolo, ba chiar aş spune
că o altă viziune prezidează lucrarea lui Alexandru Dabija, mai puţin atent la
rusitatea situaţiilor şi a personajelor, totuşi nu lipsite de specificul tradiţional
slav, şi mai atent la sensurile etern-valabile, dacă pot spune aşa, ale
personajelor. Îi regăsim aici, ca-ntotdeauna la Cehov, şi pe doctorul cam beţiv şi cam
neglijent cu pacienţii, şi pe studentul, de data asta nu etern şi nu revoluţionar,
dar oricum reprezentantul unei alte lumi, ba chiar şi pe un Lopahin de altă natură:
evreul bogat, care cumpără la licitaţie moşia, ca-n Livada…
Dabija
ni-I înfăţişează în tot firescul lor, în această lume în disoluţie, unde drama personală
a lui Platonov şi a femeilor care-şi leagă, greşit, viaţa de a lui se scufundă,
fără ca vreunul dintre ei să-şi dea seama, în marasmul general al societăţii care-i
conţine şi pe care, de fapt, ei o compun şi o determină.

Şi-apoi,
aceleaşi tulburi visări (cum le spunea Eminescu, într-unul dintre articolele sale)
despre „o lume nouă“, şi despre muncă, şi despre o lumină foarte neprecizată,
pe care toate acestea le-ar aduce în viaţa oamenilor. Totul într-o abstracţiune
care te face să înţelegi că regimul comunist, creat mai întâi pe pământ rusesc,
pe-aici pe unde îşi farmecă Platonov femeile, nu a apărut acolo din întâmplare
şi nu a avut acest specific sălbatic, pe care mulţi dintre cei care mai trăiesc
astăzi l-au simţit pe pielea lor, doar din vina lui Marx şi Engels, ci a
izvorât din însăşi natura unui popor mereu visând la utopii crude şi mereu gata
de a-şi turna utopiile şi-n capul altora. Fanatismul pseudomoral al tâlharului
Osip, care umblă să-l omoare pe Platonov, este, poate, cel care a dat naştere
numeroaselor aberaţii cu care s-a confruntat istoria acestei ţări imense timp
de peste 70 de ani şi, din păcate, şi istoria celor din jur, chiar dacă mai
puţin.

În fine, să nu
ne depărtăm, totuşi, de povestea noastră. O analiză a tuturor elementelor de
decor şi de mişcare scenică, a tuturor tablourilor vivante care se compun şi se
descompun, cu viteza gândirii, pe scena lucrată de Alexandru Dabija ar da,
poate, o măsură mai justă a lucrului acestui regizor, care are mereu câte o
surpriză de oferit spectatorilor şi, desigur, celor cu care lucrează. Fireşte
că Platonov este mai accentuat în deriziune, poate, decât în mai ceremonioasa
lui înfăţişare rusească din filmul amintit mai sus, că el se apropie mai mult
de Nae Girimea (şi nu doar prin prezenţa aceluiaşi actor în rolurile
respective) decât acolo, dar asta nu dăunează sensului general al acestui
spectacol absolut extraordinar, în care actorii îşi trăiesc pur şi simplurolurile.
De n-ar fi decât transformarea Serenelei Mureşan, când află, în final, că nu e
singura iubită de Don Juanul de stepă, felul în care-şi schimbă figura, în care
i se schimbă privirea, cum devine aceasta de oţel, cum se remodelează apoi; ca
să nu mai spun de apariţiile diferite şi mobilitatea lui Nicu Mihoc, sau Marius
Turdeanu, medicul beţiv, sau Adrian Matioc, soţul înşelat, ori beţivii lui Dan
Glasu şi Mihai Coman, ori, în sfârşit, rolul mai mare, mai de compoziţie decât
cele obişnuite, al lui Cristian Stanca, ori isteria măiestrit compusă a Cristinei
Ragos… nimic nu rămâne în afara acestei compoziţii savante şi evident naturale,
lipsite de artificialitate, ca-ntr-o succesiune de scene din viaţa noastră,
văzută prin lupa ciudată a unui secol trecut şi-a unei geografii străine. Totul,
învăluit în muzica obsedantă şi integrată în atmosferă, ori o componentă a ei,
compusă de Vasile Şirli.

Teatrul
Naţional „Radu Stanca“, Sibiu – Platonov de Anton Pavlovici Cehov. Regia şi adaptarea
scenică: Alexandru Dabija. Scenografia: Dragoş Buhagiar. Muzica originală: Vasile
Şirli. Cu: Nicu Mihoc (Mihail Vasilievici Platonov),
Serenela Mureşan (Anna Petrovna Voiniţeva),
Cristina Flutur – în alte seri Cendana Trifan (Alexandra
Ivanovna – Saşa), Ofelia Popii (Sofia
Egorovna), Adrian Matioc (Serghei
Pavlovici Voiniţev), Marius Turdeanu (Nikolai Ivanovici
Trileţki), Dan Glasu (Ivan Ivanovici Trileţki),
Cristina Ragos (Maria Efimovna Grekova),
Cristian Stanca (Porfiri Semionovici Glagolîev), Mihai
Coman (Kirill Porfirievici Glagolîev), Pali
Vecsei (Gherasim Kuzmici Petrin), Rodica
Mărgărit (Zosia Petrovna Şcerbukova), Liviu
Vlad (Abram Abramovici Vengherovici), Vlad
Robaş (Isak Abramovici Vengherovici), Ioan
Paraschiv (Osip), Ema Veţean (Katia), Eduard
Pătraşcu (Iakov), Paul Bondane (Vasili). La
pian: Pali Vecsei. Data spectacolului: 14 octombrie 2012.