Oana Predescu este actriță de teatru și film, angajată a Teatrului Excelsior și forță a naturii. Pășește în lumina reflectorului cu precizie și cu îndrăzneala de a nu se repeta și de a (se) căuta în permanență. În 2020, a fost nominalizată pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru performanța din rolul Morticia Addams (Familia Addams, regia și coregrafia Răzvan Mazilu) în cadrul Galei Premiilor UNITER. Are o prezență scenică versatilă, de nerecunoscut de la o ipostază la alta, dublată de o siguranță incisivă și o disciplină de fier. Oana Predescu jonglează din poignet cu mijloacele de expresie scenică. Cântă. Dansează. Presară fragilitate peste tărie. Le împachetează pe toate într-o panglică de luciditate. Dă senzația că nimic nu este întâmplător; este reflexivă și prezentă, limpede și rațională.
foto Andrei Gîndac – Two Bugs
Raluca CÎRCIUMARU: De câteva stagiuni, Teatrul Excelsior se bucură de o nouă direcție artistică. Sunteți pe o pantă ascendentă incontestabilă atât calitativ și cantitativ, cât și în ceea ce privește vâlva stârnită în rândul spectatorilor. Cum resimți tu acest moment? Ce înseamnă el pentru Oana Predescu?
Oana PREDESCU: Este un moment de grație al Teatrului Excelsior și cred că el a început odată cu cele două musicaluri marca Răzvan Mazilu, Familia Addams și Opera de trei parale, adică de prin 2019. Vlad Cristache, actualul manager, a reușit să aplice o politică repertorială coerentă, să îmbogățească oferta de spectacole cu titluri variate și cu mare priză la public, să aducă regizori importanți și să pună în valoare actorii teatrului, atât pe noii veniți, cât și pe veteranii trupei. Pot spune că fac parte dintr-un colectiv solid, unit, cu personalități distincte, dar cu valori comune. Cumva, simt că a venit vremea ca Excelsior să „ocupe locul” la masa celor mai importante teatre din București și din țară.
R.C.:Ce înseamnă pentru tine un teatru pentru adolescenți și tineri? Cu ce este „altfel” activitatea de la Excelsior?
O.P.: Cred că atmosfera este răspunsul. În acest teatru, atmosfera de lucru este una relaxată. Nu înseamnă că nu avem ambiții, că nu există concurență sau dorința de autodepășire, dar, până acum, componenta umană nu a fost alterată de orgolii meschine. Cât despre teatrul dedicat tinerilor, nu cred că sunt alte reguli ale meseriei, ele sunt aceleași, iar aici mă refer la onestitate, la adevărul scenic, aspecte care trec instant dincolo de rampă. Tinerii de azi sunt extrem de exigenți, au un acut simț al vizualului, detectează imediat fake-ul, de aceea este esențial pentru noi să ne raportăm cu maximă sinceritate la actul teatral.
R.C.:Pari neobosită pe scenă. Cum ai grijă de entuziasmul și de echilibrul tău în raport cu teatrul?
O.P.: Nu există o rețetă anume. Dacă ești cuplat în mod real la povestea spectacolului, oboseala, blazarea, durerea, boala dispar inexplicabil. Scena este un tărâm al miracolelor, de la an la an, îmi reconfirm acest lucru. Problema este ce faci în afara scenei. Eu aleg să mă decuplez, să nu mă gândesc obsesiv la succesul sau la eșecul unei seri, să fac activități care să-mi distragă mintea: curățenie, sport, dezlegat de integrame, ascultat muzică, citit, plimbat, gătit, cafele cu prietenii etc. Teatrul nu trebuie să devină o manie, ci o plăcere.
R.C.:Privind înapoi la momentul în care ai urcat pe scenă la Gala Tânărului Actor HOP, în 2017, ce a însemnat pentru tine acea experiență? Ce parte din tine, de atunci, la 26 de ani și la început de drum, mai este prezentă astăzi în felul în care faci teatru?
O.P.: A fost o experiență destul de ciudată pentru mine. Am participat la secțiunea de grup și nu simt că am trăit în mod plenar acel moment. Onest vorbind, nu am dorit niciodată să particip la secțiunea individuală, poate din teama de a fi judecată, poate din necredința mea în ierarhii când vine vorba de o meserie vocațională sau poate din comoditate, nu știu exact. Oricum, am o apreciere foarte mare pentru cei care au avut curajul să plonjeze cu totul în această experiență. Simt că o bună parte din Oana de atunci a rămas intactă și astăzi. Aici mă refer la puterea de muncă, la plăcerea jocului, la curiozitate, la entuziasm și la dorința de a mă autodepăși. Desigur, sunt și schimbări, în sensul că am devenit mai selectivă și mai atentă în a-mi gestiona resursele fizice și emoționale.
