Rezum şi evaluez, deja de un număr consistent de ani, pentru revista Teatrul azi, succesivele ediţii ale Festivalului Naţionalului de Teatru. Am făcut-o şi mai înainte pentru alte publicaţii. (…) Fac acum din nou apel la memoria mea şi îmi amintesc că în urmă cu ani, când încă se mai organizau dezbateri numite, mai mult sau mai puţin riguros exact, Festivalul Naţional de Teatru încotro?, revenea obsesiv pe tapet ideea instituţionalizării manifestării, dându-se consistent, ba chiar obsesiv, exemplul Festivalului Enescu. Dezbaterile au devenit acum divane, însă tema a dispărut din discuţie nu fiindcă s-ar fi rezolvat ceva, nu pentru că s-ar fi făcut vreun pas cu adevărat semnificativ înainte (…), ci deoarece, probabil că s-a ajuns la concluzia că nimeni şi nimic nu poate contrazice înţelepciunea populară rezumată de zicerea câinii latră, caravana trece. Nici în privinţa memoriei culturale nu s-a făcut mare lucru. Şi uite aşa, îmi asum eu, acum, statutul de câine şi deranjez din nou caravana, consemnând informaţia că în chiar zilele în care se desfăşura la Bucureşti a XXII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (26 octombrie–4 noiembrie 2012), în acelaşi oraş avea loc o conferinţă de presă destinată a marca începutul pregătirilor pentru ceea ce se va petrece în septembrie 2013 cu şi la Festivalul Enescu.
1. Rezum şi evaluez, deja de un număr consistent de ani, pentru revista Teatrul azi, succesivele ediţii ale Festivalului Naţionalului de Teatru. Am făcut-o şi mai înaintepentru alte publicaţii. În anul 2008 am scris, la solicitarea organizatorilor FNT, unfel de microistorie a Festivalului (poate fi consultată în nr. 11–12/2008 al revistei Teatrul azi), bazându-mă pe arhiva personală şi pe propria memorie şi aceastafiindcă, aşa după cum mi s-a spus, din pricina avatarurilor prin care a trecut ceea cear trebui să fie cea mai importantă manifestare de cultură teatrală din România,arhivă oficială nu prea există. Mai exact, din cauza faptului că au fost ani când, dinmotive declarat ori voalat politice, UNITER a fost exclus dintre organizatori, nu s-aconstituit necesarul fond documentar, consfinţindu-se şi în acest chip realitatea căsuntem o naţiune defectivă de memorie culturală. Fac acum din nou apel la memoriamea şi îmi amintesc că în urmă cu ani, când încă se mai organizau dezbateri numite,mai mult sau mai puţin riguros exact, Festivalul Naţional de Teatru încotro?, reveneaobsesiv pe tapet ideea instituţionalizării manifestării, dându-se consistent, ba chiarobsesiv, exemplul Festivalului Enescu. Dezbaterile au devenit acum divane, însătema a dispărut din discuţie nu fiindcă s-ar fi rezolvat ceva, nu pentru că s-ar fi făcutvreun pas cu adevărat semnificativ înainte (asta dacă nu punem la socoteală faptulcă, din fericire, UNITER nu mai e şicanat de factorul politic şi e lăsat să se ocupe deorganizare şi că există un director artistic, unul şi acelaşi cu selecţionerul unic,desemnat pentru un mandat de trei ani), ci deoarece, probabil că s-a ajuns la concluziacă nimeni şi nimic nu poate contrazice înţelepciunea populară rezumată dezicerea câinii latră, caravana trece. Nici în privinţa memoriei culturale nu s-a făcutmare lucru. Şi uite aşa, îmi asum eu, acum, statutul de câine şi deranjez din nou caravana, consemnând informaţia că în chiar zilele în care se desfăşura la Bucureştia XXII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (26 octombrie–4 noiembrie 2012), înacelaşi oraş avea loc o conferinţă de presă destinată a marca începutul pregătirilorpentru ceea ce se va petrece în septembrie 2013 cu şi la Festivalul Enescu.
Am spus şi scris toate acestea nu fiindcă îmi doresc să fiu antipatic cu orice preţ. Nici pentru că mi-aş asuma cu voluptate statutul de cârcotaş de serviciu. Ci pentru că, din informaţiile ce mi-au parvenit direct ori pe surse (măcar astfel să fiu şi eu trendy şi consonant cu presa românească tot mai urechistă), dar şi din mărturisirile conţinute în editorialul-confesiune, altminteri optimist-mobilizator intitulat Ba da!, scris şi publicat de selecţionerul unic şi directorul artistic al Festivalului, criticul Alice Georgescu, pe prima pagină a caietului-program, ca şi din ceea ce am constat în şi pe teren, mi-a devenit limpede că organizarea ediţiei din 2012 a Festivalului a fost una dintre cele mai dificile. În pofida faptului că, atât trecutele guverne, autodefinite de dreapta, cât şi cel de acum, căruia cred că îi este peste mână să se autodefinească (şi nu numai din punct de vedere ideologic) ne asigurau şi ne asigură – cum altfel, că doar vine campania electorală? – că România a trecut cu bine criza (vorba celebrei poezii a lui Zaharia Stancu – Mândră corabia, meşter cârmaciul!), în ciuda evidenţei că viitorul culturii se anunţă tot mai sumbru şi că nici prezentul nu îi este tocmai foarte senin (de aici s-a tăiat şi se taie cu cea mai mare lejeritate, fie că e vorba despre ICR, TVR Cultural sau chiar FNT), ediţia a XXII a fost marcată nu doarde manifestările aniversare şi deloc de prisos specifice Anului Caragiale, ci şi de suprimările de care se amuza, cu ironia-i specifică, nenea Iancu. E drept, ele, suprimările nu au dobândit proporţiile apocaliptice anunţate din zvonuri, dar totuşi au existat. S-au reflectat mai cu seamă la capitolul buget alocat de principalul finanţator, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Național, în încetineala şi în întârzierile cu care au venit banii, în restrângerea implicării unor parteneri importanţi – ICR şi Primăria Municipiului Bucureşti –, în cvasiabsenţa participării Televiziunii Române care, sub conducerea unui personaj el însuşi cu nume caragialean, zice că se restructurează când, de fapt, se subordonează noilor decidenţi politici, nu are producţie proprie şi astfel ambuscatul cu pricina anunţă economii şi dă semne a deveni un fel de anexă a Antenelor miticului (puneţi accentul cum doriţi, deşi mie numai simpatic nu îmi e personajul!) Felix. Suprimările şi comprimările bugetare s-au concretizat în dispariţia componentei internaţionale, în reducerea numărului de reprezentaţii ale spectacolelor invitate, în programări mai economicoase, nu şi mai avantajoase ori mai dătătoare de libertate pentru aceia dintre spectatorii plătitori şi invitaţii neplătitori doritori să vadă tot, în anularea editărilor de carte sub egida FNT, în mai discreta prezenţă a programatorilor din străinătate, ş.a.m.d, ş.a.m.d.
Şi cu toate acestea, Catindatul la percepţie a supravieţuit, deşi i s-au mai scos nişte dinţi, cea de-a XXII-a ediţie a avut loc, a fost una nu excepţională valoric, dar nici catastrofală n-a fost, aşa cum profeţeau Casandrele de serviciu şi cu tarif negociat care scriu pe la o publicaţie on line, publicaţie de tip prăvălie, cu statut comercial ba intuit, ba declarat, Casandre care, spre a-şi mai confirma o dată statutul definitiv şi irevocabil paralel cu condiţia de critic, au cântat prohodul manifestării încă înainte de a vedea cum şi ce.
