Celebrul regizor german, directorul Schaubühne din Berlin, a prezentat la București, în Festivalul Shakespeare, spectacolul despre care s-a vorbit foarte mult începând cu vara lui 2008, când a avut premiera la Avignon. „Un Hamlet al generației mele”, cum l-a numit într-o conferință de presă fulger, organizată chiar în dimineața întoarcerii sale la Berlin. Pentru „Teatrul azi”, întrebările au fost formulate de Crenguța Manea, iar răspunsurile, generoase și la fel de interesante precum ceea ce a văzut, două seri la rând, pe scena TNB, un public mai numeros ca niciodată.
Festivalul Internaţional Shakespeare, ediţia a VII-a, având ca temă Constelaţia Hamlet, a început vineri, 23 aprilie (prin tradiţie, ziua de naştere a dramaturgului), la Craiova, unde, pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, a putut fi văzut spectacolul Hamlet pus în scenă de Oskar Korsunovas, unul dintre regizorii cei mai apreciaţi ai momentului în teatrul european.
*
În secţiunea de la Bucureşti, festivalul a avut programat în deschidere, sâmbătă, 24 aprilie, o coproducţie Hamlet, parteneri Schaubühne am Lehniner Platz Berlin, Festival d’Avignon şi Athens Festival, prezentată în premieră în 2008, la Avignon; montarea a confirmat prestigiul internaţional a lui Thomas Ostermeier, cel care a cucerit în 2001 Avignon-ul cu spectacolul Moartea lui Danton, ca apoi să revină aici, la ediţia din 2004, ca artist asociat, când a avut programată o adevărată microstagiune: Disco Pigs de Edna Walsh, Woyzeck de Büchner, Nora de Ibsen şi monodrama lui Franz Xaver Kroetz, Concert á la carte; ultimele două titluri au putut fi văzute şi la Bucureşti, la Festivalul Naţional, în noiembrie 2007.
Cele două reprezentaţii de la Bucureşti cu Hamletau dovedit reputaţia regizorului şi forţa spectacolului. În viziunea lui Ostermeier, curtea Danemarcei este lumea noastră şi „timpurile-s scoase din ţâţâni”, iar Hamlet nu reuşeşte decât să înregistreze, la propriu, cu camera, spectacolul violent al puterii, plasându-se el însuşi în prim-planul luptei, dar fără a interveni concret; filmează nu numai pentru a păstra memoria faptelor, ci şi pentru a se juca la nivelul suprafeţelor, al aparenţelor, al imaginii, pentru că nu are curajul şi forţa de a schimba realitatea.
Sumbru, spectacolul se joacă pe mormântul bătrânului rege Hamlet, în ţărâna patimilor de care desprinderea nu mai e posibilă. Chiar dacă celebrul monolog „A fi sau a nu fi…” deschide spectacolul şi apoi revine în dramaturgia lui (e semnată de Marius von Mayenburg, care are şi unele intervenţii total personale, previzibile, într-o cheie stilistică banală, cum ar fi seriile de înjurături rostite de erou, sau referinţele la New York), Hamlet – excepţional Lars Eidinger de la prima, la ultima scenă! – este mai puţin o natură reflexivă, cât, mai ales, el nu ezită a se lăsa purtat de reacţii de moment, de instinct ludic şi de nălucirile care-l obsedează.
În dimineaţa plecării sale spre Berlin, Thomas Ostermeier a avut programată o întâlnire cu presa, în care a făcut o serie de declaraţii şi precizări.
Crenguţa MANEA:M-a frapat în spectacolul dvs. formula distribuţiei: şase actori joacă întreaga piesă, cu excepţia lui Lars Eidinger, care îl joacă pe Hamlet. Nu cred că trupa de la Schaubühne nu v-ar fi permis să realizaţi o distribuţie care să aibă pentru fiecare personaj câte un actor. De ce aţi făcut această alegere?
Thomas OSTERMEIER: Într-adevăr, avem mulţi actori buni în trupă, dar nu e uşor nici la Schaubühne să găseşti cea mai potrivită distribuţie, actorii pot fi implicaţi şi în alte proiecte. De altfel, am provocat destule nemulţumiri în teatru, mai ales în rândul actriţelor, pentru că în dramaturgia clasică există mai puţine partituri redutabile pentru ele. Dar am decis o astfel de formulă şi pentru a exprima paranoia de care este cuprins Hamlet, neputinţa lui de a mai face distincţia între prieteni şi duşmani; actorul care-l joacă pe Horaţio, Sebastian Schwartz, este distribuit şi în Guildenstern, Judith Rosmair o interpretează şi pe Gertrude, şi pe Ofelia. Din punctul meu de vedere, cea mai mare greşeală a lui Hamlet este refuzul manifestat în relaţia cu Ofelia, îi refuză iubirea, sprijinul, prietenia; ea i-ar fi putut fi cu adevărat partener, dar Hamlet transferă întreaga mânie provocată de asasinarea tatălui şi de adulterul mamei şi asupra Ofeliei, a femeilor în general; este una dintre erorile lui fundamentate: îşi lasă mintea şi sufletul invadate de răutate, de paranoia, de aceea nu va mai putea distinge între bine şi rău. Nu mai cred în cariera romantică a lui Hamlet, în reprezentarea scenică a personajului drept victimă a intelectualităţii sale aflate în conflict cu obligaţia de răzbuna o crimă; piesa lui Shakespeare este prea bogată pentru a o fixa într-o imagine standard a eroului.