R.C.:Cum te-ai descrie ca actriță?
O.P.: Mărturisesc că niciodată nu m-am gândit aplicat. Pot spune că nu mă consider actrița unei anumite tipologii și nici nu aș vrea să devin. Îmi place să am parte de partituri cât mai diverse, surprinzătoare, să îmi provoc imaginația și să ies din zona de confort. Ori de câte ori mi se oferă prilejul.
R.C.:În 2020, ai fost nominalizată pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru performanța din rolul Morticia Addams din musicalul Familia Addams, la Premiile UNITER. Cum te raportezi la premii și la recunoașterea din partea breslei?
în „Familia Addams”, foto Vlad Catană
O.P.: Este important pentru un actor să primească validarea breslei pentru că, implicit, are senzația de apartenență la un grup, la o elită, îi sunt validate eforturile și, din punct de vedere calitativ, are niște repere în muncă. Totodată, cred că este o mare greșeală să ai ca principal obiectiv „vânarea” unor premii sau a unor cronici favorabile, pentru că pierzi din vedere sensul profesiei, acela de a bucura privitorul și de a te bucura pe tine însăți/însuți prin ceea ce faci. În linii mari, pot spune că mă flatează aprecierea breslei, dar încerc să-mi temperez în permanență egoul.
R.C.:Mireasă de gangster, vedetă dance autohtonă, vecină curioasă împotriva sistemului, cea mai emblematică eroină din literatura lui Jane Austen sau icon al culturii goth – ai o paletă largă de roluri în spectacolele de la Excelsior. Există ceva la vreuna dintre aceste ipostaze care te-a surprins, care te-a ajutat să descoperi ceva nou pe plan profesional sau personal?
O.P.: Toate mă surprind, de la reprezentație la reprezentație. Există uneori falsa senzație că, la data premierei, rolurile pe care le interpretezi sunt „rezolvate”. Nu este deloc așa. Odată ce ele au prins conturul scenic, ele evoluează aproape separat de tine. Sunt aidoma unor „entități” bizare care își au propria viață, chiar dacă tu repeți de sute de ori aceleași replici sau trasee prin scenă. De la rolurile pe care le-ai enumerat, dar și de la celelalte, am învățat o sumedenie de lucruri extrem de utile din punct de vedere profesional: disciplina, libertatea de a improviza, dozarea efortului, puterea și rigoarea compoziției, asumarea, emoția controlată și lista poate continua…
R.C.:Cele mai multe producții în care joci au la bază texte contemporane, de la Adrenalină, care a și fost scris de Gabriel Sandu pentru scena Teatrului Excelsior, la blockbustere teatrale ca Mândrie și prejudecată (un fel de) sau Familia Addams. Cum te împaci cu dramaturgia de azi?
O.P.: Avem o dramaturgie nouă foarte bogată și tineri dramaturgi foarte talentați. Observ o predilecție pentru teme extrem de actuale, o abordare aproape psihologică a unor fenomene pe care le traversăm: adicția, abuzul, violența, impactul nefast al tehnologiei asupra psihicului uman, lipsa de toleranță, alienarea, lipsa comunicării ș.a. Pentru că ai menționat de Adrenalină, faptul că am avut ocazia să lucrez în timp real cu autorul piesei în care joc mi-a confirmat că aceasta este o experiență prin care fiecare actor ar trebui să treacă. Practic, textul Adrenalinei s-a născut odată cu personajele noastre, a fost scris de Gabi Sandu special pentru noi, actrițele, şi este inspirat de personalitatea noastră artistică și umană. Pot spune că mă împac foarte bine cu textele contemporane, atâta timp cât acestea au miză, dezbat teme importante și, cel mai important pentru un actor, oferă partituri consistente și motivante.
R.C.:Începând din această primăvară, spectatorii te mai pot vedea și în Don Quijote (regia Alexandru Dabija, 2025) de la Teatrul ACT. Cu ce s-a diferențiat experiența cu teatrul independent și o echipă de proiect față de lucrul cu o echipă de cursă lungă, într-un teatru de stat?