2. Directorul artistic al ediţiei 2012 a gândit repartizarea evenimentelor găzduite de Festival în câteva categorii anume. Cum, firesc, spectacolele au fost cele mai numeroase şi ele au fost grupate, la rândul lor, în subcategorii, subcategorii care nu au fost şi nu aveau cum să fie absolut restrictive şi nici de o puritate absolută. Regretatul Vlad Mugur mărturisea cu mulţi ani în urmă că nu ştia dar nici că nu voia să facă spectacole fără actori. Nu prea cred nici eu că ar putea fi înfăptuite spectacole foarte bune în absenţa unor actori foarte buni. Aşa că, în mod fatal, secţiuni precum Focus SilviuPurcărete – un univers regizoral, Al matale, Caragiale , Strindberg, înaintaşi, urmaşi,De toate pentru toţi, ca şi Teatrul de mâine au avut sau nu avut, în funcţie de valoarea lor artistică reală, actorul în prim-plan. Iată, de exemplu, o montare precum Jocuri dincurtea din spate, de la Teatrul ACT din Bucureşti, deşi formal a fost încadrată în secţiunea Teatrul de mâine, atrăgea atenţia nu doar asupra lui Bobi Pricop, care are toate datele de a deveni în viitor un regizor important, ci şi asupra tinerei Ioana Manciu, tot la fel cum spectacole precum montări ca Îngeri în America de la Teatrul Metropolis sau Familia Tót de la Centrul Cultural pentru UNESCO din Bucureşti, ambele în regia lui Victor Ioan Frunză şi în scenografia Adrianei Grand, pun în prim-plan actori tineri, asemenea lui George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Ion, dar şi alţii. Nu aceste „transferuri“, la urma urmei normale şi binefăcătoare, nu acest gen de impurităţi ar trebui să ne îngrijoreze ori să ne supere. Ci, faptul că, de exemplu, un spectacol precum 2×2 de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia lui Vlad Stănescu, nu a pus în prim-plan – cel puţin în prima lui parte, Tigrul – niciun actor, tocmai fiindcă interpreţii au evoluat diletant, neinteresant, ba chiar amatoresc, sau că Mizantropul de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi, o montare deloc reprezentativă pentru valoarea regizorului Tompa Gábor ori pentru talentul scenografului Andrei Both, din cauzanumeroaselor bâlbe actoriceşti, oferea numeroase indicii că nu a mai fost jucat demult. Cum mi s-a spus că şi alte spectacole invitate în Festival nu au dat satisfacţie la prima reprezentaţie, dezvăluindu-şi mai mult decât ar fi fost cazul defectele dinainte cunoscute ori cele ascunse şi relevându-se la adevărata lor valoare doar la a doua, am bănuiala că directorii de teatre nu le programează suficient de consecvent şi – încă mai grav! – nu le programează înainte de deplasarea la Bucureşti.
Mărturisesc că nu am luat parte la niciun spectacol programat sub genericul Focus Silviu Purcărete – un univers regizoral şi aceasta nu fiindcă nu l-aş stima pe marele regizor ori nu i-aş preţui creaţia, ci pentru că am avut ocazia de a vedea şi de a comenta (de cele mai multe ori chiar în revista Teatrul azi), la data premierei, mai toate producţiile sale. Fie că e vorba despre Călătoriile lui Gulliver, un exerciţiu scenic, cum îl numeşte însuşi Purcărete, de dată foarte recentă, succes deja de anvergură internaţională al Teatrului Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu sau de Aşteptându-l pe Godot, o creaţie de patrimoniu de la acelaşi Teatru. Asta nu mă împiedică să salut gestul reparator de aducere la Bucureşti a montării cu opera comică Gianni Schicchi, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, ignorată până acum de ceilalţi selecţioneri, sub pretextul că nu ar fi teatru. Ba e (şi) teatru şi încă teatru de foarte bună calitate. Un accident regretabil şi defel agreabil, căruia i-a căzut victimă, din fericire pasageră, un actor al Naţionalului craiovean, a făcut ca spectacolul mult dorit cu Noaptea de la spartul târgului (A douăsprezecea noapte) să nu poată fi jucat. A fost înlocuit cu o altă creaţie a lui Silviu Purcărete, Măsură pentru măsură, de la acelaşi Teatru, cu siguranţă nu de acelaşi calibru valoric, dar, oricum,bun. Şi dacă punem în talger detaliul că Măsură pentru măsură nu a fostinvitat până acum în FNT fiindcă selecţionerul de la vremea premierei, CristinaModreanu, nu s-a deranjat să îl vadă, răul suferit de actorul accidentat a fost răscumpărat(în parte, desigur) de binele făcut Festivalului de respectiva prezenţăprecum şi de reparaţia morală acordată directorului de scenă.
Nu am fost chiar foarte prezent nici la spectacolele din secţiunea Al matale, Caragiale, tot pentru că am văzut şi analizat cu alte ocazii majoritatea ofertei. Înafară de Noaptea furtunoasă de la Craiova, regizată de Mircea Cornişteanu(comentată în acest număr al revistei) şi de Năpasta de la Teatrul „Toma Caragiu“ din Ploieşti ( într-un stil atipic, expresionist, în alb şi negru, înscenată de CristiJuncu), dar şi de minunatul spectacol de teatru-coregrafic D-ale noastre, zămislitpe scena Naţionalului bucureştean de Gigi Căciuleanu (cu evoluţia de excepţie afoarte tânărului actor Lari Giorgescu) semnalez cu imensă bucurie spectacolul cu Două loturi, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Naţional din Bucureşti. Un spectacolcomplex ca o simfonie, care începe în ritmul allegro spre a adopta mai apoi tonuri grave, profunde, dramatice ce plasează celebra nuvelă caragialeană acolounde îi este locul, adică în vecinătatea unor texte precum În vreme de război sau O făclie de Paşte, texte în care scriitorul sondează lumea nebuniei, probându-şi şiaşa modernitatea. Un spectacol ce valorifică excepţional, la modul superior, puterniceleenergii ale textului caragialean, un spectacol care ne arată nu doar că Dabijae în mare formă (spun aceasta ţinând cont de faptul că am văzut Două loturi la doar vreo două săptămâni după ce am fost încântat de Platonov, montare semnată de acelaşi Alexandru Dabija la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu). Un spectacol care atrage atenţia asupra actorului Gavril Pătru, îndrumat de regizor să elaboreze un Lefter Popescu în funcţie de necesităţile ideatice şi estetice ale montării, adică pe cu totul alte coordonate decât a făcut-o Grigore Vasiliu-Birlic în filmuldin anii ’50 ai veacului trecut, film regizat de Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş. Un spectacol al cărui decor (un spaţiu strâns, ca o cuşcă) ne arată un alt Helmut Stűrmer decât cel cunoscut nouă. Nu vreau să spun vorbe mari, dar cred că Douăloturi e cea mai de seamă înfăptuire artistică pe un text de Ion Luca Caragiale, văzută de mine în Anul Caragiale.
Din secţiunea „Strindberg, înaintaşi, urmaşi“ m-a interesat spectacolul cu Domnişoara Julia montat de Felix Alexa la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Nu e tocmai spectacolul perfect cu piesa lui Strindberg, tensiunea dramatică putea fi mai susţinută, poate că nici Pethö Anikó nu a ajuns la substanţa adevărată şi cea mai profundă a rolului domnişoarei frustrate, dar per ansamblu cred că ne aflăm în faţa unei versiuni artistice esteticeşte validă. Regizoral spectacolul interesează, ideea transplantării în contemporaneitate a acţiunii funcţionează şi se susţine graţie sprijinului venit dinspre scenografa Carmencita Brojboiu, actoriceşte reprezentaţia place în special datorită evoluţiilor bune ale actorilor Bogdán Zsolt (Jean) şi Kató Emöke (Kristin). Nu am avut ocazia de a revedea Hedda Gabler, spectacol după piesa lui Ibsen, înscenat de Andrei Şerban la acelaşi Teatru. Însă nu cred să fi intervenit vreun accident care să mă determine să îmi schimb părerea, exprimată în cronica din revista Teatrul azi, că ne aflăm în faţa unei contribuţii importante al cărei rost e redescoperirea dramaturgiei ibseniene. Aş mai adăuga că mi se pare că spectacolul lui Andrei Şerban are meritul de a îndemna la o replasare a textului în ierarhia scrierilor ibseniene. Regizorul a dorit să demonstreze cu valide argumente artistice – şi, după părerea mea, a izbutit – că Hedda, fără cusur jucată de Kézdi Imola, nu e un monstru feminin, ci o fiinţă profund frustrată, un motiv al frustrării ei fiind caraghioslâcul inegalabil al soţului (jucat impecabil de acelaşi Bogdán Zsolt). Din distribuţie îi mai amintesc pe Hatházi András (Judecătorul Brack) şi pe Szücs Ervin (Ejlert Lövborg), ambii în roluri de zile mari. Fireşte, îmi pare rău că nu am izbutit să o văd pe Györgyjakab Enikö în Doamna Elvsted, codeţinătoare a respectivului rol.
