Actorul britanic de teatru şi de film Michael Pennington a figurat de cinci ori în distribuţia lui „Hamlet” – ceea ce e o carte de vizită suficientă! –, deţinând de două ori rolul titular. În debutul carierei la Royal Shakespeare Company, Peter Hall i-a încredinţat rolul lui Fortinbras; în filmul regizat de Tony Richardson în 1969 era un Laertes incestuos; David Warner l-a făcut Hamlet – „o bestie fascistă”, John Barton l-a însărcinat în 1980, la Stratford-upon-Avon, să restituie „tradiţionala strălucire princiară rolului titular”, Peter Hall l-a distribuit recent în Claudius şi în Duh, acest dublu rol fiind estimat de critică drept cea mai mare izbândă a carierei. În preziua interviului nostru, în amfiteatrul Departamentului de Teatru din Craiova avusese loc, grație Festivalului Internațional Shakespeare, întâlnirea dintre Ion Caramitru şi Michael Pennington, amândoi figurând într-un top alcătuit de „Times” printre cei mai buni interpreţi ai lui Hamlet. (Daria Dimiu)
Actorul britanic de teatru şi de film Michael Pennington a figurat de cinci ori în distribuţia lui Hamlet – ceea ce e o carte de vizită suficientă! –, deţinând de două ori rolul titular. În debutul carierei la Royal Shakespeare Company, Peter Hall i-a încredinţat rolul lui Fortinbras; în filmul regizat de Tony Richardson în 1969 era un Laertes incestuos; David Warner l-a făcut Hamlet – „o bestie fascistă”, John Barton l-a însărcinat în 1980, la Stratford-upon-Avon, să restituie „tradiţionala strălucire princiară rolului titular”, Peter Hall l-a distribuit recent în Claudius şi în Duh, acest dublu rol fiind estimat de critică drept cea mai mare izbândă a carierei.
La English Shakespeare Company – companie fondată de el şi de Michael Bogdanov în 1984 – a fost Henric al V-lea şi pe Richard al II-lea în ciclul complet al tragediilor shakespeareane axate pe Războiul Rozelor. Din galeria personajelor shakespeareane i-a mai interpretat pe Dumaine în Zadarnicele chinuri ale dragostei, Angelo din Măsură pentru măsură, Ferdinand din Furtuna, Mercutio în Romeo şi Julieta, Edgar în Regele Lear, Hector în Troilus şi Cressida, Posthumus din Cymbeline, Leontes în Poveste de iarnă, Timon din Atena. Din dramaturgia universală, a mai putut fi văzut în Crimă şi pedeapsă după Dostoievski, John Gabriel Borkman de Ibsen şi Nebunia lui George al III-lea de Alan Bennett, Oedip Rege de Sofocle, Mizantropul de Molière, Maiorul Barbara de G.B. Shaw, Mai frig decât aici de Laura Wade, Nathan înţeleptul de Lessing, Ultimul mesaj al Cosmonautului… de David Creig, Cei mai buni prieteni de Hugh Whitemore, Înţelegerea de Ian Curteis, Micuţa Nell de Simon Grey, Trei surori de Cehov etc. One-man-show-ul Anton Cehov, scris, regizat şi interpretat de el, a avut premiera în 1984, şi se mai joacă încă.
A scris This Is All For You (1972), Rusia: O călătorie prin Siberia (1977), Războiul Rozelor (1990), Hamlet – manual de utilizare (1996), A douăsprezecea noapte – manual de utilizare (2000), Visul unei nopţi de vară – manual de utilizare (2005), Are you there, Crocodile – Inventing Anton Chekhov (2003), Ghid de buzunar pentru Ibsen, Cehov şi Strindberg (2004), De la coală pe scenă – Trei surori.
În preziua interviului nostru, în amfiteatrul Departamentului de Teatru din Craiova avusese loc, grație Festivalului Internațional Shakespeare, întâlnirea dintre Ion Caramitru şi Michael Pennington, amândoi figurând într-un top alcătuit de Times printre cei mai buni interpreţi ai lui Hamlet. (Daria Dimiu)
„Cel mai mult mi-aş dori să îl întâlnesc într-o zi pe Cehov, iar a doua zi – pe Shakespeare”
Daria DIMIU: Întâi de toate, aş dori să vă pun două întrebări al căror conţinut nu-l cunosc: care e întrebarea pe care o urâţi cel mai tare și cea la care aţi vrea să răspundeţi, însă nu v-a fost niciodată adresată.
Michael PENNINGTON: Întrebarea care nu mi s-a pus niciodată?