O.P.: Perioada pe care am traversat-o recent la Teatrul ACT a fost superbă. Am avut șansa să lucrez pentru a doua oară cu Alexandru Dabija, prilej de a-mi confirma un crez mai vechi, și anume că prima calitate a unui mare regizor este capacitatea lui de a lucra îndeaproape cu actorii. Apoi, întâlnirea cu maestrul Marcel Iureș mi-a confirmat un alt crez, acela că un mare actor trebuie să fie dublat și de un mare caracter. Sau… așa ar fi de dorit. Nu pot să nu-i menționez pe ceilalți colegi de distribuție – Ruxandra Maniu, Dan Rădulescu, Iosif Paștină, Ionuț Moldoveanu, talente unice, actori versatili, surprinzători, cu o minunată capacitate de improvizație. Cât despre diferențe, la ACT am avut timpul necesar să construim spectacolul în tihnă. De cele mai multe ori, teatrele de stat sunt condiționate de deadline-uri, iar actorii simt constant această presiune. Pe de-o parte, înțeleg nevoia respectării unor termene limită, pe de cealaltă parte, teatrul are nevoie de timp, de așezare, trebuie să lași regizorul și actorii să respire și să creeze în liniște.
R.C.: Ce simți că îți lipsește din propriul repertoriu? La nivel de subiecte, estetici, întâlniri artistice sau, de ce nu?, roluri.
În „(R)Evoluție. Ghid de supraviețuire în secolul XXI”, foto Andrei Gîndac – Two Bugs
O.C.: Nu m-am gândit niciodată la lipsuri. Oportunitățile și întâlnirile pe care le-am avut până acum au venit exact la momentul în care eram pregătită să le îmbrățișez și să le conștientizez valoarea. Așa cred că va fi și de acum încolo, deci, nu mă gândesc la minusuri. Încerc să fiu deschisă la ce va fi să fie. Desigur, am în minte o serie de oameni – regizori și actori deopotrivă – cu care mi-ar plăcea foarte mult să lucrez, dar aleg să mă las surprinsă și să nu planific nimic.
R.C.:Există ceva care te îngrijorează sau care te pune pe gânduri apropo de teatru, azi?
O.P.: Da. Lipsa timpului. Simt că, din dorința de a „bifa” cât mai multe producții, la presiunea instituțiilor finanțatoare, teatrele nu își mai permit „luxul” de a repeta pentru un spectacol mai mult de o lună, două. Înțeleg această goană, ea este suprapusă perfect cu dinamica lumii în care trăim, dar, în ritmul acesta, se pierd o grămadă de aspecte valoroase: plăcerea lucrului minuțios cu regizorul, înțelegerea profundă a textului dramatic, reglajul fin al jocului actoricesc, siguranța pe scenă. Teatrul este și o artă a dezbaterii, trebuie să existe un limbaj comun între regizor, actori, scenograf, personal tehnic, iar această sincronicitate nu poate fi obținută decât în timp. Dacă lipsește, rezultatul va fi unul de compromis. Așadar, îmi doresc să am parte de întâlniri formatoare, cu oameni de la care am ce învăța și cărora să li se dea timpul necesar să împărtășească experiența și crezul lor artistic.
R.C.:Care e cel mai semnificativ cadou – sau lecție – pe care ți l-a oferit teatrul până acum?
O.P.: Cadou aș numi însăși plăcerea de a face această meserie, teatrul este unul dintre cele mai prețioase daruri pe care mi le-a dat viața. De ce spun asta? Pentru că, înainte de teatru, viața mea era una călduță, dar nemotivantă. Dacă ar fi să o exprim într-o imagine filmică, aș vizualiza o fată aflată la parterul unui bloc fără scări. Nu vedeam scările. Acum, aceste scări sunt fix în fața mea, calc pe ele. Uneori mai sigură, alteori mai ezitantă, alteori mă împiedic, dar le urc. Cât despre lecții, sunt multe: răbdarea, disciplina, empatia, relaxarea, adaptabilitatea, acceptarea imprevizibilului,generozitatea, smerenia. Cum oamenii creează teatrul, pot spune, indubitabil, că și teatrul creează oameni.
