Primă parte dintr-o faimoasă trilogie (ajunsă şi pe scenele de la Sibiu ori Târgu Mureş), „Contra progresului” este o succesiune de tablouri scurte, pe care autorul catalan (n. 1976) le caracterizează drept „burleşti“. Şapte miniaturi (ca în reprezentările alegorice ale păcatelor capitale) desfid, cu o remarcabilă forţă a „situaţiei“ şi replicii, mitul evoluţiei în sens ascendent al speciei umane, nesmintita ei încredere într-o „lume mai bună“.
La primele sale reprezentaţii, Contra progresului de Esteve Soler, prezentat ca „un masterclass în regia lui Bobi Pricop“, în spaţiul experimental de la Sala „Izvor“ a Teatrului „Bulandra“ – „Laboratorul de noapte“ –, aminteşte destul de mult tehnica de decupaj regizoral exersată în spectacolul de debut Jocuri în curtea dinspate de Edna Mazya. Şi aici, fiecare dintre cei trei actori (colegi de generaţie) – Ioana Manciu, Vlad Pavel şi Cezar Grumăzescu –, cărora li s-a alăturat Aida Avieriţei, interpretează mai multe personaje, într-un spaţiu de joc neutru, înconjurat de public pe trei laturi, secvenţele de acţiune fiind delimitate cu ajutorul luminilor (care, pâlpâind a „pană de curent“, corespund „întunericului“ dorit de autor). Şi aici, mişcarea scenică depinde de variatele dispuneri ale unor scaune de birou, obligându-i, astfel, pe actori să-şi descopere expresivitatea mai mult în imobilitate şi să-şi domine emoţiile, inevitabil copleşitoare, în condiţiile apropierii de spectatori. De aceea, cu atât mai surprinzătoare mi s-a părut opţiunea lui Bobi Pricop pentru o gamă de joc disonantă, cu accente vocale şarjate, gesticulaţie stridentă şi faciesuri descompuse. Sunt mijloacele prin care actorii săi aşază „în ramă“ o serie de tipuri umane şi aşa golite, în piesa lui Soler, de conştiinţă (morală, afectivă, socială), asemeni unor avortoni meniţi să ne pună în faţă versiunea caricaturală a „viitorului nostru postuman“.
Primă parte dintr-o faimoasă trilogie (ajunsă şi pe scenele de la Sibiu ori Târgu Mureş), Contra progresului este o succesiune de tablouri scurte, pe care autorul catalan (n. 1976) le caracterizează drept „burleşti“. Şapte miniaturi (ca în reprezentările alegorice ale păcatelor capitale) desfid, cu o remarcabilă forţă a „situaţiei“ şi replicii, mitul evoluţiei în sens ascendent al speciei umane, nesmintita ei încredere într-o „lume mai bună“. Se succed, aşadar, imagini ale însingurării absolute (în cuplu, în familie, în comunitate), ale refuzului de a fi confruntat cu celălalt şi de a-ţi asuma responsabilităţi: de la stupoarea comică a consumatorului de programe TV în 3D, atunci când în livingul său îşi face apariţia, în carne şi oase, copilul afgan din jurnalul de ştiri, la cinismul fără margini al martorilor unui accident de tramvai, care-i refuză victimei dreptul la asistenţă medicală, pentru că nu pot rata nicio secundă din spectacolul pe care-l oferă suferinţa acesteia; de la delirul corporatistului care inventează o nouă religie, doar pentru a-şi optimiza profitul afacerii proprii, la oroarea întipărită pe chipurile copiilor şi al învăţătoarei, atunci când basmul citit în clasă capătă „aievea“ turnura unui thriller.
Pentru Esteve Soler, „progresul“ e un înger exterminator, un soare înşelător şi crud, o halucinaţie colectivă, urmată însă de agonia lentă, invariabil solitară. Nici absurde, nici suprarealiste, aflate – aş spune – la ani-lumină distanţă de universul unui Beckett ori Ionesco, viziunile lui se înrudesc mai degrabă, prin ton, cu textele lui Thomas Bernhard, iar prin imagini, cu Blasted al lui Sarah Kane. (De altfel, pe Bernhard tânărul dramaturg l-a dramatizat, iar traducerile sale din Kane au fost montate pe scene catalane.) Cum spuneam, însă, Bobi Pricop se aventurează încă şi mai departe: el încredinţează unui Narator (Ioana Manciu) didascaliile, conferind astfel imaginilor lui Soler un fel de supracontrol, coerenţa unei utopii întunecate; mizează nu doar pe jocul „în sanguină“ al actorilor, ci şi pe gestionarea atentă a distanţelor dintre protagoniştii fiecărei secvenţe: contactul fizic e exclus, orice apropiere fiind privită ca o intruziune în spaţiul ultrasecurizat al celuilalt. Direcţia devine cu atât mai clară după ce, în „prefaţa“ spectacolului, actorii aşezaţi în scaune cu rotile se deplasează de la un spectator la altul, scrutându-i insistent, ca şi cum ar contempla o realitate familiară şi totuşi îndepărtată, străină. Ori când victima accidentului, prăbuşită în scaun (Cezar Grumăzescu), imploră cu glas tot mai stins ajutorul spectatorilor, făcându-i să perceapă cu atât mai intens – jenaţi, dar şi uşuraţi – povara ficţiunii.