D.D.: Da…
M.P.: Nu-mi vine niciuna în minte… Nu ştiu. Care era prima întrebare?
D.D.: Întrebarea pe care o urâţi cel mai tare…
M.P.: Prima, cea care nu îmi face deloc plăcere să-mi fie adresată: să zicem că a fost odată ca niciodată… tocmai încheiasem să joc Hamlet la Royal Shakespeare Company și următorul lucru pe care l-am făcut a fost un proiect de o săptămână în cel de-al treilea film din seria Războiul stelelor. Se chema Return of the Jedi, era o filmare de o săptămână, prea puțin importantă, mi-am terminat treaba şi am mers mai departe. Acum, sunt deseori întrebat „cum a fost să lucraţi cu George Lucas? dar cu Harrison Ford? Cum a fost lucrul la Star Wars?” Nu am cum să răspund, fiindcă am lucrat efectiv doar patru zile, iar acum primesc un număr enorm de scrisori şi altele, referitor la Războiul stelelor. Omul nu poate controla ceea ce îl face celebru. Şi e mai degrabă straniu să te ţină lumea minte pentru Războiul stelelor, şi nu pentru patruzeci de ani în domeniul shakespearean!
D.D.: E comercial şi mai difuzat…
M.P.: Desigur, sunt Michael –„Războiul stelelor” – Pennington… Dar e OK, nu mă plâng cu adevărat. Aceasta e întrebarea care aş vrea, aş spera să nu-mi mai fie pusă.
D.D.: Ne aflăm la Festivalul Internaţional Shakespeare și de aceea aș vrea să vă întreb: de vreme ce aţi susţinut atâtea one-man-show-uri şi de vreme ce i-aţi interpretat pe Hamlet, Laertes, Claudius dimpreună cu Fantoma, ba chiar şi pe Fortimbras, aţi fi interesat să faceţi un alt mono-show în care să interacţionaţi cu dumneavoastră înşivă?
M.P.: Un one-man Shakespeare? S-a mai făcut aşa ceva.
D.D.:Da…?
M.P.: Da. Am auzit de asta. Cred că ar fi o muncă foarte anevoioasă. În solo-show-ul pe care îl joc, numit Sweet William, am un fel de dialog între două, de fapt, trei persoane, în interiorul piesei. Şi e foarte dificil de realizat. E posibil de susţinut pentru o scurtă perioadă de timp. Dar să menţii o seară întreagă cu voci diferite, accente variate, diferenţe de joc… Cred că, poate, asta e mai bine să fie lăsat în seama altcuiva.
D.D.:Publicul din Craiova v-a văzut în Sweet William, care a fost tradus aici drept Nobile William…
M.P.: Ştiu…
D.D.:…dar publicul din România e, din păcate, mai puţin la curent cu activitatea dumneavoastră de autor, cu „manualele de întrebuinţare” pe care le-aţi scris şi care prezintă şi dezvăluie A douăsprezecea noapte, Hamlet, Visul unei nopţi de vară dintr-o dubla perspectivă, de specialist şi „din interior”. Mai urmează ceva?
M.P.: Editorul meu îmi tot spune că ar trebui să procedez la fel pentru toate cele treizeci şi şapte de piese ale lui Shakespeare. Însă, dacă luaţi în calcul vârsta mea, veţi vedea că asemenea plan nu e prea realist. Fiindcă fiecare carte îmi ia, poate, cam doi ani până la finalizare, iar eu mare a parte a timpului lucrez ca actor; practic scrisul doar ca activitate secundară. Aşadar, matematica îmi e împotrivă. Totuşi, în prezent lucrez la o carte ce va avea acelaşi titlu ca şi al meu Sweet William sau Nobile William – cum îl numiţi dumneavoastră – , în care voi încerca să acopăr piesele shakespeareane, într-o singură carte. Nu foarte amplă, dar va fi un fel de ultimă carte despre Shakespeare, fiindcă nu vreau să mai scriu. Aş mai putea face una sau două piese individuale, dar ele presupun o muncă foarte grea, şi sunt foarte dificil de realizat. Şi le-aş putea face doar pe acelea pe care le cunosc extrem de bine, or în Hamlet am jucat de cinci sau şase ori, Visul unei nopţi de vară am regizat-o, A douăsprezecea noapte am montat-o în trei ţări, în Anglia, în America şi în Japonia. Cu altele sunt familiarizat, dar nu le cunosc într-un mod atât de intim. Ca atare, cred că n-ar fi cazul să scriu o carte întreagă despre ele. Volumul Sweet William va atinge totuşi și celelalte piese.