Cât despre Înainte de pensionare, un spectacol al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din Timişoara, pe un text de Thomas Bernhardt (regizat de Christian Papke), numai de bine… în clipa în care îl voi uita. Deocamdată de rău şi cu mirare în legătură cu rostul prezenţei sale în Festival.
Din secţiunea „Teatrul de mâine“, în afară de Jocuri în curtea din spate, la care am făcut deja referiri mai sus şi de care mă ocup într-o cronică separată ce poate fi citită chiar în acest număr al revistei, am ratat, din pricina programării defectuoase şi a suprapunerilor aferente, Poveşti de familie de la Teatrul „Maria Filotti“ din Brăila şi am agreat doar parţial, din cauza lungimilor excesive (deşi spectacolul nu durează decât vreo 80 de minute – mă rog, povestea cu timpul proustian), Casa M, un spectacol regizat pe un text propriu de Luminiţa Ţîcu la Centrul de Artă Coliseum din Chişinău.
Spectacolul Doi x doi de la TNB mi s-a părut ceva mai împlinit în a doua lui parte, cea cu piesa Amantul, graţie bunei interpretări a actorilor Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, am revăzut cu mare plăcere dar şi cu emoţie Fata din curcubeu, spectacol-recital al Taniei Popa pe un text de Lia Bugnar (în reprezentaţia la care am luat parte actriţa a surmontat cu bravură o problemă medicală intervenită pe neaşteptate, un motiv în plus pentru mine, dar şi pentru ceilalţi spectatori de a răsplăti cu aplauze eforturile performerei), mi-a scăpat, tot din raţiuni de programare, Cină cu prieteni de la ArCub, în regia lui Claudiu Goga. Oricum, nici secţiunea „Teatrul de mâine“, nici cea dedicată actorilor în prim-plan nu mi s-au părut suficient de consistente şi îndeajuns de convingător articulate.
3. Am fost cu precădere interesat de spectacolele reţinute de Alice Georgescu în repertoriul secţiunii „De toate pentru toţi“ şi aceasta fiindcă aşa aveam şansa de a-mi completa imaginea asupra stagiunii 2011–2012 pe care e destinat, în principal, să o sumarizeze Festivalul Naţional de Teatru. Nu e vorba despre nici un fel de vitrinizare, aşa cum grăbit şi tendenţios profeţea o duduie ce se crede dramaturg şi critic, ba care chiar suferă de vizionarism, e vorba, în realitate, despre un bilanţ pe care e normal să îl facă orice viaţă teatrală naţională. Din respectiva ofertă văzusem dinainte Ultima zi a tinereţii de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (regia: Yuryi Kordonsky), Carmina Burana de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş (un spectacol de teatru coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu), CUPLUtoniu, în regia lui Radu Nica şi Neînţelegerea, montată de Bocsárdi László, ambele la Teatrul German de Stat din Timişoara, Viaţa e vis, înscenată de Mihai Măniuţiu la Naţionalul timişorean, Familia Tót, surprinzător paginată scenic de Victor Ioan Frunză la Centrul Cultural pentru UNESCO din Bucureşti, Insula, spectacolul Adei Milea de la Teatrul Naţional din Cluj. Opiniile mele despre aceste creaţii, nu tocmai comparabile valoric, pot fi găsite de cei interesaţi cercetând colecţia prezentei reviste.
Într-un top personal, cel mai interesant şi mai bine realizat din ofertă mi s-a părut a fi spectacolul Lear(a) de la Teatrul „Bulandra“. Andrei Şerban nu s-a mulţumit să refacă mai vechea montare de la acelaşi Teatru, nici să o adapteze necesităţilor noii săli de care dispune acesta începând din această stagiune. Decorul semnat de Dragoş Buhagiar, mai simplificat, mai suplu, mai generos, permiţând un plus de mobilitate actriţelor, a adus cu el modificări de relaţii, bine rezolvate de regizor. Schimbările din distribuţie (din câte se pare noua versiune are o distribuţie unică) au implicat reformulări în ecuaţia montării, dar şi în jocul Marianei Mihuţ, titulara rolului principal, care îşi recertifică înalta clasă actoricească într-o creaţie de excepţie. Reducerea drastică a textului (reprezentaţia durează acum doar două ore) a implicat şi ea schimbări la nivelul diverselor etaje ale montării. Echipa de interprete funcţionează exemplar, cu un joc strâns, coerent, bogat în expresivităţi, trăiri şi culori (le menţionez în special pe Dorina Chiriac, interpreta Bufonului, şi pe Dana Dogaru, în Gloucester, cu regretul că Valeria Seciu s-a retras din acelaşi rol) însă laude se cuvin tuturor şi condiţiei lor de trupă.
Nu am văzut decât prima parte – Sfârşitul lumii e aproape – temeinică, clară, foarte bine susţinută actoriceşte, (actorilor deja menţionaţi îi mai adaug pe experimentaţii Virginia Mirea şi George Ivaşcu) a spectacolului Îngeri în America, în regia lui Victor Ioan Frunză. Am regretat opţiunea mea de a nu mai merge şi la partea a doua, atras de tentaţia de a vedea Visul unei nopţi de vară, înscenat de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din Iaşi. Sigur, e un spectacol cu tineri şi pentru tineri (grosul distribuţiei e reprezentat de actori neprofesionişti ori în curs de profesionalizare), la fel de cert e că reprezentaţia a avut mai multă căldură atunci când în sală erau majoritari spectatorii pentru care a fost imaginat spectacolul. Afrim a mutat acţiunea piesei în Grecia anului 2012 şi în majoritate a plasat-o în discoteca Forrest, aflată în curs de renovare (dirigintă de şantier dar şi beneficiara lucrării e Titania), a încercat, prin intermediul unor proiecţii video, să ne arate câte ceva din frământările sociale din Atena, a recurs la multe momente muzicale în conformitate cu intenţia de show ce defineşte toate montările sale. A lăsat însă multe, prea multe întrebări fără răspuns (de ce, bunăoară, Elena e interpretată de un băiat, câtă vreme spectacolul nu e deloc îndatorat unei viziuni à la Jan Kott?), a făcut economie de umor exact unde era mai multă nevoie de el – în secvenţareprezentaţiei cu Pyramus şi Tisbe –, a pierdut măsura timpului în aceeaşi secvenţă (aceasta durează aproximativ o oră şi e, din punctul meu de vedere, complet neinteresantă). Cred că era mult mai în folosul regizorului, dar şi al Festivalului şi al spectatorilor săi, dacă Alice Georgescu ar fi optat pentru Fetiţa din bolul peşteuluiauriu de la Teatrul German din Timişoara.