Altfel spus, ceea ce iniţial eşti tentat să respingi, punând pe seama inadecvării tonului adoptat de spectacol la spaţiul intim al „Laboratorului de noapte“, devine – secvenţă cu secvenţă – opţiune asumată. E adevărat că orice studio experimental care-şi respectă statutul ar trebui să fie exact un astfel de loc, rezervat nu atât celor preocupaţi să „confirme“, cât mai ales celor dornici să caute, fie şi în direcţii „greşite“. Căutând, deci, Bobi Pricop dezvăluie un filon mai puţin evident, poate, la o simplă lectură a textului lui Esteve Soler. Felul în care regizorul imaginează ultimul tablou – cu siguranţă, şi cel mai sumbru, mai fără de umor şi speranţă – aminteşte celebrele viziuni fantastice şi întunecate ale lui Goya. Deasupra scaunelor răsturnate în mijlocul scenei, exponentul unei noi specii, ieri în extincţie, azi dominatoare (Vlad Pavel), face rechizitoriul unei omeniri excedentare, care trebuie sacrificată din faşă, în numele „biodiversităţii terestre“. Argumentele ce justifică masacrul ne sunt deja familiare: soldatul-focă lovind trupul însângerat a unui copil-jucărie e, în felul său, un Saturn care-şi devorează fiul, uzurpatorul învins de propria-i himeră.
Teatrul „Bulandra“, „Laboratorul de noapte“ – Contra progresului de Esteve Soler. Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ. Regia: Bobi Pricop. Scenografia: Rodica Ştirbu. Cu: Ioana Manciu, Aida Avieriţei, Vlad Pavel, Cezar Grumăzescu. Data reprezentaţiei: 29 mai 2013.
„Progresul devorându-şi fiii” de Andreea Dumitru („Contra progresului” de Esteve Soler – Teatrul „Bulandra“, „Laboratorul de noapte“)
Primă parte dintr-o faimoasă trilogie (ajunsă şi pe scenele de la Sibiu ori Târgu Mureş), „Contra progresului” este o succesiune de tablouri scurte, pe care autorul catalan (n. 1976) le caracterizează drept „burleşti“. Şapte miniaturi (ca în reprezentările alegorice ale păcatelor capitale) desfid, cu o remarcabilă forţă a „situaţiei“ şi replicii, mitul evoluţiei în sens ascendent al speciei umane, nesmintita ei încredere într-o „lume mai bună“.
La primele sale reprezentaţii, Contra progresului de Esteve Soler, prezentat ca „un masterclass în regia lui Bobi Pricop“, în spaţiul experimental de la Sala „Izvor“ a Teatrului „Bulandra“ – „Laboratorul de noapte“ –, aminteşte destul de mult tehnica de decupaj regizoral exersată în spectacolul de debut Jocuri în curtea din spate de Edna Mazya. Şi aici, fiecare dintre cei trei actori (colegi de generaţie) – Ioana Manciu, Vlad Pavel şi Cezar Grumăzescu –, cărora li s-a alăturat Aida Avieriţei, interpretează mai multe personaje, într-un spaţiu de joc neutru, înconjurat de public pe trei laturi, secvenţele de acţiune fiind delimitate cu ajutorul luminilor (care, pâlpâind a „pană de curent“, corespund „întunericului“ dorit de autor). Şi aici, mişcarea scenică depinde de variatele dispuneri ale unor scaune de birou, obligându-i, astfel, pe actori să-şi descopere expresivitatea mai mult în imobilitate şi să-şi domine emoţiile, inevitabil copleşitoare, în condiţiile apropierii de spectatori. De aceea, cu atât mai surprinzătoare mi s-a părut opţiunea lui Bobi Pricop pentru o gamă de joc disonantă, cu accente vocale şarjate, gesticulaţie stridentă şi faciesuri descompuse. Sunt mijloacele prin care actorii săi aşază „în ramă“ o serie de tipuri umane şi aşa golite, în piesa lui Soler, de conştiinţă (morală, afectivă, socială), asemeni unor avortoni meniţi să ne pună în faţă versiunea caricaturală a „viitorului nostru postuman“.