D.D.: Aş vrea să vorbim şi despre Cehov. Am citit odată că doar cu această personalitate unică v-aţi dori să petreceţi o zi.
M.P.: Da, da, da.
D.D.:Am impresia că a vrea să-ţi petreci o singură zi cu cineva e un compliment mai mare decât a alege acea persoană pentru o vacanţă. Mai ştiu că, în 1975, întorcându-vă dintr-un turneu în Japonia, aţi traversat Rusia cu trenul. Un itinerar similar îl făcuse pe Cehov, cu un secol înainte, ca să scrie Călătorie spre Sahalin. Şi din această călătorie a dumneavoastră s-au născut cartea: Rusia: O călătorie prin Siberia, dar şi monodrama Anton Cehov. Cum s-a ivit însăşi forma acesteia din urmă, de Cehov-par-lui-même?
M.P.: În timpul acestei călătorii de-a lungul Rusiei, m-am oprit în apropiere de Irkuţk, care se află chiar în mijlocul Siberiei. Şi am mers să-mi cumpăr o sticlă de vodcă dintr-o prăvălie specializată în băuturi. Era într-o casă foarte veche. Cel care mi-a vândut vodca mi-a spus că, în secolul al XIX-lea, acolo era un hotel. Şi mi-a zis numele hotelului. Citeam, în vremea aceea, biografia lui Cehov, şi am descoperit că şi el fusese cazat în acest hotel, că şi el călătorise prin Siberia, mergând în direcţie inversă, spre est, înspre Sahalin, şi trebuie să fi călătorit în multe direcţii. Aşadar, eu cumpăram o sticlă de vodcă din exact acelaşi loc unde el făcuse un popas în călătoria lui. Cred că este o coincidenţă interesantă.Am fost foarte surprins să aflu din acea biografie că el realizase această călătorie. Deoarece sănătatea lui era atunci foarte precară, şi aceea era o călătorie foarte foarte greu de întreprins în secolul XIX. Ceea ce mă interesează acum, lăsând la o parte că vorbim de un mare scriitor, e că a fost un mare călător, un mare medic, a fost un mare soţ, şi mi se pare că e un model uman a ceea ce înseamnă să fii o persoană minunată.
D.D.:Şi foarte altruist.
M.P.: Da, foarte altruist, într-adevăr. A făcut extrem de multe… Şi pare să fi avut o certă influenţă asupra tuturor celor pe care i-a cunoscut. Ceea ce cred că e bine. Era un scriitor atipic. Cred că era un tip modest. Şi aş vrea să-i vorbesc. Problema e că, dacă l-aş întâlni pe Cehov, bănuiesc că ar refuza să vorbească despre orice altceva în afară de pescuit şi papioane! În mod sigur nu ar vorbi despre nimic serios, fiindcă nu-i plăceau astfel de conversaţii. Dar, din rândul tuturor marilor scriitori, cel mai mult mi-aş dori să îl întâlnesc într-o zi pe Cehov, iar a doua zi – pe Shakespeare. S-ar putea însă ca, în privinţa lui Shakespeare, să întâmpin dificultăţi de limbă, să nu înţeleg ce spune.
D.D.:Într-un mod straniu, la depărtare de trei secole, personajele principale ale lui Cehov se aseamănă oarecum cu Hamlet, prin lupta lor cu un destin neasumat, în continua lor aşteptare.
M.P.: Hm, hm, da…
D.D.: E vreo înrudire care v-a făcut să-i plăceţi pe britanicul Shakespeare şi pe Cehov?
M.P.: De fapt, cred că există o diferenţă. Deoarece eu cred că A.P.Cehov s-a specializat în ceea ce nu este rostit. Ceea ce este gândit, dar nu spus. În lucrurile mici pe care le fac oamenii. În timp ce, la Shakespeare, aceasta nu e deloc valabil. În Shakespeare, trebuie să vorbeşti ca să exişti. Când nu vorbeşti, nu exişti. În Coriolanus, la un moment dat există o minunată indicaţie scenică pentru actori. Zice acolo: „Coriolanus o ţine pe mama lui de mână. Tăcut”. Deci, Shakespeare îşi dă osteneala să spună că el e tăcut, fiindcă e atât de neobişnuit pentru un personaj shakespearean să fie tăcut. La Cehov, sunt tot timpul oameni care tac. Există pauze, tăceri… Însă, desigur, când ei vorbesc, nu întotdeauna spun ce vor într-adevăr să spună. Pentru că îşi ascund repede gândurile îndărăt. Aşa că, în realitate, cred că sunt foarte, foarte diferiţi.
