În teoriile, discuțiile despre relația dintre autor și opera sa, n-am fost niciodată total nici de partea lui Sainte-Beuve, nici de cea a lui Proust. Pot fi de acord, într-o oarecare măsură, că „eul operei este altul decât cel existențial”, dar nu și că pot fi atât de net separate, că nu există corespondențe, un transfer de substanță, straturi suprapuse, vizibile sau ascunse între ele. Cred, așadar, în „întoarcerea autorului”, știind cât de mult succes au biografiile artiștilor, ale personalităților din diferite domenii, cititorii fiind foarte curioși să afle cum au trăit, cum au fost în existența reală. Sainte-Beuve o spunea tranșant: „… pot să gust o operă, dar mi-e dificil să o judec independent de cunoașterea autorului însuși, și aș zice fără ezitare: cum e arborele, așa e și fructul”. Sunt, desigur, mai multe nuanțe în chestiunea asta, important fiind că există mai multe metode de investigare a unei opere, mai multe feluri de priviri. Iar una foarte personală are Anca Hațiegan în noua ei carte, Ciulei și spectrul Tatălui. O psihobiografie, în care și-a propus să schimbe „obișnuința de a vedea în omul de teatru un simplu executant instrumental, mai mult sau mai puțin virtuoz, al unei partituri scrise de altcineva”. Iar citatul din Sainte-Beuve, pe care l-am reprodus, este unul dintre mottourile volumului.
Acesta este structurat în două mari părți: Viața-Opera și Opera-Viața, cu multe subcapitole și secțiuni având titluri explicite. În preambul, autoarea mărturisește că a văzut „pe viu” un singur spectacol al lui Ciulei (Henric al IV-lea de Pirandello, montat la Bulandra, în 2006) și că aventura scrierii acestei cărți a avut punctul de pornire în redactarea unui articol despre creația regizorului, pentru Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc. A răscolit arhive, a citit cărți, cronici, a văzut înregistrări de spectacole, filme, a urmărit interviurile cu artistul, s-a folosit de albumul retrospectiv Cu gândiri și cu imagini (bilingv, român-englez), despre opera scenografică a lui Liviu Ciulei, alcătuit de el însuși împreună cu Mihail Lupu, și de valoroasa lucrare antologică realizată de Florica Ichim și Anca Mocanu, Liviu Ciulei: acasă și în lume. La capătul acestei ample documentări a avut revelația personalității „autorului secund” al spectacolelor și filmelor regizorului, observând teme reluate obsesiv. Se contura astfel o lume aparținând unui „al doilea poet”, după cum numea Radu Stanca un regizor, poemul acestuia fiind spectacolul.
Ca un adevărat detectiv (citindu-i cartea, am numit-o, în glumă, pentru că și ea are un aparte spirit ludic, madame Poirot), Anca Hațiegan întreprinde o amplă investigație pornind de la mărturisirea lui Ciulei dintr-un interviu, cu referire la revelația pe care a avut-o, la treisprezece ani, citind Hamlet, explicându-și astfel interesul său de mai târziu pentru teatru. Fiindcă primele studii au fost cele de arhitectură, tatăl dorindu-și ca fiul să-l urmeze în profesie. De fapt, într-una asemănătoare, seniorul fiind inginer constructor, un cunoscut antreprenor în epocă. Și protagonistul unui celebru proces (din anul 1936), în care a fost acuzat de uciderea amantei sale, Tita Cristescu (o tânără frumoasă, gen femme fatale, actriță aspirantă), fiica lui Gheorghe Cristescu, „Plăpumarul”, „apostolul” comunismului românesc. Acest proces (în urma căruia Liviu Ciulley e achitat) a fost o devastatoare dramă de familie, cu urme persistente și foarte adânci în viața și opera regizorului, așa cum demonstrează autoarea. Ea a căutat toate relatările din presa vremii și a alcătuit un pasionant dosar al acelui răsunător proces, reconstituindu-l în pagini alerte, pline de nerv, culoare, atmosferă, pe care le parcurgi ca pe un roman polițist. E o relatare foarte vie, surprinzând temperatura momentelor (una clocotitoare), de parcă scriitoarea ar fi fost și ea acolo, în sala de judecată, care se transformase într-un fel de teatru monden, sub asaltul publicului avid de senzațional. Procesul a devenit un adevărat „mit urban”, despre care s-a scris enorm, în diverse forme.
Tatăl regizorului (care a fost mereu stăpân pe sine, demn, în timpul audierilor) era o mare figură, un bărbat cu statură impunătoare, cu un aer viril, un om de afaceri de succes. Regizorul, cu sensibilitatea sa acută, marcat de efectele dureroase, în viața de familie, ale aventurilor erotice, permanente, ale părintelui, îi face un portret din care răzbate și o notă de aversiune, când evocă un bărbat cu o eleganță distinsă, de castă, dar cu o senzualitate agresivă, având ceva de „satir, cu miros de țap”. Inginerul a fost însă un tată foarte afectuos, de o mare generozitate, care a dăruit copiilor săi (a avut și o fiică, Anișoara, Nini, care a fost actriță, stingându-se la doar 24 de ani, dintr-o eroare medicală) un teatru, Odeon (astăzi Nottara). Mai târziu, Liviu Ciulei va spune, în dese rânduri, „povestea compotului de mere”, relatând scena unei mese de familie, în care, tatăl (care asistase incognito la examenul de actorie, secret, al fiului), convins, în sfârșit, că teatrul nu era un simplu capriciu pentru tânărul Liviu, a anunțat că va face un teatru pentru copiii săi. Mai târziu, regizorul va spune, cu admirație, de astă dată (pentru că a avut mereu sentimente ambivalente față de părintele său): „E unul din puținii care au investit în cultură. Un astfel de tată am avut”.