„Scriu despre ceea ce mă preocupă şi nu-mi dă pace“ – afirma Herta Műller într-un interviu pentru Departamentul Românesc al Europei Libere, acordat lui Mircea Iorgulescu, difuzat la data de 17 aprilie 1999 şi care poate fi ascultat pe site-ul postului ori citit în cartea Convorbiri la sfârşit de secol (Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2006). În consecinţă, nu putea să nu o preocupe atunci pe viitoarea câştigătoare a Premiului Nobel pentru literatură soarta comunităţilor de şvabi din Banat, iar lucrul acesta s-a văzut încă de la volumul ei de debut, Ţinuturile înalte, apărut în 1982, încă pe vremea în care Herta Műller era în România. Cartea e o emoţionantă frescă socială, surprinderea destinului unor comunităţi în disoluţie şi a avatarurilor acestora nedobândind încă (cel puţin în varianta tipărită, a cărei apariţie a fost intens controlată de cenzura comunistă) vehemenţa antitotalitară din cărţile viitoare, nefiind însă nicidecum epurată de detalii referitoare la decizii politice care au afectat drastic minoritatea germană din România (deportarea în Siberia din anul 1945). Actorul şi regizorul Niky Wolcz, originar din Banat, de mulţi ani stabilit în Germania, a încercat în spectacolul de la Teatrul German de Stat din Timişoara aproape imposibilul. Împreună cu Valerie Seufert şi cu Ula Wolcz a realizat nu neapărat o dramatizare, ci ceea ce caietul de sală numeşte o adaptare a cărţii Hertei Műller şi a transpus-o scenic. Povestitoarea (la vârstă matură e interpretată de Tompa Eszter, la vârsta copilăriei de MaraBugarin – o prezenţă scenică absolut aparte) recompune, prin jocurile memoriei, într-o cronologie nu neapărat riguroasă, dar emoţionantă – emoţionantă şi nu larmoaiantă – istoria subiectivă a şvabilor bănăţeni, amestecând, aşa cum numai amintirea poate să facă anii, vârstele şi evenimentele. Acestea s-au consumat fie în Niţchidorf, fie la Timişoara, iar spectacolul regizat de Niky Wolcz surprinde acest amestec prin melanjul dintre ceea ce se întâmplă aievea pe scenă şi secvenţele filmate proiectate în fundal. Decorul creat pentru montare de Helmut Stűrmer sugerează, de altfel, ecranul de cinematograf sătesc. Interpreţii sunt foarte bine aleşi, filmul datorat lui Bogdan George Apetri le valorifică eficient expresivitatea chipurilor, jocul actorilor e de bună calitate. Prezenţa live a unei orchestre, costumele create de Fehervári Zsolt, ilustraţia muzicală aleasă de Niki Wolcz şi de Ula Wolcz anulează primejdia de a cantona spectacolul la un nivel etnografic. Povestea are forţă şi impact, un rol important în acest sens revenindu-le actorilor dintre care îi menţionez aici, alături de cei deja amintiţi, pe Ioana Iacob, Ida Jarcsek Gaza, cu o evoluţie cu totul aparte în rolul Bunicii, pe Radu Vulpe, pe Daniela, Silvia şi Olga Török, pe Alex Halka (căruia i-a revenit misiunea de a contura un fel de dublu/triplu al Povestitoarei), pe Boris Gaza, pe Rareş Hontzu, pe Horia Săvescu, pe Tatiana Sessler, pe Isolde Cobeţ şi pe Dana Borteanu.
4. Ediţia a XXII a FNT a mai avut o subsecţiune de spectacole radiofonice pe care nu le-am putut asculta, fie din motive tehnice, fie din lipsă de timp, o secţiune teoretic-discuţionistă cu „Divane“ matinale ce au avut ca invitaţi creatori de primă mărime precum Andrei Şerban, Ion Caramitru, Dan C. Mihăilescu, Gigi Căciuleanu, Mihai Măniuţiu, Sanda Manu, Lia Bugnar, Radu Afrim şi au formulat întrebări de genul Cum se mişcă teatrul?, De ce am ales teatrul? Caragiale în anul lui – Festivismsau reverenţă? Şi teme ca, de exemplu, Teatrul, o uzină cu foc continuu, În ce lumetrăim, pe ce scene jucăm…, Spectacolul muzicii în teatru, Tinerii şi „celălalt teatru“.
Ultima temă menţionată mă îndeamnă să îmi exprim mirarea legată de absenţa cvasi-totală a teatrului independent, a teatrului de club, a teatrului de cafenea din selecţia FNT. Din cauze pe care nu e cazul să le dezvolt acum, tinerii artişti sunt aproape condamnaţi să facă doar un alt fel de teatru, să fie majoritar reprezentanţii celuilalt teatru. Or, să discuţi despre ei şi despre el, fără să ilustrezi fenomenul mi se pare un act pur gratuit, o inabilitate a directorului artistic al Festivalului şi un motiv de realimentare a conflictului generaţiilor ce marchează la ora aceasta starea teatrului românesc. Oare, puzderia de teatre independente, din Bucureşti şi din ţară, să nu fi fost capabilă să aducă pe piaţă nimic esteticeşte notabil? Ar supravieţui ele dacă asta ar fi realitatea?. Mă îndoiesc că lucrurile ar sta tocmai astfel, adică atât de rău. Dacă la mijloc se află restricţiile financiare, puteau fi întrebate respectivele teatre dacă nu vor să joace pro bono. Iar evitarea la nesfârşit a discutării stării conflictuale dintre generaţiile, dar şi, în general, din teatrul românesc al ultimilor ani (ba chiar şi din critica teatrală) nu exorcizează problema. Ba dimpotrivă.
Au mai existat evenimente conexe, reprezentate cu predilecţie de lansările de carte. Multe, indiciu că, în pofida crizei şi în ciuda a ceea ce se crede, se scrie şi se publică destule volume de specialitate. Pe unele le-am discutat deja, asupra altora voi reveni în viitor. Printre autori: Doina Papp, Anca Mocanu, Vera Molea, Octavian Saiu, Monica Săvulescu Voudouri, dramaturgii Ştefan Caraman, Olga Delia Mateescu, Ion Sapdaru, artistul fotograf Mihaela Marin. S-au lansat şi traduceri din Peter Brook ori Paul Allain, Jen Harvie (şi A. Strindberg şi E.G. Craig – n. red.).
5. A izbutit, aşadar, Festivalul Naţional de Teatru, ajuns la a XXII-a ediţie, să ofere o imagine relevantă a stării teatrului românesc din anul de graţie 2012? Prin ceea ce a avut bun, dar chiar şi prin erorile de selecţie (erori ce ţin de calitatea artistică a unor spectacole invitate, dar care şi aşa ajută la clarificarea imaginii), aş zice că da. Care ar fi argumentele în acest sens? A pus în evidenţă liderii –Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Teatrul German de Stat din Timişoara. A relevat revenirea de formă, adică apropierea de ceea ce trebuie să fie normalitatea creatoare, a Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Ne-a reamintit numele acelor regizori, actori şi scenografi fără care nu ar putea fi imaginat teatrul românesc. Ne-a reamintit adevărul că şi unii creatori cu nume şi renume pot înregistra eşecuri. Ne-a reamintit şi că dacă nici Papa nu e mai infailibil, nici noi nu suntem şi nu putem fi astfel.
Şi ca o întrebare ori ca nişte întrebări de final, aşa, ca să îmi reconfirm statutul de cârcotaş. De ce oare nu s-a profitat de prezenţa la Bucureşti a criticilor din toată ţara spre a se organiza, aşa cum trebuia, alegeri pentru un nou birou al Secţiei române a A.I.C.T., cel vechi, constituit într-o atmosferă de harababură perfectă ce l-ar fi făcut gelos chiar şi pe Ion Budai-Deleanu, fiind deja în funcţie de patru ani? Carevasăzică, mandatul i-a expirat. De ce oare nu ni se explică raţiunile amânării? De ce nu ni se cere cinstit şi pe faţă o amânare? De ce se tace? Performanţele deloc notabile ale actualului birou, starea de beligeranţă ce îi marchează (in)existenţa, lipsa de comunicare şi de reacţie la comportamentele deviante, uneori de mahala, chiar ale unor componenţi ai săi, persoane cu care – nu-i aşa? – ar trebui să ne mândrim (ei bine, eu nu mă mândresc deloc cu ei), faptul că alţi componenţi mărturisesc, în convorbiri private, că, de fapt, biroul nici nu mai există de facto, m-ar fi determinat pe mine, personal, să mă opun acordării unei atare prelungiri.
„Festivalul Național de Teatru 2012 – ediţia a XXII-a” de Mircea Morariu
Rezum şi evaluez, deja de un număr consistent de ani, pentru revista Teatrul azi, succesivele ediţii ale Festivalului Naţionalului de Teatru. Am făcut-o şi mai înainte pentru alte publicaţii. (…) Fac acum din nou apel la memoria mea şi îmi amintesc că în urmă cu ani, când încă se mai organizau dezbateri numite, mai mult sau mai puţin riguros exact, Festivalul Naţional de Teatru încotro?, revenea obsesiv pe tapet ideea instituţionalizării manifestării, dându-se consistent, ba chiar obsesiv, exemplul Festivalului Enescu. Dezbaterile au devenit acum divane, însă tema a dispărut din discuţie nu fiindcă s-ar fi rezolvat ceva, nu pentru că s-ar fi făcut vreun pas cu adevărat semnificativ înainte (…), ci deoarece, probabil că s-a ajuns la concluzia că nimeni şi nimic nu poate contrazice înţelepciunea populară rezumată de zicerea câinii latră, caravana trece. Nici în privinţa memoriei culturale nu s-a făcut mare lucru. Şi uite aşa, îmi asum eu, acum, statutul de câine şi deranjez din nou caravana, consemnând informaţia că în chiar zilele în care se desfăşura la Bucureşti a XXII-a ediţie a Festivalului Naţional de Teatru (26 octombrie–4 noiembrie 2012), în acelaşi oraş avea loc o conferinţă de presă destinată a marca începutul pregătirilor pentru ceea ce se va petrece în septembrie 2013 cu şi la Festivalul Enescu.