D.D.:Şi totuşi, Hamlet, ca personaj, ne interesează şi ne uimeşte prin propunerea făcută sieşi de a-şi „ţine limba-nfrâu” şi prin solilocviile sale, doar de noi auzite.
M.P.: Ruşii sunt foarte interesaţi de Hamlet. Cehov era interesat de Hamlet. Cum suntem, noi toţi, interesaţi de Hamlet. În cea dintâi piesă a lui Cehov, Pescăruşul – prima importantă –, Konstantin se gândeşte mereu la Hamlet. El citează din Hamlet. Dar e dificil de ştiut ce credea Cehov despre Shakespeare. Sau despre alţi dramaturgi. Fiindcă e atât de original… Konstantin cred că se aseamănă cu Hamlet… Nu mă pot gândi la vreun alt personaj care să semene cu Hamlet. Dar ambii dramaturgi îşi stăpâneau publicul într-un fel extraordinar. Deşi găsesc că sunt, într-adevăr, foarte diferiţi.
D.D.:Şi ultima întrebare: actualmente, casa cea mai dragă şi ultima locuinţă a lui Cehov, dacea albă de la Ialta aproape că se prăbuşeşte, roasă de paragină şi afectată de indiferenţa umană. Ştiu că, sărbătorind cei 150 de ani de la naşterea scriitorului, aţi iniţiat o strângere de fonduri cu scopul de a păstra acest uriaş centru al memoriei culturale.
M.P.: Da. Am auzit de starea clădirii cam acum doi ani, datorită unei prietene care conduce o organizaţie…
D.D.:Doamna Bartlett…?
M.P.: Da. Tot ce am făcut eu – fiindcă, evident, nu e o situaţie bună, şi mai sunt şi motive politice la mijloc –…
D.D.:Cele trei ţări…
M.P.: Da. Referitor la casa lui Cehov, din cauza schimbărilor din Rusia, nimeni nu îşi mai asumă complet responsabilitatea. Tot ceea ce am făcut eu a fost să organizez o săptămână la un teatru din Londra, unde i-am invitat pe toţi prietenii mei cei mai celebri să vină să vorbească despre Cehov. Dramaturgi, regizori, actori – fiecare, câte o seară. Am avut în fiecare seară o altă reprezentaţie, şi sunt bucuros să spun că în acea săptămână am strâns ₤30.000 pentru salvarea casei. Apoi, s-a petrecut un lucru foarte norocos: oligarhul rus Aleksandr Lebedev – e proprietarul a două (cel puţin de unul ştiu cu siguranţă) ziare englezeşti – m-a sunat în ultima zi a săptămânii şi mi-a zis: „Am auzit ce faci. Cât ai strâns?”, i-am spus: „₤30.000”, „O să pun pe atât. O să dublez suma”. Aşa că am strâns ₤60.000. Eram tare entuziasmat şi bucuros de rezultat. M-am dus şi la dacea, am aruncat o privire în fiecare cotlon al ei, am văzut documentarul radio pe care îl făcea BBC-ul pe această temă. Ar fi o tragedie! E doar o casă, s-ar putea spune, ce contează…? Dar, în cazul lui Cehov, contează enorm.
D.D.:Atmosfera, mândria de a colinda casa, să miroşi trandafirii, să simţi…
M.P.: Exact. E o situaţie diferită decât la Shakespeare, e mai important decât în cazul lui Shakespeare, deoarece dacea lui Cehov exprimă atât de multe despre el! El a proiectat fiecare colţişor, a sădit grădina…
D.D.: …bolta de trandafiri…
M.P.: Absolut.
D.D.: Am putea şi noi contribui cumva, prin a dona reţeta unei reprezentaţii sau ceva de genul acesta…? Am putea contacta pe cineva…?
M.P.: Da, există o campanie „Ialta lui Cehov”, şi o pagină web, yaltachekhov.org, care, dacă o accesaţi, vă va spune exact ce puteţi face pentru a ajuta organizaţia respectivă. Ar fi extraordinar să puteţi face un lucru în sensul acesta. Fiindcă, imediat ce am strâns cele ₤60.000, chiar săptămâna următoare, partea sudică a Rusiei a fost lovită de o furtună teribilă, şi acoperişul casei lui Cehov s-a prăvălit. Aşa că am predat banii, dar necazurile au început din nou, doar o săptămână mai târziu. Deci, avem în continuare nevoie de ajutor.
