„Spectacolul‑miracol” de Mircea Morariu („Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess”, adaptare scenică de S. Anastasof după un scenariu de Lars von Trier – Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu)

În lumea şi în vremurile în care trăim e foarte trendy să spui sus şi tare că ştii tot şi că ai văzut tot. Să spui că, fiind critic de teatru, sigur că ai văzut tot, deşi mitul criticului care vede tot e demult spulberat. Că ai văzut nu doar toate spectacolele importante din ţară, ba chiar şi din Lume, ci şi toate filmele mari. Iată, eu mărturisesc că nu am văzut filmul lui Lars von Trier „Breaking the Waves”, cel care în 1996 inaugura trilogia „Golden Heart”. Aşa încât am urmărit şi pot judeca spectacolul cu „Breaking the Waves” / „Viaţa binecuvântată a lui Bess”, regizat de Radu‑Alexandru Nica la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ din Sibiu nu prin comparaţie cu modelul, ci ca un produs estetic de sine stătător.

Şi primul lucru pe care aş dori să îl spun e că – dincolo de realitatea că ne aflăm în faţa unui spectacol foarte bun, în care un tânăr director de scenă face dovada unei suprinzătoare maturităţi creatoare (suprinzătoare şi nu prea, dacă ţinem seama de câteva dintre antecedentele sale profesionale), în care scenografia lui Dragoş Buhagiar e copleşitoare, în care muzica de scenă şi sound‑design‑ul aparţinându‑i lui Vlaicu Golcea sunt fără cusur, în care întreaga distribuţie funcţionează ireproşabil atingând nivelul de trupă, în care titulara rolului principal, Ofelia Popii, se arată din nou a fi o mare actriţă, posesoare a unor uriaşe energii creatoare şi a unui exemplar devotament faţă de profesie – Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess e ceva de care eu, personal, aveam o mare, o nespusă nevoie. O nevoie deopotrivă psihică şi senzorială.

Să mă explic. Nu voi obosi niciodată să repet că mersul la teatru trebuie să fie, înainte de orice, o bucurie. Că nu poţi fi critic de teatru decât atâta vreme cât, prin natura profesiei, te bucuri la gândul că pentru tine verbul a trebui are cu totul alte conotaţii decât cele ce te duc cu gândul la o obligaţie ori la o coerciţie, că acest verb, în cazul tău, nu e nici măcar un sinonim imperfect al verbului a sili. Dar, cum şi criticul de teatru e om, din cauza lui sau poate din cauza a ceea ce îi e dat să vadă într‑o anume etapă a existenţei sale, i se poate întâmpla să simtă că se află într‑un moment de cumpănă. Că parcă nu mai poate „cupla“ cu ceea ce se întâmplă pe scenă şi că nu mai „cuplează“ cu sine. Când începe să fie bântuit de gândul că, poate, ar fi bine să renunţe.

Or, Breaking the Waves înseamnă pentru mine ceea ce aş numi un spectacol‑miracol sau un spectacol‑leac. Un spectacol care, întâi de toate, rămâne important fiindcă mi‑a adus împăcarea cu mine şi cu teatrul. Un spectacol-locomotivă, însă poate nu neapărat în sensul în care înţelegea sintagma marele Liviu Ciulei. În fine, un spectacol graţie căruia am regăsit emoţia şi bucuria de a fi spectator. Pentru toate aceste motive îi sunt recunoscător lui Radu‑Alexandru Nica, actriţei Ofelia Popii, colegilor ei din distribuţie, tuturor celor ce au făcut ca miracolul să se producă.

Nu exclud deloc ca rândurile de mai sus să le pară cititorilor patetice ori excesive. Dar mi le‑am asumat de bună voie, din solidaritate şi, din nou, din recunoştinţă faţă de tânărul regizor şi de echipa lui. Căci, la rândul său, aşa după cum el însuşi mărturiseşte într‑un text publicat în caietul de sală, Radu‑Alexandru Nica a vrut să nu fie trendy sau up‑to‑date, ci şi‑a dorit să înfăptuiască un spectacol despre credinţă, o credinţă înţeleasă altfel decât în sensul strict religios al cuvântului, despre spiritul de sacrificiu, despre depăşirea limitelor umane. Breaking the Waves înseamnă un spectacol despre umanitate şi despre omenie. Se prea poate să fie voci care să îl acuze pe Radu‑Alexandru Nica de inadecvare. Fiindcă nu prea mai e de bon ton să arăţi că eşti sensibil, să îţi arăţi compasiunea pentru aproapele tău şi admiraţia pentru spiritul său de sacrificiu, altfel decât în megashow‑uri, tele‑tonuri şi tele‑donuri televizate, nicidecum la teatru. Eu cred că Breaking the Waves se individualizează prin adecvare tocmai datorită acestei inadecvări cum nu se poate mai potrivite.