Oana PREDESCU: „Cum oamenii creează teatrul, și teatrul creează oameni”
Interviu realizat de Raluca Cîrciumaru
Publicat în: Teatrul azi nr. 5-6/2025
Rubrica: interviul ediţiei
Oana Predescu este actriță de teatru și film, angajată a Teatrului Excelsior și forță a naturii. Pășește în lumina reflectorului cu precizie și cu îndrăzneala de a nu se repeta și de a (se) căuta în permanență. În 2020, a fost nominalizată pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru performanța din rolul Morticia Addams (Familia Addams, regia și coregrafia Răzvan Mazilu) în cadrul Galei Premiilor UNITER. Are o prezență scenică versatilă, de nerecunoscut de la o ipostază la alta, dublată de o siguranță incisivă și o disciplină de fier. Oana Predescu jonglează din poignet cu mijloacele de expresie scenică. Cântă. Dansează. Presară fragilitate peste tărie. Le împachetează pe toate într-o panglică de luciditate. Dă senzația că nimic nu este întâmplător; este reflexivă și prezentă, limpede și rațională.
foto Andrei Gîndac – Two Bugs
Raluca CÎRCIUMARU: De câteva stagiuni, Teatrul Excelsior se bucură de o nouă direcție artistică. Sunteți pe o pantă ascendentă incontestabilă atât calitativ și cantitativ, cât și în ceea ce privește vâlva stârnită în rândul spectatorilor. Cum resimți tu acest moment? Ce înseamnă el pentru Oana Predescu?
Oana PREDESCU: Este un moment de grație al Teatrului Excelsior și cred că el a început odată cu cele două musicaluri marca Răzvan Mazilu, Familia Addams și Opera de trei parale, adică de prin 2019. Vlad Cristache, actualul manager, a reușit să aplice o politică repertorială coerentă, să îmbogățească oferta de spectacole cu titluri variate și cu mare priză la public, să aducă regizori importanți și să pună în valoare actorii teatrului, atât pe noii veniți, cât și pe veteranii trupei. Pot spune că fac parte dintr-un colectiv solid, unit, cu personalități distincte, dar cu valori comune. Cumva, simt că a venit vremea ca Excelsior să „ocupe locul” la masa celor mai importante teatre din București și din țară.
R.C.: Ce înseamnă pentru tine un teatru pentru adolescenți și tineri? Cu ce este „altfel” activitatea de la Excelsior?
O.P.: Cred că atmosfera este răspunsul. În acest teatru, atmosfera de lucru este una relaxată. Nu înseamnă că nu avem ambiții, că nu există concurență sau dorința de autodepășire, dar, până acum, componenta umană nu a fost alterată de orgolii meschine. Cât despre teatrul dedicat tinerilor, nu cred că sunt alte reguli ale meseriei, ele sunt aceleași, iar aici mă refer la onestitate, la adevărul scenic, aspecte care trec instant dincolo de rampă. Tinerii de azi sunt extrem de exigenți, au un acut simț al vizualului, detectează imediat fake-ul, de aceea este esențial pentru noi să ne raportăm cu maximă sinceritate la actul teatral.
R.C.: Pari neobosită pe scenă. Cum ai grijă de entuziasmul și de echilibrul tău în raport cu teatrul?
O.P.: Nu există o rețetă anume. Dacă ești cuplat în mod real la povestea spectacolului, oboseala, blazarea, durerea, boala dispar inexplicabil. Scena este un tărâm al miracolelor, de la an la an, îmi reconfirm acest lucru. Problema este ce faci în afara scenei. Eu aleg să mă decuplez, să nu mă gândesc obsesiv la succesul sau la eșecul unei seri, să fac activități care să-mi distragă mintea: curățenie, sport, dezlegat de integrame, ascultat muzică, citit, plimbat, gătit, cafele cu prietenii etc. Teatrul nu trebuie să devină o manie, ci o plăcere.
R.C.: Privind înapoi la momentul în care ai urcat pe scenă la Gala Tânărului Actor HOP, în 2017, ce a însemnat pentru tine acea experiență? Ce parte din tine, de atunci, la 26 de ani și la început de drum, mai este prezentă astăzi în felul în care faci teatru?