Michael PENNINGTON despre Shakespeare și Cehov – un interviu în exclusivitate pentru „Teatrul azi”
Actorul britanic de teatru şi de film Michael Pennington a figurat de cinci ori în distribuţia lui „Hamlet” – ceea ce e o carte de vizită suficientă! –, deţinând de două ori rolul titular. În debutul carierei la Royal Shakespeare Company, Peter Hall i-a încredinţat rolul lui Fortinbras; în filmul regizat de Tony Richardson în 1969 era un Laertes incestuos; David Warner l-a făcut Hamlet – „o bestie fascistă”, John Barton l-a însărcinat în 1980, la Stratford-upon-Avon, să restituie „tradiţionala strălucire princiară rolului titular”, Peter Hall l-a distribuit recent în Claudius şi în Duh, acest dublu rol fiind estimat de critică drept cea mai mare izbândă a carierei. În preziua interviului nostru, în amfiteatrul Departamentului de Teatru din Craiova avusese loc, grație Festivalului Internațional Shakespeare, întâlnirea dintre Ion Caramitru şi Michael Pennington, amândoi figurând într-un top alcătuit de „Times” printre cei mai buni interpreţi ai lui Hamlet. (Daria Dimiu)
Actorul britanic de teatru şi de film Michael Pennington a figurat de cinci ori în distribuţia lui Hamlet – ceea ce e o carte de vizită suficientă! –, deţinând de două ori rolul titular. În debutul carierei la Royal Shakespeare Company, Peter Hall i-a încredinţat rolul lui Fortinbras; în filmul regizat de Tony Richardson în 1969 era un Laertes incestuos; David Warner l-a făcut Hamlet – „o bestie fascistă”, John Barton l-a însărcinat în 1980, la Stratford-upon-Avon, să restituie „tradiţionala strălucire princiară rolului titular”, Peter Hall l-a distribuit recent în Claudius şi în Duh, acest dublu rol fiind estimat de critică drept cea mai mare izbândă a carierei.
La English Shakespeare Company – companie fondată de el şi de Michael Bogdanov în 1984 – a fost Henric al V-lea şi pe Richard al II-lea în ciclul complet al tragediilor shakespeareane axate pe Războiul Rozelor. Din galeria personajelor shakespeareane i-a mai interpretat pe Dumaine în Zadarnicele chinuri ale dragostei, Angelo din Măsură pentru măsură, Ferdinand din Furtuna, Mercutio în Romeo şi Julieta, Edgar în Regele Lear, Hector în Troilus şi Cressida, Posthumus din Cymbeline, Leontes în Poveste de iarnă, Timon din Atena. Din dramaturgia universală, a mai putut fi văzut în Crimă şi pedeapsă după Dostoievski, John Gabriel Borkman de Ibsen şi Nebunia lui George al III-lea de Alan Bennett, Oedip Rege de Sofocle, Mizantropul de Molière, Maiorul Barbara de G.B. Shaw, Mai frig decât aici de Laura Wade, Nathan înţeleptul de Lessing, Ultimul mesaj al Cosmonautului… de David Creig, Cei mai buni prieteni de Hugh Whitemore, Înţelegerea de Ian Curteis, Micuţa Nell de Simon Grey, Trei surori de Cehov etc. One-man-show-ul Anton Cehov, scris, regizat şi interpretat de el, a avut premiera în 1984, şi se mai joacă încă.
A scris This Is All For You (1972), Rusia: O călătorie prin Siberia (1977), Războiul Rozelor (1990), Hamlet – manual de utilizare (1996), A douăsprezecea noapte – manual de utilizare (2000), Visul unei nopţi de vară – manual de utilizare (2005), Are you there, Crocodile – Inventing Anton Chekhov (2003), Ghid de buzunar pentru Ibsen, Cehov şi Strindberg (2004), De la coală pe scenă – Trei surori.
În preziua interviului nostru, în amfiteatrul Departamentului de Teatru din Craiova avusese loc, grație Festivalului Internațional Shakespeare, întâlnirea dintre Ion Caramitru şi Michael Pennington, amândoi figurând într-un top alcătuit de Times printre cei mai buni interpreţi ai lui Hamlet. (Daria Dimiu)
„Cel mai mult mi-aş dori să îl întâlnesc într-o zi pe Cehov, iar a doua zi – pe Shakespeare”
Daria DIMIU: Întâi de toate, aş dori să vă pun două întrebări al căror conţinut nu-l cunosc: care e întrebarea pe care o urâţi cel mai tare și cea la care aţi vrea să răspundeţi, însă nu v-a fost niciodată adresată.
Michael PENNINGTON: Întrebarea care nu mi s-a pus niciodată?