1. Rezum şi
evaluez, deja de un număr consistent de ani, pentru revista Teatrul
azi, succesivele ediţii ale Festivalului Naţionalului de Teatru. Am făcut-o
şi mai înainte pentru alte publicaţii. În anul 2008 am scris, la
solicitarea organizatorilor FNT, un fel de microistorie a Festivalului (poate fi
consultată în nr. 11–12/2008 al revistei Teatrul azi), bazându-mă
pe arhiva personală şi pe propria memorie şi aceasta fiindcă, aşa
după cum mi s-a spus, din pricina avatarurilor prin care a trecut ceea ce ar trebui să
fie cea mai importantă manifestare de cultură teatrală din România, arhivă oficială
nu prea există. Mai exact, din cauza faptului că au fost ani când, din motive declarat
ori voalat politice, UNITER a fost exclus dintre organizatori, nu s-a constituit
necesarul fond documentar, consfinţindu-se şi în acest chip realitatea că suntem o
naţiune defectivă de memorie culturală. Fac acum din nou apel la memoria mea şi îmi
amintesc că în urmă cu ani, când încă se mai organizau dezbateri numite, mai mult sau
mai puţin riguros exact, Festivalul Naţional de Teatru încotro?, revenea obsesiv pe
tapet ideea instituţionalizării manifestării, dându-se consistent, ba chiar obsesiv,
exemplul Festivalului Enescu. Dezbaterile au
devenit acum divane, însă tema a dispărut din discuţie nu fiindcă s-ar
fi rezolvat ceva, nu pentru că s-ar fi făcut vreun pas cu adevărat semnificativ înainte
(asta dacă nu punem la socoteală faptul că, din fericire, UNITER nu mai e şicanat de
factorul politic şi e lăsat să se ocupe de organizare şi că există un director artistic,
unul şi acelaşi cu selecţionerul unic, desemnat pentru un mandat de trei ani), ci
deoarece, probabil că s-a ajuns la concluzia că nimeni şi nimic nu poate contrazice
înţelepciunea populară rezumată de zicerea câinii latră, caravana
trece. Nici în privinţa memoriei culturale nu s-a făcut mare lucru. Şi uite aşa, îmi asum eu, acum,
statutul de câine şi deranjez din nou caravana, consemnând
informaţia că în chiar zilele în care se desfăşura la Bucureşti a XXII-a ediţie
a Festivalului Naţional de Teatru (26 octombrie–4 noiembrie 2012), în acelaşi oraş
avea loc o conferinţă de presă destinată a marca începutul pregătirilor pentru ceea ce
se va petrece în septembrie 2013 cu şi la Festivalul Enescu.
Am spus şi
scris toate acestea nu fiindcă îmi doresc să fiu antipatic cu orice preţ. Nici
pentru că mi-aş asuma cu voluptate statutul de cârcotaş de serviciu. Ci pentru
că, din informaţiile ce mi-au parvenit direct ori pe
surse (măcar astfel să fiu şi eu trendy şi consonant cu
presa românească tot mai urechistă), dar şi din mărturisirile conţinute în
editorialul-confesiune, altminteri optimist-mobilizator intitulat Ba da!, scris şi
publicat de selecţionerul unic şi directorul artistic al Festivalului, criticul
Alice Georgescu, pe prima pagină a caietului-program, ca şi din ceea ce am
constat în şi pe teren, mi-a devenit
limpede că organizarea ediţiei din 2012 a Festivalului a fost una dintre cele mai dificile. În pofida
faptului că, atât trecutele guverne, autodefinite de dreapta, cât şi cel de
acum, căruia cred că îi este peste mână să se autodefinească (şi nu numai din
punct de vedere ideologic) ne asigurau şi ne asigură – cum altfel, că doar vine
campania electorală? – că România a trecut cu bine criza (vorba celebrei poezii
a lui Zaharia Stancu – Mândră corabia, meşter cârmaciul!), în ciuda evidenţei
că viitorul culturii se anunţă tot mai sumbru şi că nici prezentul nu îi este tocmai
foarte senin (de aici s-a tăiat şi se taie cu cea mai mare lejeritate, fie că e
vorba despre ICR, TVR Cultural sau chiar FNT), ediţia a XXII a fost marcată nu
doarde manifestările aniversare şi deloc de prisos specifice Anului Caragiale,
ci
şi de suprimările de care se amuza, cu ironia-i specifică, nenea Iancu.
E drept, ele, suprimările nu au dobândit proporţiile apocaliptice anunţate din
zvonuri, dar totuşi au existat. S-au reflectat mai cu seamă la capitolul buget alocat de
principalul finanţator, Ministerul Culturii şi Patrimoniului Național, în
încetineala şi în întârzierile cu care au venit banii, în restrângerea
implicării unor parteneri importanţi – ICR şi Primăria Municipiului
Bucureşti –, în cvasiabsenţa participării Televiziunii Române care, sub conducerea
unui personaj el însuşi cu nume caragialean, zice că se restructurează când, de
fapt, se subordonează noilor decidenţi politici, nu are producţie proprie şi astfel
ambuscatul cu pricina anunţă economii şi dă semne a deveni un fel
de anexă a Antenelor miticului (puneţi accentul cum doriţi, deşi mie
numai simpatic nu îmi e personajul!) Felix. Suprimările şi comprimările
bugetare s-au concretizat în dispariţia componentei internaţionale, în
reducerea numărului de reprezentaţii ale spectacolelor invitate, în programări
mai economicoase, nu şi mai avantajoase ori mai dătătoare de libertate pentru
aceia dintre spectatorii plătitori şi invitaţii neplătitori doritori să vadă
tot, în anularea editărilor de carte sub egida FNT, în mai discreta prezenţă a programatorilor
din străinătate, ş.a.m.d, ş.a.m.d.
Şi cu toate
acestea, Catindatul la percepţie a supravieţuit,
deşi i s-au mai scos nişte dinţi, cea de-a XXII-a ediţie a avut loc, a fost una
nu excepţională valoric, dar nici catastrofală n-a fost, aşa cum profeţeau
Casandrele de serviciu şi cu tarif negociat care scriu pe la o publicaţie on
line, publicaţie de tip prăvălie, cu statut comercial ba intuit, ba
declarat, Casandre care, spre a-şi mai confirma o dată statutul definitiv şi
irevocabil paralel cu condiţia de critic, au cântat prohodul manifestării încă
înainte de a vedea cum şi ce.
2. Directorul
artistic al ediţiei 2012 a gândit repartizarea evenimentelor găzduite de
Festival în câteva categorii anume. Cum, firesc, spectacolele au fost cele mai numeroase
şi ele au fost grupate, la rândul lor, în subcategorii, subcategorii care nu au
fost şi nu aveau cum să fie absolut restrictive şi nici de o puritate absolută.