O.P.: A fost o experiență destul de ciudată pentru mine. Am participat la secțiunea de grup și nu simt că am trăit în mod plenar acel moment. Onest vorbind, nu am dorit niciodată să particip la secțiunea individuală, poate din teama de a fi judecată, poate din necredința mea în ierarhii când vine vorba de o meserie vocațională sau poate din comoditate, nu știu exact. Oricum, am o apreciere foarte mare pentru cei care au avut curajul să plonjeze cu totul în această experiență. Simt că o bună parte din Oana de atunci a rămas intactă și astăzi. Aici mă refer la puterea de muncă, la plăcerea jocului, la curiozitate, la entuziasm și la dorința de a mă autodepăși. Desigur, sunt și schimbări, în sensul că am devenit mai selectivă și mai atentă în a-mi gestiona resursele fizice și emoționale.
R.C.: Cum te-ai descrie ca actriță?
O.P.: Mărturisesc că niciodată nu m-am gândit aplicat. Pot spune că nu mă consider actrița unei anumite tipologii și nici nu aș vrea să devin. Îmi place să am parte de partituri cât mai diverse, surprinzătoare, să îmi provoc imaginația și să ies din zona de confort. Ori de câte ori mi se oferă prilejul.
R.C.: În 2020, ai fost nominalizată pentru Cea mai bună actriță în rol principal pentru performanța din rolul Morticia Addams din musicalul Familia Addams, la Premiile UNITER. Cum te raportezi la premii și la recunoașterea din partea breslei?
în „Familia Addams”, foto Vlad Catană
O.P.: Este important pentru un actor să primească validarea breslei pentru că, implicit, are senzația de apartenență la un grup, la o elită, îi sunt validate eforturile și, din punct de vedere calitativ, are niște repere în muncă. Totodată, cred că este o mare greșeală să ai ca principal obiectiv „vânarea” unor premii sau a unor cronici favorabile, pentru că pierzi din vedere sensul profesiei, acela de a bucura privitorul și de a te bucura pe tine însăți/însuți prin ceea ce faci. În linii mari, pot spune că mă flatează aprecierea breslei, dar încerc să-mi temperez în permanență egoul.
R.C.: Mireasă de gangster, vedetă dance autohtonă, vecină curioasă împotriva sistemului, cea mai emblematică eroină din literatura lui Jane Austen sau icon al culturii goth – ai o paletă largă de roluri în spectacolele de la Excelsior. Există ceva la vreuna dintre aceste ipostaze care te-a surprins, care te-a ajutat să descoperi ceva nou pe plan profesional sau personal?
O.P.: Toate mă surprind, de la reprezentație la reprezentație. Există uneori falsa senzație că, la data premierei, rolurile pe care le interpretezi sunt „rezolvate”. Nu este deloc așa. Odată ce ele au prins conturul scenic, ele evoluează aproape separat de tine. Sunt aidoma unor „entități” bizare care își au propria viață, chiar dacă tu repeți de sute de ori aceleași replici sau trasee prin scenă. De la rolurile pe care le-ai enumerat, dar și de la celelalte, am învățat o sumedenie de lucruri extrem de utile din punct de vedere profesional: disciplina, libertatea de a improviza, dozarea efortului, puterea și rigoarea compoziției, asumarea, emoția controlată și lista poate continua…
R.C.: Cele mai multe producții în care joci au la bază texte contemporane, de la Adrenalină, care a și fost scris de Gabriel Sandu pentru scena Teatrului Excelsior, la blockbustere teatrale ca Mândrie și prejudecată (un fel de) sau Familia Addams. Cum te împaci cu dramaturgia de azi?
O.P.: Avem o dramaturgie nouă foarte bogată și tineri dramaturgi foarte talentați. Observ o predilecție pentru teme extrem de actuale, o abordare aproape psihologică a unor fenomene pe care le traversăm: adicția, abuzul, violența, impactul nefast al tehnologiei asupra psihicului uman, lipsa de toleranță, alienarea, lipsa comunicării ș.a. Pentru că ai menționat de Adrenalină, faptul că am avut ocazia să lucrez în timp real cu autorul piesei în care joc mi-a confirmat că aceasta este o experiență prin care fiecare actor ar trebui să treacă. Practic, textul Adrenalinei s-a născut odată cu personajele noastre, a fost scris de Gabi Sandu special pentru noi, actrițele, şi este inspirat de personalitatea noastră artistică și umană. Pot spune că mă împac foarte bine cu textele contemporane, atâta timp cât acestea au miză, dezbat teme importante și, cel mai important pentru un actor, oferă partituri consistente și motivante.