D.D.: Da…
M.P.: Nu-mi vine niciuna în minte… Nu ştiu. Care era prima întrebare?
D.D.: Întrebarea pe care o urâţi cel mai tare…
M.P.: Prima, cea care nu îmi face deloc plăcere să-mi fie adresată: să zicem că a fost odată ca niciodată… tocmai încheiasem să joc Hamlet la Royal Shakespeare Company și următorul lucru pe care l-am făcut a fost un proiect de o săptămână în cel de-al treilea film din seria Războiul stelelor. Se chema Return of the Jedi, era o filmare de o săptămână, prea puțin importantă, mi-am terminat treaba şi am mers mai departe. Acum, sunt deseori întrebat „cum a fost să lucraţi cu George Lucas? dar cu Harrison Ford? Cum a fost lucrul la Star Wars?” Nu am cum să răspund, fiindcă am lucrat efectiv doar patru zile, iar acum primesc un număr enorm de scrisori şi altele, referitor la Războiul stelelor. Omul nu poate controla ceea ce îl face celebru. Şi e mai degrabă straniu să te ţină lumea minte pentru Războiul stelelor, şi nu pentru patruzeci de ani în domeniul shakespearean!
D.D.: E comercial şi mai difuzat…
M.P.: Desigur, sunt Michael –„Războiul stelelor” – Pennington… Dar e OK, nu mă plâng cu adevărat. Aceasta e întrebarea care aş vrea, aş spera să nu-mi mai fie pusă.
D.D.: Ne aflăm la Festivalul Internaţional Shakespeare și de aceea aș vrea să vă întreb: de vreme ce aţi susţinut atâtea one-man-show-uri şi de vreme ce i-aţi interpretat pe Hamlet, Laertes, Claudius dimpreună cu Fantoma, ba chiar şi pe Fortimbras, aţi fi interesat să faceţi un alt mono-show în care să interacţionaţi cu dumneavoastră înşivă?
M.P.: Un one-man Shakespeare? S-a mai făcut aşa ceva.
D.D.: Da…?
M.P.: Da. Am auzit de asta. Cred că ar fi o muncă foarte anevoioasă. În solo-show-ul pe care îl joc, numit Sweet William, am un fel de dialog între două, de fapt, trei persoane, în interiorul piesei. Şi e foarte dificil de realizat. E posibil de susţinut pentru o scurtă perioadă de timp. Dar să menţii o seară întreagă cu voci diferite, accente variate, diferenţe de joc… Cred că, poate, asta e mai bine să fie lăsat în seama altcuiva.
D.D.: Publicul din Craiova v-a văzut în Sweet William, care a fost tradus aici drept Nobile William…
M.P.: Ştiu…
D.D.: …dar publicul din România e, din păcate, mai puţin la curent cu activitatea dumneavoastră de autor, cu „manualele de întrebuinţare” pe care le-aţi scris şi care prezintă şi dezvăluie A douăsprezecea noapte, Hamlet, Visul unei nopţi de vară dintr-o dubla perspectivă, de specialist şi „din interior”. Mai urmează ceva?
M.P.: Editorul meu îmi tot spune că ar trebui să procedez la fel pentru toate cele treizeci şi şapte de piese ale lui Shakespeare. Însă, dacă luaţi în calcul vârsta mea, veţi vedea că asemenea plan nu e prea realist. Fiindcă fiecare carte îmi ia, poate, cam doi ani până la finalizare, iar eu mare a parte a timpului lucrez ca actor; practic scrisul doar ca activitate secundară. Aşadar, matematica îmi e împotrivă. Totuşi, în prezent lucrez la o carte ce va avea acelaşi titlu ca şi al meu Sweet William sau Nobile William – cum îl numiţi dumneavoastră – , în care voi încerca să acopăr piesele shakespeareane, într-o singură carte. Nu foarte amplă, dar va fi un fel de ultimă carte despre Shakespeare, fiindcă nu vreau să mai scriu. Aş mai putea face una sau două piese individuale, dar ele presupun o muncă foarte grea, şi sunt foarte dificil de realizat. Şi le-aş putea face doar pe acelea pe care le cunosc extrem de bine, or în Hamlet am jucat de cinci sau şase ori, Visul unei nopţi de vară am regizat-o, A douăsprezecea noapte am montat-o în trei ţări, în Anglia, în America şi în Japonia. Cu altele sunt familiarizat, dar nu le cunosc într-un mod atât de intim. Ca atare, cred că n-ar fi cazul să scriu o carte întreagă despre ele. Volumul Sweet William va atinge totuşi și celelalte piese.