Regretatul Vlad Mugur mărturisea cu mulţi ani în urmă că nu ştia dar nici că nu
voia să facă spectacole fără actori. Nu prea cred nici eu că ar putea fi
înfăptuite spectacole foarte bune în absenţa unor actori foarte buni. Aşa că,
în mod fatal, secţiuni precum Focus Silviu Purcărete
– un univers regizoral, Al matale, Caragiale , Strindberg, înaintaşi, urmaşi, De toate
pentru toţi, ca şi Teatrul de mâine au avut sau nu
avut, în funcţie de valoarea lor artistică reală, actorul
în prim-plan. Iată, de exemplu, o montare precum Jocuri din curtea din
spate, de la Teatrul ACT din Bucureşti, deşi formal a fost încadrată în
secţiunea Teatrul de mâine, atrăgea atenţia nu doar asupra lui Bobi
Pricop, care are toate datele de a deveni în viitor un regizor important, ci şi
asupra tinerei Ioana Manciu, tot la fel cum spectacole precum montări ca Îngeri
în America de la Teatrul Metropolis sau Familia Tót de la Centrul
Cultural pentru UNESCO din Bucureşti, ambele în regia lui Victor Ioan Frunză şi
în scenografia Adrianei Grand, pun în prim-plan actori tineri, asemenea lui
George Costin, Adrian Nicolae, Sorin Miron, Alexandru Ion, dar şi alţii. Nu aceste
„transferuri“, la urma urmei normale şi binefăcătoare, nu acest gen de
impurităţi ar trebui să ne îngrijoreze ori să ne supere. Ci, faptul că, de
exemplu, un spectacol precum 2×2 de la Teatrul Naţional din Bucureşti, în regia
lui Vlad Stănescu, nu a pus în prim-plan – cel puţin în prima lui parte, Tigrul – niciun actor,
tocmai fiindcă interpreţii au evoluat diletant, neinteresant, ba chiar
amatoresc, sau că Mizantropul de la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri“ din
Iaşi, o montare deloc reprezentativă pentru valoarea regizorului Tompa Gábor
ori pentru talentul scenografului Andrei Both, din cauzanumeroaselor bâlbe
actoriceşti, oferea numeroase indicii că nu a mai fost jucat demult. Cum mi s-a spus
că şi alte spectacole invitate în Festival nu au dat satisfacţie la prima reprezentaţie,
dezvăluindu-şi mai mult decât ar fi fost cazul defectele dinainte cunoscute ori
cele ascunse şi relevându-se la adevărata lor valoare doar la a doua, am bănuiala
că directorii de teatre nu le programează suficient de consecvent şi – încă mai
grav! – nu le programează înainte de deplasarea la Bucureşti.
Mărturisesc că
nu am luat parte la niciun spectacol programat sub genericul Focus
Silviu Purcărete – un univers regizoral şi aceasta nu fiindcă nu l-aş stima pe marele
regizor ori nu i-aş preţui creaţia, ci pentru că am avut ocazia de a vedea şi
de a comenta (de cele mai multe ori chiar în revista Teatrul azi), la
data premierei, mai toate producţiile sale. Fie că e vorba despre Călătoriile
lui Gulliver, un exerciţiu scenic, cum îl numeşte însuşi Purcărete, de dată
foarte recentă, succes deja de anvergură internaţională al Teatrului Naţional
„Radu Stanca“ din Sibiu sau de Aşteptându-l pe Godot, o creaţie de
patrimoniu de la acelaşi Teatru. Asta nu mă împiedică să salut gestul reparator
de aducere la Bucureşti a montării cu opera comică Gianni
Schicchi, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, ignorată până acum de ceilalţi
selecţioneri, sub pretextul că nu ar fi teatru. Ba e (şi) teatru şi încă teatru
de foarte bună calitate. Un accident regretabil şi defel agreabil, căruia i-a
căzut victimă, din fericire pasageră, un actor al Naţionalului craiovean, a
făcut ca spectacolul mult dorit cu Noaptea de la spartul târgului (A
douăsprezecea noapte) să nu poată fi jucat.
A fost înlocuit cu o altă creaţie a lui Silviu Purcărete, Măsură
pentru măsură, de la acelaşi Teatru, cu siguranţă nu de acelaşi
calibru valoric, dar, oricum, bun. Şi dacă punem în talger detaliul că Măsură
pentru măsură nu a fost invitat până acum în FNT fiindcă selecţionerul
de la vremea premierei, CristinaModreanu, nu s-a
deranjat să îl vadă, răul suferit de actorul accidentat a fost răscumpărat (în
parte, desigur) de binele făcut Festivalului de respectiva prezenţă precum
şi de reparaţia morală acordată directorului de scenă.
Nu
am fost chiar foarte prezent nici la spectacolele din secţiunea Al
matale, Caragiale, tot pentru că am văzut şi analizat cu
alte ocazii majoritatea ofertei. În afară
de Noaptea furtunoasă de la Craiova, regizată de Mircea
Cornişteanu (comentată în acest număr al
revistei) şi de Năpasta de la Teatrul „Toma Caragiu“
din Ploieşti ( într-un stil atipic, expresionist, în alb şi negru,
înscenată de Cristi Juncu), dar şi de minunatul
spectacol de teatru-coregrafic D-ale noastre,
zămislit pe scena Naţionalului bucureştean de Gigi
Căciuleanu (cu evoluţia de excepţie a foarte
tânărului actor Lari Giorgescu) semnalez cu imensă bucurie spectacolul cu
Două loturi, regizat de Alexandru Dabija la
Teatrul Naţional din Bucureşti. Un spectacol complex
ca o simfonie, care începe în ritmul allegro spre a adopta mai apoi
tonuri grave, profunde, dramatice ce plasează celebra nuvelă
caragialeană acolo unde îi este locul, adică în
vecinătatea unor texte precum În vreme de război sau
O făclie de Paşte, texte în care scriitorul
sondează lumea nebuniei, probându-şi şi aşa
modernitatea. Un spectacol ce valorifică excepţional, la modul superior,
puternicele energii ale textului caragialean,
un spectacol care ne arată nu doar că Dabija e
în mare formă (spun aceasta ţinând cont de faptul că am văzut Două loturi la doar vreo două săptămâni după ce am
fost încântat de Platonov, montare semnată de acelaşi Alexandru Dabija
la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu). Un spectacol care atrage atenţia
asupra actorului Gavril Pătru, îndrumat de regizor să elaboreze un Lefter Popescu
în funcţie de necesităţile ideatice şi estetice ale montării, adică pe cu totul
alte coordonate decât a făcut-o Grigore Vasiliu-Birlic în filmuldin anii ’50 ai
veacului trecut, film regizat de Gheorghe Naghi şi Aurel Miheleş. Un spectacol al cărui decor (un spaţiu strâns, ca o
cuşcă) ne arată un alt Helmut Stűrmer decât
cel cunoscut nouă. Nu vreau să spun vorbe mari, dar cred că Două loturi e cea mai de
seamă înfăptuire artistică pe un text de Ion Luca Caragiale, văzută de mine în Anul Caragiale.
Din secţiunea „Strindberg,
înaintaşi, urmaşi“ m-a interesat spectacolul cu Domnişoara
Julia montat de Felix Alexa la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Nu e tocmai
spectacolul perfect cu piesa lui Strindberg, tensiunea dramatică putea fi mai susţinută,
poate că nici Pethö Anikó nu a ajuns la substanţa adevărată şi cea mai profundă
a rolului domnişoarei frustrate, dar per ansamblu cred că ne aflăm în faţa unei
versiuni artistice esteticeşte validă. Regizoral spectacolul interesează, ideea
transplantării în contemporaneitate a acţiunii funcţionează şi se susţine
graţie sprijinului venit dinspre scenografa Carmencita Brojboiu, actoriceşte
reprezentaţia place în special datorită evoluţiilor bune ale actorilor Bogdán
Zsolt (Jean) şi Kató Emöke (Kristin). Nu am avut ocazia de a revedea Hedda
Gabler, spectacol după piesa lui Ibsen, înscenat de Andrei Şerban la acelaşi
Teatru. Însă nu cred să fi intervenit vreun accident care să mă determine să
îmi schimb părerea, exprimată în cronica din revista Teatrul
azi, că ne aflăm în faţa unei contribuţii importante al cărei rost e
redescoperirea dramaturgiei ibseniene. Aş mai adăuga că mi se pare că
spectacolul lui Andrei Şerban are meritul de a îndemna la o replasare a
textului în ierarhia scrierilor ibseniene. Regizorul a dorit să demonstreze cu
valide argumente artistice – şi, după părerea mea, a izbutit – că Hedda,
fără cusur jucată de Kézdi Imola, nu e un monstru feminin, ci o fiinţă profund
frustrată, un motiv al frustrării ei fiind caraghioslâcul inegalabil al soţului
(jucat impecabil de acelaşi Bogdán Zsolt). Din distribuţie îi mai amintesc pe
Hatházi András (Judecătorul Brack) şi pe Szücs Ervin (Ejlert
Lövborg), ambii în roluri de zile mari. Fireşte, îmi pare rău că nu am izbutit
să o văd pe Györgyjakab Enikö în Doamna Elvsted, codeţinătoare a
respectivului rol.