C.M.:Aţi restrâns o serie de scene – cea a „cursei de şoareci”, a „teatrului în teatru”, dar Hamlet are o dimensiune ludică a prezenţei sale în tot spectacolul; de asemenea, unele dintre scenele cu Horaţio, le-aţi contras; pe altele le-aţi eliminat cu totul, aşa cum sunt cele cu străjile, sau scena groparilor, Hamlet asumându-şi, chiar dacă replicile nu sunt rostite, şi partea de bufonerie existentă în acea secvenţă; să nu uităm de Yorick…
Th.O.: Da, scena groparilor este una savurată de public. Există o carte a unui istoric de teatru şi cronicar est-german, Robert Weimann, apărută în urmă cu patruzeci de ani, un studiu foarte documentat şi convingător despre influenţele teatrului popular în opera lui Shakespeare; autorul afirmă că una dintre sursele de inspiraţie pentru Shakespeare a fost reprezentarea alegoriilor din teatrul medieval, în care conflictul era între Bine şi Rău, forţele Cerului şi ale Întunericului încercând să-l atragă, fiecare, pe erou de partea sa. De-a lungul evoluţiei sale în teatrul european, figura clovnului este asociată Viciului şi se impune în detrimentul altor personaje care personificau Binele, iar clovnul capătă o încărcătură simbolică ce ţine de puterile Răului. Cu toate acestea, publicul l-a plăcut şi îl place, poate şi pentru că personajele din seria clovnescă sunt mai directe, mai apropiate cu spectatorii; şi, poate nu întâmplător, exista tradiţia ca ele să intre în scenă dinspre public – semn al legăturii lor strânse – nu din spatele scenei, aşa cum o făceau personajele pozitive. Există la nebunii lui Shakespeare, cel din Lear, chiar Feste din A douăsprezecea noapte, sau la Iago, trăsături clovneşti şi un tip de plăcere a răutăţii. Pe aceasta, cred eu, o posedă şi Hamlet; se ascunde în spatele nebunului şi se poate purta cu multă cruzime faţă de Ofelia, de Gertrude, de Polonius, chiar faţă de Claudius. Da, cred că a preluat o parte din rolul Bufonului, al Clovnului. Iar bufonii erau omorâţi atunci când nu mai erau amuzanţi, nu când satira lor era prea corozivă, periculoasă pentru putere.
C.M.:Dar bufonii erau singurii care puteau spune adevărul… de altfel, Hamlet este şi un spectacol cu o accentuată atitudine faţă de puterea politică de astăzi, fără a face identificări vulgarizatoare, dincolo de detaliul că regina se produce în faţa Curţii, la banchetul de nuntă, cântând o piesă a Carlei Bruni.
Th.O.: Fiecare generaţie are propriul său Hamlet; acesta este al generaţiei mele. Hamlet este incapabil să facă dreptate, să-ndrepte „vremurile scoase din ţâţâni”, el se teme. Trebuie să afle dacă fantoma care i s-a arătat spune adevărul, dacă este stafia tatălui sau întruchiparea diavolului şi foloseşte mijloacele teatrului, recurge la „cursa de şoareci”, ca să afle adevărul. Îl află, dar după aceea îşi găseşte tot felul de motivaţii pentru a nu ucide. Este incapabil de acţiune. Un filozof german a numit generaţia noastră „generaţia Hamlet”, pentru că nu suntem capabili de a lua nici o hotărâre, de a acţiona la nivel politic. În general, conştiinţa inechităţii din lume – la nivel economic, politic, social – este foarte puternică, dar ea nu atrage, în acest moment, o mişcare politică pe măsură. Nu există alternativă, iar complexitatea lumii este întotdeauna o scuză. Toate aceste lucruri sunt prezente în „Hamlet”. Brecht a spus un lucru foarte frumos: şi-ar fi dorit ca Hamlet să nu ucidă pe nimeni.