D.D.: Aş vrea să vorbim şi despre Cehov. Am citit odată că doar cu această personalitate unică v-aţi dori să petreceţi o zi.
M.P.: Da, da, da.
D.D.: Am impresia că a vrea să-ţi petreci o singură zi cu cineva e un compliment mai mare decât a alege acea persoană pentru o vacanţă. Mai ştiu că, în 1975, întorcându-vă dintr-un turneu în Japonia, aţi traversat Rusia cu trenul. Un itinerar similar îl făcuse pe Cehov, cu un secol înainte, ca să scrie Călătorie spre Sahalin. Şi din această călătorie a dumneavoastră s-au născut cartea: Rusia: O călătorie prin Siberia, dar şi monodrama Anton Cehov. Cum s-a ivit însăşi forma acesteia din urmă, de Cehov-par-lui-même?
M.P.: În timpul acestei călătorii de-a lungul Rusiei, m-am oprit în apropiere de Irkuţk, care se află chiar în mijlocul Siberiei. Şi am mers să-mi cumpăr o sticlă de vodcă dintr-o prăvălie specializată în băuturi. Era într-o casă foarte veche. Cel care mi-a vândut vodca mi-a spus că, în secolul al XIX-lea, acolo era un hotel. Şi mi-a zis numele hotelului. Citeam, în vremea aceea, biografia lui Cehov, şi am descoperit că şi el fusese cazat în acest hotel, că şi el călătorise prin Siberia, mergând în direcţie inversă, spre est, înspre Sahalin, şi trebuie să fi călătorit în multe direcţii. Aşadar, eu cumpăram o sticlă de vodcă din exact acelaşi loc unde el făcuse un popas în călătoria lui. Cred că este o coincidenţă interesantă. Am fost foarte surprins să aflu din acea biografie că el realizase această călătorie. Deoarece sănătatea lui era atunci foarte precară, şi aceea era o călătorie foarte foarte greu de întreprins în secolul XIX. Ceea ce mă interesează acum, lăsând la o parte că vorbim de un mare scriitor, e că a fost un mare călător, un mare medic, a fost un mare soţ, şi mi se pare că e un model uman a ceea ce înseamnă să fii o persoană minunată.
D.D.: Şi foarte altruist.
M.P.: Da, foarte altruist, într-adevăr. A făcut extrem de multe… Şi pare să fi avut o certă influenţă asupra tuturor celor pe care i-a cunoscut. Ceea ce cred că e bine. Era un scriitor atipic. Cred că era un tip modest. Şi aş vrea să-i vorbesc. Problema e că, dacă l-aş întâlni pe Cehov, bănuiesc că ar refuza să vorbească despre orice altceva în afară de pescuit şi papioane! În mod sigur nu ar vorbi despre nimic serios, fiindcă nu-i plăceau astfel de conversaţii. Dar, din rândul tuturor marilor scriitori, cel mai mult mi-aş dori să îl întâlnesc într-o zi pe Cehov, iar a doua zi – pe Shakespeare. S-ar putea însă ca, în privinţa lui Shakespeare, să întâmpin dificultăţi de limbă, să nu înţeleg ce spune.
D.D.: Într-un mod straniu, la depărtare de trei secole, personajele principale ale lui Cehov se aseamănă oarecum cu Hamlet, prin lupta lor cu un destin neasumat, în continua lor aşteptare.
M.P.: Hm, hm, da…
D.D.: E vreo înrudire care v-a făcut să-i plăceţi pe britanicul Shakespeare şi pe Cehov?
M.P.: De fapt, cred că există o diferenţă. Deoarece eu cred că A.P.Cehov s-a specializat în ceea ce nu este rostit. Ceea ce este gândit, dar nu spus. În lucrurile mici pe care le fac oamenii. În timp ce, la Shakespeare, aceasta nu e deloc valabil. În Shakespeare, trebuie să vorbeşti ca să exişti. Când nu vorbeşti, nu exişti. În Coriolanus, la un moment dat există o minunată indicaţie scenică pentru actori. Zice acolo: „Coriolanus o ţine pe mama lui de mână. Tăcut”. Deci, Shakespeare îşi dă osteneala să spună că el e tăcut, fiindcă e atât de neobişnuit pentru un personaj shakespearean să fie tăcut. La Cehov, sunt tot timpul oameni care tac. Există pauze, tăceri… Însă, desigur, când ei vorbesc, nu întotdeauna spun ce vor într-adevăr să spună. Pentru că îşi ascund repede gândurile îndărăt. Aşa că, în realitate, cred că sunt foarte, foarte diferiţi.