Cât despre Înainte
de pensionare, un spectacol al Teatrului Naţional „Mihai Eminescu“ din
Timişoara, pe un text de Thomas Bernhardt (regizat de Christian Papke), numai
de bine… în clipa în care îl voi uita. Deocamdată de rău şi cu mirare în
legătură cu rostul prezenţei sale în Festival.
Din secţiunea „Teatrul de
mâine“, în afară de Jocuri în curtea din spate, la care am
făcut deja referiri mai sus şi de care mă ocup într-o cronică separată ce poate
fi citită chiar în acest număr al revistei, am ratat, din pricina programării
defectuoase şi a suprapunerilor aferente, Poveşti de familie de la Teatrul
„Maria Filotti“ din Brăila şi am agreat doar parţial, din cauza lungimilor
excesive (deşi spectacolul nu durează decât vreo 80 de minute –
mă rog, povestea cu timpul proustian), Casa M, un spectacol regizat pe un
text propriu de Luminiţa Ţîcu la Centrul de Artă Coliseum din Chişinău.
Spectacolul Doi x doi de la TNB mi s-a
părut ceva mai împlinit în a doua lui parte, cea cu piesa Amantul,
graţie bunei interpretări a actorilor Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, am
revăzut cu mare plăcere dar şi cu emoţie Fata din curcubeu, spectacol-recital
al Taniei Popa pe un text de Lia Bugnar (în reprezentaţia la care am luat parte
actriţa a surmontat cu bravură o problemă medicală intervenită pe neaşteptate,
un motiv în plus pentru mine, dar şi pentru ceilalţi spectatori de a răsplăti cu
aplauze eforturile performerei), mi-a scăpat, tot din raţiuni de
programare, Cină cu prieteni de la ArCub, în regia lui Claudiu Goga.
Oricum, nici secţiunea „Teatrul de mâine“, nici cea dedicată actorilor în prim-plan
nu mi s-au părut suficient de consistente şi îndeajuns de convingător
articulate.
3. Am fost cu
precădere interesat de spectacolele reţinute de Alice Georgescu în repertoriul
secţiunii „De toate pentru toţi“ şi aceasta fiindcă aşa aveam şansa de a-mi
completa imaginea asupra stagiunii 2011–2012 pe care e destinat, în principal, să
o sumarizeze Festivalul Naţional de Teatru. Nu e vorba despre nici un fel de vitrinizare, aşa cum
grăbit şi tendenţios profeţea o duduie ce se crede dramaturg şi critic, ba care
chiar suferă de vizionarism, e vorba, în realitate, despre un bilanţ pe care e
normal să îl facă orice viaţă teatrală naţională. Din respectiva ofertă văzusem
dinainte Ultima zi a tinereţii de la Teatrul
Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu (regia: Yuryi Kordonsky), Carmina
Burana de la Teatrul Naţional din Târgu Mureş (un spectacol de teatru
coregrafic semnat de Gigi Căciuleanu), CUPLUtoniu, în regia lui
Radu Nica şi Neînţelegerea, montată de Bocsárdi László, ambele la Teatrul German
de Stat din Timişoara, Viaţa e vis, înscenată de Mihai Măniuţiu la Naţionalul timişorean,
Familia Tót, surprinzător paginată scenic de Victor Ioan Frunză la Centrul
Cultural pentru UNESCO din Bucureşti, Insula, spectacolul Adei Milea de la Teatrul
Naţional din Cluj. Opiniile mele despre aceste creaţii, nu tocmai comparabile valoric,
pot fi găsite de cei interesaţi cercetând colecţia prezentei reviste.
Într-un top
personal, cel mai interesant şi mai bine realizat din ofertă mi s-a părut a fi
spectacolul Lear(a) de la Teatrul „Bulandra“. Andrei Şerban nu s-a
mulţumit să refacă mai vechea montare de la acelaşi Teatru, nici să o adapteze
necesităţilor noii săli de care dispune acesta începând din această stagiune.
Decorul semnat de Dragoş Buhagiar, mai simplificat, mai suplu, mai generos,
permiţând un plus de mobilitate actriţelor, a adus cu el modificări de relaţii,
bine rezolvate de regizor. Schimbările din distribuţie (din câte se pare noua
versiune are o distribuţie unică) au implicat reformulări în ecuaţia montării,
dar şi în jocul Marianei Mihuţ, titulara rolului principal, care îşi
recertifică înalta clasă actoricească într-o creaţie de excepţie. Reducerea
drastică a textului (reprezentaţia durează acum doar două ore) a implicat şi ea
schimbări la nivelul diverselor etaje ale montării. Echipa de interprete
funcţionează exemplar, cu un joc strâns, coerent, bogat în expresivităţi, trăiri
şi culori (le menţionez în special pe Dorina Chiriac, interpreta Bufonului,
şi pe Dana Dogaru, în Gloucester, cu regretul că Valeria Seciu s-a retras din
acelaşi rol) însă laude se cuvin tuturor şi condiţiei lor de trupă.
Nu am văzut
decât prima parte – Sfârşitul lumii e aproape – temeinică,
clară, foarte bine susţinută actoriceşte, (actorilor deja menţionaţi îi mai
adaug pe experimentaţii Virginia Mirea şi George Ivaşcu) a spectacolului Îngeri
în America, în regia lui Victor Ioan Frunză. Am regretat opţiunea mea de a nu mai
merge şi la partea a doua, atras de tentaţia de a vedea Visul
unei nopţi de vară, înscenat de Radu Afrim la Teatrul Naţional „Vasile
Alecsandri“ din Iaşi. Sigur, e un spectacol cu tineri şi pentru tineri (grosul
distribuţiei e reprezentat de actori neprofesionişti ori în curs de profesionalizare),
la fel de cert e că reprezentaţia a avut mai multă căldură atunci când în sală
erau majoritari spectatorii pentru care a fost imaginat spectacolul. Afrim a
mutat acţiunea piesei în Grecia anului 2012 şi în majoritate a plasat-o în discoteca
Forrest, aflată în curs de renovare (dirigintă de şantier dar şi
beneficiara lucrării e Titania), a încercat, prin intermediul unor proiecţii
video, să ne arate câte ceva din frământările sociale din Atena, a recurs la
multe momente muzicale în conformitate cu intenţia de show ce defineşte
toate montările sale. A lăsat însă multe, prea multe întrebări fără răspuns (de
ce, bunăoară, Elena e interpretată de un băiat, câtă vreme spectacolul
nu e deloc îndatorat unei viziuni à la Jan Kott?), a făcut economie de umor
exact unde era mai multă nevoie de el – în secvenţareprezentaţiei cu Pyramus
şi Tisbe –, a pierdut măsura timpului în aceeaşi secvenţă (aceasta durează
aproximativ o oră şi e, din punctul meu de vedere, complet neinteresantă). Cred
că era mult mai în folosul regizorului, dar şi al Festivalului şi al
spectatorilor săi, dacă Alice Georgescu ar fi optat pentru Fetiţa
din bolul peşteului auriu de la Teatrul German din
Timişoara.