Thomas Ostermeier: „Nu mai cred în cariera romantică a lui Hamlet”
Celebrul regizor german, directorul Schaubühne din Berlin, a prezentat la București, în Festivalul Shakespeare, spectacolul despre care s-a vorbit foarte mult începând cu vara lui 2008, când a avut premiera la Avignon. „Un Hamlet al generației mele”, cum l-a numit într-o conferință de presă fulger, organizată chiar în dimineața întoarcerii sale la Berlin. Pentru „Teatrul azi”, întrebările au fost formulate de Crenguța Manea, iar răspunsurile, generoase și la fel de interesante precum ceea ce a văzut, două seri la rând, pe scena TNB, un public mai numeros ca niciodată.
Festivalul Internaţional Shakespeare, ediţia a VII-a, având ca temă Constelaţia Hamlet, a început vineri, 23 aprilie (prin tradiţie, ziua de naştere a dramaturgului), la Craiova, unde, pe scena Teatrului Naţional „Marin Sorescu”, a putut fi văzut spectacolul Hamlet pus în scenă de Oskar Korsunovas, unul dintre regizorii cei mai apreciaţi ai momentului în teatrul european.
*
În secţiunea de la Bucureşti, festivalul a avut programat în deschidere, sâmbătă, 24 aprilie, o coproducţie Hamlet, parteneri Schaubühne am Lehniner Platz Berlin, Festival d’Avignon şi Athens Festival, prezentată în premieră în 2008, la Avignon; montarea a confirmat prestigiul internaţional a lui Thomas Ostermeier, cel care a cucerit în 2001 Avignon-ul cu spectacolul Moartea lui Danton, ca apoi să revină aici, la ediţia din 2004, ca artist asociat, când a avut programată o adevărată microstagiune: Disco Pigs de Edna Walsh, Woyzeck de Büchner, Nora de Ibsen şi monodrama lui Franz Xaver Kroetz, Concert á la carte; ultimele două titluri au putut fi văzute şi la Bucureşti, la Festivalul Naţional, în noiembrie 2007.
Cele două reprezentaţii de la Bucureşti cu Hamlet au dovedit reputaţia regizorului şi forţa spectacolului. În viziunea lui Ostermeier, curtea Danemarcei este lumea noastră şi „timpurile-s scoase din ţâţâni”, iar Hamlet nu reuşeşte decât să înregistreze, la propriu, cu camera, spectacolul violent al puterii, plasându-se el însuşi în prim-planul luptei, dar fără a interveni concret; filmează nu numai pentru a păstra memoria faptelor, ci şi pentru a se juca la nivelul suprafeţelor, al aparenţelor, al imaginii, pentru că nu are curajul şi forţa de a schimba realitatea.
Sumbru, spectacolul se joacă pe mormântul bătrânului rege Hamlet, în ţărâna patimilor de care desprinderea nu mai e posibilă. Chiar dacă celebrul monolog „A fi sau a nu fi…” deschide spectacolul şi apoi revine în dramaturgia lui (e semnată de Marius von Mayenburg, care are şi unele intervenţii total personale, previzibile, într-o cheie stilistică banală, cum ar fi seriile de înjurături rostite de erou, sau referinţele la New York), Hamlet – excepţional Lars Eidinger de la prima, la ultima scenă! – este mai puţin o natură reflexivă, cât, mai ales, el nu ezită a se lăsa purtat de reacţii de moment, de instinct ludic şi de nălucirile care-l obsedează.
În dimineaţa plecării sale spre Berlin, Thomas Ostermeier a avut programată o întâlnire cu presa, în care a făcut o serie de declaraţii şi precizări.
Crenguţa MANEA: M-a frapat în spectacolul dvs. formula distribuţiei: şase actori joacă întreaga piesă, cu excepţia lui Lars Eidinger, care îl joacă pe Hamlet. Nu cred că trupa de la Schaubühne nu v-ar fi permis să realizaţi o distribuţie care să aibă pentru fiecare personaj câte un actor. De ce aţi făcut această alegere?