Primă parte dintr-o faimoasă trilogie (ajunsă şi pe scenele de la Sibiu ori Târgu Mureş), Contra progresului este o succesiune de tablouri scurte, pe care autorul catalan (n. 1976) le caracterizează drept „burleşti“. Şapte miniaturi (ca în reprezentările alegorice ale păcatelor capitale) desfid, cu o remarcabilă forţă a „situaţiei“ şi replicii, mitul evoluţiei în sens ascendent al speciei umane, nesmintita ei încredere într-o „lume mai bună“. Se succed, aşadar, imagini ale însingurării absolute (în cuplu, în familie, în comunitate), ale refuzului de a fi confruntat cu celălalt şi de a-ţi asuma responsabilităţi: de la stupoarea comică a consumatorului de programe TV în 3D, atunci când în livingul său îşi face apariţia, în carne şi oase, copilul afgan din jurnalul de ştiri, la cinismul fără margini al martorilor unui accident de tramvai, care-i refuză victimei dreptul la asistenţă medicală, pentru că nu pot rata nicio secundă din spectacolul pe care-l oferă suferinţa acesteia; de la delirul corporatistului care inventează o nouă religie, doar pentru a-şi optimiza profitul afacerii proprii, la oroarea întipărită pe chipurile copiilor şi al învăţătoarei, atunci când basmul citit în clasă capătă „aievea“ turnura unui thriller.
Pentru Esteve Soler, „progresul“ e un înger exterminator, un soare înşelător şi crud, o halucinaţie colectivă, urmată însă de agonia lentă, invariabil solitară. Nici absurde, nici suprarealiste, aflate – aş spune – la ani-lumină distanţă de universul unui Beckett ori Ionesco, viziunile lui se înrudesc mai degrabă, prin ton, cu textele lui Thomas Bernhard, iar prin imagini, cu Blasted al lui Sarah Kane. (De altfel, pe Bernhard tânărul dramaturg l-a dramatizat, iar traducerile sale din Kane au fost montate pe scene catalane.) Cum spuneam, însă, Bobi Pricop se aventurează încă şi mai departe: el încredinţează unui Narator (Ioana Manciu) didascaliile, conferind astfel imaginilor lui Soler un fel de supracontrol, coerenţa unei utopii întunecate; mizează nu doar pe jocul „în sanguină“ al actorilor, ci şi pe gestionarea atentă a distanţelor dintre protagoniştii fiecărei secvenţe: contactul fizic e exclus, orice apropiere fiind privită ca o intruziune în spaţiul ultrasecurizat al celuilalt. Direcţia devine cu atât mai clară după ce, în „prefaţa“ spectacolului, actorii aşezaţi în scaune cu rotile se deplasează de la un spectator la altul, scrutându-i insistent, ca şi cum ar contempla o realitate familiară şi totuşi îndepărtată, străină. Ori când victima accidentului, prăbuşită în scaun (Cezar Grumăzescu), imploră cu glas tot mai stins ajutorul spectatorilor, făcându-i să perceapă cu atât mai intens – jenaţi, dar şi uşuraţi – povara ficţiunii.
Altfel spus, ceea ce iniţial eşti tentat să respingi, punând pe seama inadecvării tonului adoptat de spectacol la spaţiul intim al „Laboratorului de noapte“, devine – secvenţă cu secvenţă – opţiune asumată. E adevărat că orice studio experimental care-şi respectă statutul ar trebui să fie exact un astfel de loc, rezervat nu atât celor preocupaţi să „confirme“, cât mai ales celor dornici să caute, fie şi în direcţii „greşite“. Căutând, deci, Bobi Pricop dezvăluie un filon mai puţin evident, poate, la o simplă lectură a textului lui Esteve Soler. Felul în care regizorul imaginează ultimul tablou – cu siguranţă, şi cel mai sumbru, mai fără de umor şi speranţă – aminteşte celebrele viziuni fantastice şi întunecate ale lui Goya. Deasupra scaunelor răsturnate în mijlocul scenei, exponentul unei noi specii, ieri în extincţie, azi dominatoare (Vlad Pavel), face rechizitoriul unei omeniri excedentare, care trebuie sacrificată din faşă, în numele „biodiversităţii terestre“. Argumentele ce justifică masacrul ne sunt deja familiare: soldatul-focă lovind trupul însângerat a unui copil-jucărie e, în felul său, un Saturn care-şi devorează fiul, uzurpatorul învins de propria-i himeră.
Teatrul „Bulandra“, „Laboratorul de noapte“ – Contra progresului de Esteve Soler. Traducerea: Luminiţa Voina-Răuţ. Regia: Bobi Pricop. Scenografia: Rodica Ştirbu. Cu: Ioana Manciu, Aida Avieriţei, Vlad Pavel, Cezar Grumăzescu. Data reprezentaţiei: 29 mai 2013.
http://www.bulandra.ro/ro/stagiunea-curenta/sala-liviu-ciulei-laborator/482-contra-progresului.html