„Scriu despre
ceea ce mă preocupă şi nu-mi dă pace“ – afirma Herta Műller într-un interviu
pentru Departamentul Românesc al Europei Libere, acordat lui Mircea
Iorgulescu, difuzat la data de 17 aprilie 1999 şi care poate fi ascultat pe site-ul
postului ori citit în cartea Convorbiri la sfârşit de secol (Editura
Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2006). În consecinţă, nu putea să nu o
preocupe atunci pe viitoarea câştigătoare a Premiului Nobel pentru literatură
soarta comunităţilor de şvabi din Banat, iar lucrul acesta s-a văzut încă de la
volumul ei de debut, Ţinuturile înalte, apărut în 1982, încă pe vremea în care Herta
Műller era în România. Cartea e o emoţionantă frescă socială, surprinderea
destinului unor comunităţi în disoluţie şi a avatarurilor acestora nedobândind
încă (cel puţin în varianta tipărită, a cărei apariţie a fost intens controlată
de cenzura comunistă) vehemenţa antitotalitară din cărţile viitoare, nefiind
însă nicidecum epurată de detalii referitoare la decizii politice care au
afectat drastic minoritatea germană din România (deportarea în Siberia din anul
1945). Actorul şi regizorul Niky Wolcz, originar din Banat, de mulţi ani
stabilit în Germania, a încercat în spectacolul de la Teatrul German de Stat
din Timişoara aproape imposibilul. Împreună cu Valerie Seufert şi cu Ula Wolcz
a realizat nu neapărat o dramatizare, ci ceea ce caietul de sală numeşte o
adaptare a cărţii Hertei Műller şi a transpus-o scenic. Povestitoarea (la
vârstă matură e interpretată de Tompa Eszter, la vârsta copilăriei de MaraBugarin
– o prezenţă scenică absolut aparte) recompune, prin jocurile memoriei, într-o
cronologie nu neapărat riguroasă, dar emoţionantă – emoţionantă şi nu
larmoaiantă – istoria subiectivă a şvabilor bănăţeni, amestecând, aşa cum numai
amintirea poate să facă anii, vârstele şi evenimentele. Acestea s-au consumat
fie în Niţchidorf, fie la Timişoara, iar spectacolul regizat de Niky Wolcz
surprinde acest amestec prin melanjul dintre ceea ce se întâmplă aievea pe
scenă şi secvenţele filmate proiectate în fundal. Decorul creat pentru montare
de Helmut Stűrmer sugerează, de altfel, ecranul de cinematograf sătesc.
Interpreţii sunt foarte bine aleşi, filmul datorat lui Bogdan George Apetri le
valorifică eficient expresivitatea chipurilor, jocul actorilor e de bună
calitate. Prezenţa live a unei orchestre, costumele create de Fehervári
Zsolt, ilustraţia muzicală aleasă de Niki Wolcz şi de Ula Wolcz anulează
primejdia de a cantona spectacolul la un nivel etnografic. Povestea are forţă
şi impact, un rol important în acest sens revenindu-le actorilor dintre care îi
menţionez aici, alături de cei deja amintiţi, pe Ioana Iacob, Ida Jarcsek Gaza,
cu o evoluţie cu totul aparte în rolul Bunicii, pe Radu Vulpe, pe Daniela,
Silvia şi Olga Török, pe Alex Halka (căruia i-a revenit misiunea de a contura
un fel de dublu/triplu al Povestitoarei), pe Boris Gaza, pe Rareş Hontzu, pe
Horia Săvescu, pe Tatiana Sessler, pe Isolde Cobeţ şi pe Dana Borteanu.
4. Ediţia a XXII a
FNT a mai avut o subsecţiune de spectacole radiofonice pe care nu le-am putut
asculta, fie din motive tehnice, fie din lipsă de timp, o secţiune teoretic-discuţionistă
cu „Divane“ matinale ce au avut ca invitaţi creatori de primă mărime
precum Andrei Şerban, Ion Caramitru, Dan C. Mihăilescu, Gigi Căciuleanu, Mihai Măniuţiu,
Sanda Manu, Lia Bugnar, Radu Afrim şi au formulat întrebări de genul Cum se mişcă
teatrul?, De ce am ales teatrul? Caragiale în anul lui –
Festivismsau reverenţă? Şi teme ca, de exemplu, Teatrul,
o uzină cu foc continuu, În ce lume trăim, pe ce scene jucăm…, Spectacolul
muzicii în teatru, Tinerii şi „celălalt teatru“.
Ultima temă
menţionată mă îndeamnă să îmi exprim mirarea legată de absenţa cvasi-totală a
teatrului independent, a teatrului de club, a teatrului de cafenea din selecţia
FNT. Din cauze pe care nu e cazul să le dezvolt acum, tinerii artişti sunt aproape
condamnaţi să facă doar un alt fel de teatru, să fie majoritar reprezentanţii celuilalt
teatru. Or, să discuţi despre ei şi despre el, fără să ilustrezi fenomenul mi se
pare un act pur gratuit, o inabilitate a directorului artistic al Festivalului
şi un motiv de realimentare a conflictului generaţiilor ce marchează la ora
aceasta starea teatrului românesc. Oare, puzderia de teatre independente, din
Bucureşti şi din ţară, să nu fi fost capabilă să aducă pe piaţă nimic
esteticeşte notabil? Ar supravieţui ele dacă asta ar fi realitatea?. Mă
îndoiesc că lucrurile ar sta tocmai astfel, adică atât de rău. Dacă la mijloc se
află restricţiile financiare, puteau fi întrebate respectivele teatre dacă nu
vor să joace pro bono. Iar evitarea la nesfârşit a discutării stării
conflictuale dintre generaţiile, dar şi, în general, din teatrul românesc al
ultimilor ani (ba chiar şi din critica teatrală) nu exorcizează problema. Ba
dimpotrivă.
Au mai existat
evenimente conexe, reprezentate cu predilecţie de lansările de carte. Multe,
indiciu că, în pofida crizei şi în ciuda a ceea ce se crede, se scrie şi se publică
destule volume de specialitate. Pe unele le-am discutat deja, asupra altora voi
reveni în viitor. Printre autori: Doina Papp, Anca Mocanu, Vera Molea, Octavian
Saiu, Monica Săvulescu Voudouri, dramaturgii Ştefan Caraman, Olga Delia
Mateescu, Ion Sapdaru, artistul fotograf Mihaela Marin. S-au lansat şi
traduceri din Peter Brook ori Paul Allain, Jen Harvie (şi A. Strindberg şi E.G.
Craig – n. red.).
5. A izbutit,
aşadar, Festivalul Naţional de Teatru, ajuns la a XXII-a ediţie, să ofere o
imagine relevantă a stării teatrului românesc din anul de graţie 2012? Prin
ceea ce a avut bun, dar chiar şi prin erorile de selecţie (erori ce ţin de
calitatea artistică a unor spectacole invitate, dar care şi aşa ajută la
clarificarea imaginii), aş zice că da. Care ar fi argumentele în acest sens? A
pus în evidenţă liderii –Teatrul Naţional din Bucureşti, Teatrul Maghiar de
Stat din Cluj, Teatrul German de Stat din Timişoara. A relevat revenirea de
formă, adică apropierea de ceea ce trebuie să fie normalitatea creatoare, a
Teatrului Naţional din Târgu Mureş. Ne-a reamintit numele acelor regizori,
actori şi scenografi fără care nu ar putea fi imaginat teatrul românesc. Ne-a
reamintit adevărul că şi unii creatori cu nume şi renume pot înregistra
eşecuri. Ne-a reamintit şi că dacă nici Papa nu e mai infailibil, nici noi nu
suntem şi nu putem fi astfel.
Şi ca o
întrebare ori ca nişte întrebări de final, aşa, ca să îmi reconfirm statutul de
cârcotaş. De ce oare nu s-a profitat de prezenţa la Bucureşti a criticilor din
toată ţara spre a se organiza, aşa cum trebuia, alegeri pentru un nou birou al
Secţiei române a A.I.C.T., cel vechi, constituit într-o atmosferă de harababură
perfectă ce l-ar fi făcut gelos chiar şi pe Ion Budai-Deleanu, fiind deja în
funcţie de patru ani? Carevasăzică, mandatul i-a expirat. De ce oare nu ni se
explică raţiunile amânării? De ce nu ni se cere cinstit şi pe faţă o amânare?
De ce se tace? Performanţele deloc notabile ale actualului birou, starea de
beligeranţă ce îi marchează (in)existenţa, lipsa de comunicare şi de reacţie la
comportamentele deviante, uneori de mahala, chiar ale unor componenţi ai săi,
persoane cu care – nu-i aşa? – ar trebui să ne mândrim (ei bine, eu nu mă
mândresc deloc cu ei), faptul că alţi componenţi mărturisesc, în convorbiri
private, că, de fapt, biroul nici nu mai există de facto, m-ar fi
determinat pe mine, personal, să mă opun acordării unei atare prelungiri.