R.C.: Începând din această primăvară, spectatorii te mai pot vedea și în Don Quijote (regia Alexandru Dabija, 2025) de la Teatrul ACT. Cu ce s-a diferențiat experiența cu teatrul independent și o echipă de proiect față de lucrul cu o echipă de cursă lungă, într-un teatru de stat?
O.P.: Perioada pe care am traversat-o recent la Teatrul ACT a fost superbă. Am avut șansa să lucrez pentru a doua oară cu Alexandru Dabija, prilej de a-mi confirma un crez mai vechi, și anume că prima calitate a unui mare regizor este capacitatea lui de a lucra îndeaproape cu actorii. Apoi, întâlnirea cu maestrul Marcel Iureș mi-a confirmat un alt crez, acela că un mare actor trebuie să fie dublat și de un mare caracter. Sau… așa ar fi de dorit. Nu pot să nu-i menționez pe ceilalți colegi de distribuție – Ruxandra Maniu, Dan Rădulescu, Iosif Paștină, Ionuț Moldoveanu, talente unice, actori versatili, surprinzători, cu o minunată capacitate de improvizație. Cât despre diferențe, la ACT am avut timpul necesar să construim spectacolul în tihnă. De cele mai multe ori, teatrele de stat sunt condiționate de deadline-uri, iar actorii simt constant această presiune. Pe de-o parte, înțeleg nevoia respectării unor termene limită, pe de cealaltă parte, teatrul are nevoie de timp, de așezare, trebuie să lași regizorul și actorii să respire și să creeze în liniște.
R.C.: Ce simți că îți lipsește din propriul repertoriu? La nivel de subiecte, estetici, întâlniri artistice sau, de ce nu?, roluri.
În „(R)Evoluție. Ghid de supraviețuire în secolul XXI”, foto Andrei Gîndac – Two Bugs
O.C.: Nu m-am gândit niciodată la lipsuri. Oportunitățile și întâlnirile pe care le-am avut până acum au venit exact la momentul în care eram pregătită să le îmbrățișez și să le conștientizez valoarea. Așa cred că va fi și de acum încolo, deci, nu mă gândesc la minusuri. Încerc să fiu deschisă la ce va fi să fie. Desigur, am în minte o serie de oameni – regizori și actori deopotrivă – cu care mi-ar plăcea foarte mult să lucrez, dar aleg să mă las surprinsă și să nu planific nimic.
R.C.: Există ceva care te îngrijorează sau care te pune pe gânduri apropo de teatru, azi?
O.P.: Da. Lipsa timpului. Simt că, din dorința de a „bifa” cât mai multe producții, la presiunea instituțiilor finanțatoare, teatrele nu își mai permit „luxul” de a repeta pentru un spectacol mai mult de o lună, două. Înțeleg această goană, ea este suprapusă perfect cu dinamica lumii în care trăim, dar, în ritmul acesta, se pierd o grămadă de aspecte valoroase: plăcerea lucrului minuțios cu regizorul, înțelegerea profundă a textului dramatic, reglajul fin al jocului actoricesc, siguranța pe scenă. Teatrul este și o artă a dezbaterii, trebuie să existe un limbaj comun între regizor, actori, scenograf, personal tehnic, iar această sincronicitate nu poate fi obținută decât în timp. Dacă lipsește, rezultatul va fi unul de compromis. Așadar, îmi doresc să am parte de întâlniri formatoare, cu oameni de la care am ce învăța și cărora să li se dea timpul necesar să împărtășească experiența și crezul lor artistic.
R.C.: Care e cel mai semnificativ cadou – sau lecție – pe care ți l-a oferit teatrul până acum?
O.P.: Cadou aș numi însăși plăcerea de a face această meserie, teatrul este unul dintre cele mai prețioase daruri pe care mi le-a dat viața. De ce spun asta? Pentru că, înainte de teatru, viața mea era una călduță, dar nemotivantă. Dacă ar fi să o exprim într-o imagine filmică, aș vizualiza o fată aflată la parterul unui bloc fără scări. Nu vedeam scările. Acum, aceste scări sunt fix în fața mea, calc pe ele. Uneori mai sigură, alteori mai ezitantă, alteori mă împiedic, dar le urc. Cât despre lecții, sunt multe: răbdarea, disciplina, empatia, relaxarea, adaptabilitatea, acceptarea imprevizibilului,generozitatea, smerenia. Cum oamenii creează teatrul, pot spune, indubitabil, că și teatrul creează oameni.
Interviu realizat de Raluca CÎRCIUMARU