Bess, protagonista spectacolului sibian, e o fată simplă, handicapată mintal. „Un coeur simple“, cum i‑ar fi spus Flaubert. „Un om al exceselor generoase“, cum o caracterizează regizorul. Un om marginal, deloc bine privit de comunitatea în care trăieşte. Numai şi numai fiindcă e altfel. Fiindcă e handicapată şi pentru că e de altă credinţă decât majoritatea. Nu e nicidecum pe placul bătrânilor calvinişti şi nici pe cel al capilor Bisericii. Are serioase porbleme medicale, dar doctorii o tratează ori superficial, ori prea radical. Totuşi, tânărul Jan se îndrăgosteşte de ea, vrea să o ia de nevastă. Primeşte cu greu aprobarea pentru căsătorie. Mai apoi, proaspătului soţ i se întâmplă să aibă un accident de muncă în urma căruia rămâne cu grave sechele. Nimeni nu crede că se va recupera, mai nimeni nu crede că va supravieţui. Ori dacă va supravieţui, va fi doar o legumă. „Prognostic rezervat“, cum se spune în limbaj medical. „Mai bine să îl ia Dumnezeu!“, cum se spune în limbaj obişnuit. Singura care speră şi e gata la orice sacrificiu pentru ca soţul ei să supravieţuiască e Bess. Sub influenţa medicamentelor, Jan îi cere lui Bess să facă cât mai mult sex, cu oricine şi oricând, şi să vină să îi povestească ce a simţit. Se poate ca Jan să creadă că astfel Bess va trăi normalitatea, tot la fel cum se poate ca astfel Jan să vrea să mai încerce nişte senzaţii ce par a‑i fi de aici mai departe interzise. Bess îi dă ascultare şi îi îndeplineşte dorinţa. Va încălca orice cutumă socială, orice regulă a normalităţii, orice cod moral ori bisericesc. Se va prostitua. Va fi brutalizată fizic şi moral, va fi excomunicată. Dar Bess e fericită. E convinsă că sacrificiul ei îi va salva viaţa lui Jan. Şi viaţa îi va da dreptate. Comunitatea, Biserica şi religia oficială, nu. În numele dogmei, toţi şi toate o vor mai sacrifica odată pe Bess.

Spectacolul de la Teatrul Naţional „Radu Stanca“ are calitatea de a spune această poveste cu emoţie şi cu căldură. Regia lui Radu‑Alexandru Nica are darul de a stărui exact cât trebuie asupra mecanismului complicat, de infinită subtilitate, care motivează acţiunile fiecărui personaj. Scenografia lui Dragoş Buhagiar e grandioasă, luxuriantă, dar nu are nimic în plus, niciun element deranjant, nimic ce ar putea fi de natură să şocheze. Montarea se serveşte de proiecţiile video datorate lui Daniel Gontz, însă o face în asemenea chip, încât niciun moment nu ai sentimentul că ele sunt nişte „cârje“ la care face apel directorul de scenă spre a o scoate la capăt. Muzica şi sound‑design‑ul iscălite de Vlaicu Golcea au însuşirea de a fi nu un simplu adjuvant, ci elemente intrinseci spectacolului. În concluzie, Breaking the Waves e un spectacol definit prin organicitate. Însuşire tot mai rară în vremea din urmă pe scenele noastre. Forţa montării se naşte tocmai din organicitatea integrării emoţiei cu rigoarea şi nicidecum doar din exuberanţa expresiei care e reală, dar care nu sufocă nici spectacolul şi nici expunerea ideii. O expunere deloc expozitivă, nicidecum didactică ori demonstrativă. Tu, spectator, vibrezi, te emoţionezi, poate chiar simţi o lacrimă în ochi, dar nu aluneci în melodramă. Pentru că realizatorii spectacolului au avut grija şi ştiinţa de a înlătura acest pericol.

Ofelia Popii, interpreta rolului Bess, câştigă în Breaking the Waves un mare pariu. Ne face să ne părăsim propria lume pentru a intra în lumea lui Bess. Nu cade niciun singur minut în pericolul autocitării. Face un mare rol al carierei sale, dar îl face slujindu‑se de cu totul alte mijloace decât cele care i‑au adus marele succes din Faust‑ ul lui Purcărete. Actriţa are o forţă colosală, o demenţă sublimă, superbă, a jocului, o determinare şi o capacitate de a‑şi depăşi limitele propriei fiinţe. Iar din energia şi din devotamentul ei par a‑şi găsi forţa toţi partenerii ei de scenă: actorii Diana Fufezan, Dana Taloş, Marius Turdeanu, Ciprian Scurtea, Dan Glasu, Adrian Matioc, Gelu Potzolli, Liviu Vlad, Cristian Stanca. Unora dintre ei rolul le impunea să joace cu tuşe tari. Meritul, ştiinţa, arta lor e că le‑au identificat şi jucat fără a cădea în grosier ori în grotesc, că îşi păstrează echilibrul atunci când evoluează pe tăişul extrem de riscant care e parte a sarcinilor lor artistice. Cu toţii zămislesc un spectacol de zile mari. Un spectacol‑miracol. Cel puţin pentru mine.