Thomas OSTERMEIER: Într-adevăr, avem mulţi actori buni în trupă, dar nu e uşor nici la Schaubühne să găseşti cea mai potrivită distribuţie, actorii pot fi implicaţi şi în alte proiecte. De altfel, am provocat destule nemulţumiri în teatru, mai ales în rândul actriţelor, pentru că în dramaturgia clasică există mai puţine partituri redutabile pentru ele. Dar am decis o astfel de formulă şi pentru a exprima paranoia de care este cuprins Hamlet, neputinţa lui de a mai face distincţia între prieteni şi duşmani; actorul care-l joacă pe Horaţio, Sebastian Schwartz, este distribuit şi în Guildenstern, Judith Rosmair o interpretează şi pe Gertrude, şi pe Ofelia. Din punctul meu de vedere, cea mai mare greşeală a lui Hamlet este refuzul manifestat în relaţia cu Ofelia, îi refuză iubirea, sprijinul, prietenia; ea i-ar fi putut fi cu adevărat partener, dar Hamlet transferă întreaga mânie provocată de asasinarea tatălui şi de adulterul mamei şi asupra Ofeliei, a femeilor în general; este una dintre erorile lui fundamentate: îşi lasă mintea şi sufletul invadate de răutate, de paranoia, de aceea nu va mai putea distinge între bine şi rău. Nu mai cred în cariera romantică a lui Hamlet, în reprezentarea scenică a personajului drept victimă a intelectualităţii sale aflate în conflict cu obligaţia de răzbuna o crimă; piesa lui Shakespeare este prea bogată pentru a o fixa într-o imagine standard a eroului.
C.M.: Aţi restrâns o serie de scene – cea a „cursei de şoareci”, a „teatrului în teatru”, dar Hamlet are o dimensiune ludică a prezenţei sale în tot spectacolul; de asemenea, unele dintre scenele cu Horaţio, le-aţi contras; pe altele le-aţi eliminat cu totul, aşa cum sunt cele cu străjile, sau scena groparilor, Hamlet asumându-şi, chiar dacă replicile nu sunt rostite, şi partea de bufonerie existentă în acea secvenţă; să nu uităm de Yorick…
Th.O.: Da, scena groparilor este una savurată de public. Există o carte a unui istoric de teatru şi cronicar est-german, Robert Weimann, apărută în urmă cu patruzeci de ani, un studiu foarte documentat şi convingător despre influenţele teatrului popular în opera lui Shakespeare; autorul afirmă că una dintre sursele de inspiraţie pentru Shakespeare a fost reprezentarea alegoriilor din teatrul medieval, în care conflictul era între Bine şi Rău, forţele Cerului şi ale Întunericului încercând să-l atragă, fiecare, pe erou de partea sa. De-a lungul evoluţiei sale în teatrul european, figura clovnului este asociată Viciului şi se impune în detrimentul altor personaje care personificau Binele, iar clovnul capătă o încărcătură simbolică ce ţine de puterile Răului. Cu toate acestea, publicul l-a plăcut şi îl place, poate şi pentru că personajele din seria clovnescă sunt mai directe, mai apropiate cu spectatorii; şi, poate nu întâmplător, exista tradiţia ca ele să intre în scenă dinspre public – semn al legăturii lor strânse – nu din spatele scenei, aşa cum o făceau personajele pozitive. Există la nebunii lui Shakespeare, cel din Lear, chiar Feste din A douăsprezecea noapte, sau la Iago, trăsături clovneşti şi un tip de plăcere a răutăţii. Pe aceasta, cred eu, o posedă şi Hamlet; se ascunde în spatele nebunului şi se poate purta cu multă cruzime faţă de Ofelia, de Gertrude, de Polonius, chiar faţă de Claudius. Da, cred că a preluat o parte din rolul Bufonului, al Clovnului. Iar bufonii erau omorâţi atunci când nu mai erau amuzanţi, nu când satira lor era prea corozivă, periculoasă pentru putere.
C.M.: Dar bufonii erau singurii care puteau spune adevărul… de altfel, Hamlet este şi un spectacol cu o accentuată atitudine faţă de puterea politică de astăzi, fără a face identificări vulgarizatoare, dincolo de detaliul că regina se produce în faţa Curţii, la banchetul de nuntă, cântând o piesă a Carlei Bruni.
Th.O.: Fiecare generaţie are propriul său Hamlet; acesta este al generaţiei mele. Hamlet este incapabil să facă dreptate, să-ndrepte „vremurile scoase din ţâţâni”, el se teme. Trebuie să afle dacă fantoma care i s-a arătat spune adevărul, dacă este stafia tatălui sau întruchiparea diavolului şi foloseşte mijloacele teatrului, recurge la „cursa de şoareci”, ca să afle adevărul. Îl află, dar după aceea îşi găseşte tot felul de motivaţii pentru a nu ucide. Este incapabil de acţiune. Un filozof german a numit generaţia noastră „generaţia Hamlet”, pentru că nu suntem capabili de a lua nici o hotărâre, de a acţiona la nivel politic. În general, conştiinţa inechităţii din lume – la nivel economic, politic, social – este foarte puternică, dar ea nu atrage, în acest moment, o mişcare politică pe măsură. Nu există alternativă, iar complexitatea lumii este întotdeauna o scuză. Toate aceste lucruri sunt prezente în „Hamlet”. Brecht a spus un lucru foarte frumos: şi-ar fi dorit ca Hamlet să nu ucidă pe nimeni.
25 aprilie 2010