D.D.: Şi totuşi, Hamlet, ca personaj, ne interesează şi ne uimeşte prin propunerea făcută sieşi de a-şi „ţine limba-nfrâu” şi prin solilocviile sale, doar de noi auzite.
M.P.: Ruşii sunt foarte interesaţi de Hamlet. Cehov era interesat de Hamlet. Cum suntem, noi toţi, interesaţi de Hamlet. În cea dintâi piesă a lui Cehov, Pescăruşul – prima importantă –, Konstantin se gândeşte mereu la Hamlet. El citează din Hamlet. Dar e dificil de ştiut ce credea Cehov despre Shakespeare. Sau despre alţi dramaturgi. Fiindcă e atât de original… Konstantin cred că se aseamănă cu Hamlet… Nu mă pot gândi la vreun alt personaj care să semene cu Hamlet. Dar ambii dramaturgi îşi stăpâneau publicul într-un fel extraordinar. Deşi găsesc că sunt, într-adevăr, foarte diferiţi.
D.D.: Şi ultima întrebare: actualmente, casa cea mai dragă şi ultima locuinţă a lui Cehov, dacea albă de la Ialta aproape că se prăbuşeşte, roasă de paragină şi afectată de indiferenţa umană. Ştiu că, sărbătorind cei 150 de ani de la naşterea scriitorului, aţi iniţiat o strângere de fonduri cu scopul de a păstra acest uriaş centru al memoriei culturale.
M.P.: Da. Am auzit de starea clădirii cam acum doi ani, datorită unei prietene care conduce o organizaţie…
D.D.: Doamna Bartlett…?
M.P.: Da. Tot ce am făcut eu – fiindcă, evident, nu e o situaţie bună, şi mai sunt şi motive politice la mijloc –…
D.D.: Cele trei ţări…
M.P.: Da. Referitor la casa lui Cehov, din cauza schimbărilor din Rusia, nimeni nu îşi mai asumă complet responsabilitatea. Tot ceea ce am făcut eu a fost să organizez o săptămână la un teatru din Londra, unde i-am invitat pe toţi prietenii mei cei mai celebri să vină să vorbească despre Cehov. Dramaturgi, regizori, actori – fiecare, câte o seară. Am avut în fiecare seară o altă reprezentaţie, şi sunt bucuros să spun că în acea săptămână am strâns ₤30.000 pentru salvarea casei. Apoi, s-a petrecut un lucru foarte norocos: oligarhul rus Aleksandr Lebedev – e proprietarul a două (cel puţin de unul ştiu cu siguranţă) ziare englezeşti – m-a sunat în ultima zi a săptămânii şi mi-a zis: „Am auzit ce faci. Cât ai strâns?”, i-am spus: „₤30.000”, „O să pun pe atât. O să dublez suma”. Aşa că am strâns ₤60.000. Eram tare entuziasmat şi bucuros de rezultat. M-am dus şi la dacea, am aruncat o privire în fiecare cotlon al ei, am văzut documentarul radio pe care îl făcea BBC-ul pe această temă. Ar fi o tragedie! E doar o casă, s-ar putea spune, ce contează…? Dar, în cazul lui Cehov, contează enorm.
D.D.: Atmosfera, mândria de a colinda casa, să miroşi trandafirii, să simţi…
M.P.: Exact. E o situaţie diferită decât la Shakespeare, e mai important decât în cazul lui Shakespeare, deoarece dacea lui Cehov exprimă atât de multe despre el! El a proiectat fiecare colţişor, a sădit grădina…
D.D.: …bolta de trandafiri…
M.P.: Absolut.
D.D.: Am putea şi noi contribui cumva, prin a dona reţeta unei reprezentaţii sau ceva de genul acesta…? Am putea contacta pe cineva…?
M.P.: Da, există o campanie „Ialta lui Cehov”, şi o pagină web, yaltachekhov.org, care, dacă o accesaţi, vă va spune exact ce puteţi face pentru a ajuta organizaţia respectivă. Ar fi extraordinar să puteţi face un lucru în sensul acesta. Fiindcă, imediat ce am strâns cele ₤60.000, chiar săptămâna următoare, partea sudică a Rusiei a fost lovită de o furtună teribilă, şi acoperişul casei lui Cehov s-a prăvălit. Aşa că am predat banii, dar necazurile au început din nou, doar o săptămână mai târziu. Deci, avem în continuare nevoie de ajutor.
Craiova, 1 mai 2010
Interviu realizat de Daria DIMIU
Foto (jos): Dacea lui Cehov