Fără a face mărunt biografism, dar blindată cu informație din belșug, autoarea are mereu în vedere „urmele mnezice”, traumele din viața lui Ciulei, care „a ales arta ca să-și înțeleagă propria biografie” și ca un act de exorcizare. Invocându-l, o singură dată, pe J.L. Moreno (întemeietorul psihodramei și psihoterapiei), cercetătoarea clujeană va aplica metoda acestuia în chip creator și foarte ingenios, chiar hazardându-se (după cum singură recunoaște) în ipoteze, interpretări accentuat subiective. Cu o asiduitate remarcabilă, cu fler detectivistic, ea caută peste tot, în creația lui Ciulei (de actor, regizor, scenograf, cineast), biografismul care o nutrește, din subteran, din subconștient. Analizează (intrând, uneori, într-un fertil dialog de idei cu Eugen Gyemant, autorul unui „excelent volum” despre Ciulei) cu multă pătrundere scene din spectacole, oprindu-se la cele meta-teatrale, în care descifrează impulsuri nebuloase venite din ceea ce ea numește dimensiunea abisală, „plutonică” a creației lui Ciulei. Demontează, tenace, mecanismul dedublării psihodramatice „profund încuibat” în artist. Avem revelația, citind cartea, unui Liviu Ciulei altfel decât cel îndeobște cunoscut ca un spirit calm, olimpian. Înțelegem cum traumele din viața lui (dramele de familie, trauma istoriei, venită odată cu noul regim comunist, cu naționalizarea, când a cunoscut sărăcia, luându-i-se și teatrul) l-au întărit, l-au făcut să aibă o răbdare de fier, tenacitate și voința puternică de a învinge obstacolele. Așa cum îl descrie Clody Bertola, și cum afirmă și Marcel Iureș: „Era un tanc, politicos, dar, totuși, un tanc”. Cu farmecul său de seducător manierat (trăsătură moștenită de la tată), cu politețea lui copleșitoare, Ciulei era propria sa operă de disciplină autoimpusă, de rigoare, ascunzând un fond „esențialmente tragic, dionisiac”. S-a străduit o viață, spune autoarea, să-și strunească firea. Iar Ciulei însuși mărturisea: „De multe ori intelectualitatea mea îmi stă în drum. Un om care gândește are un simț dezvoltat al contrariilor, în toate acțiunile lui. E problema lui Hamlet”.
Cartea Ancăi Hațiegan, considerată de criticul Ion Vartic „o premieră în istoriografia teatrală românească”, este o mare reușită. Nu o poți lăsa din mână, pentru că este pasionantă, inventivă, scrisă, cu dezinvoltură, aplomb, cu plăcerea povestirii și a speculației intelectuale, de o autoare cu incontestabil talent literar, cu un stil suplu, curgător, atractiv.
Anca Hațiegan – Ciulei și spectrul Tatălui. O psihobiografie. Editura Litera, București, 2024
O psihobiografie greu de lăsat din mână
Autor: Carmen Mihalache
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: raftul de teatru
În teoriile, discuțiile despre relația dintre autor și opera sa, n-am fost niciodată total nici de partea lui Sainte-Beuve, nici de cea a lui Proust. Pot fi de acord, într-o oarecare măsură, că „eul operei este altul decât cel existențial”, dar nu și că pot fi atât de net separate, că nu există corespondențe, un transfer de substanță, straturi suprapuse, vizibile sau ascunse între ele. Cred, așadar, în „întoarcerea autorului”, știind cât de mult succes au biografiile artiștilor, ale personalităților din diferite domenii, cititorii fiind foarte curioși să afle cum au trăit, cum au fost în existența reală. Sainte-Beuve o spunea tranșant: „… pot să gust o operă, dar mi-e dificil să o judec independent de cunoașterea autorului însuși, și aș zice fără ezitare: cum e arborele, așa e și fructul”. Sunt, desigur, mai multe nuanțe în chestiunea asta, important fiind că există mai multe metode de investigare a unei opere, mai multe feluri de priviri. Iar una foarte personală are Anca Hațiegan în noua ei carte, Ciulei și spectrul Tatălui. O psihobiografie, în care și-a propus să schimbe „obișnuința de a vedea în omul de teatru un simplu executant instrumental, mai mult sau mai puțin virtuoz, al unei partituri scrise de altcineva”. Iar citatul din Sainte-Beuve, pe care l-am reprodus, este unul dintre mottourile volumului.
Acesta este structurat în două mari părți: Viața-Opera și Opera-Viața, cu multe subcapitole și secțiuni având titluri explicite. În preambul, autoarea mărturisește că a văzut „pe viu” un singur spectacol al lui Ciulei (Henric al IV-lea de Pirandello, montat la Bulandra, în 2006) și că aventura scrierii acestei cărți a avut punctul de pornire în redactarea unui articol despre creația regizorului, pentru Dicționarul Multimedia al Teatrului Românesc. A răscolit arhive, a citit cărți, cronici, a văzut înregistrări de spectacole, filme, a urmărit interviurile cu artistul, s-a folosit de albumul retrospectiv Cu gândiri și cu imagini (bilingv, român-englez), despre opera scenografică a lui Liviu Ciulei, alcătuit de el însuși împreună cu Mihail Lupu, și de valoroasa lucrare antologică realizată de Florica Ichim și Anca Mocanu, Liviu Ciulei: acasă și în lume. La capătul acestei ample documentări a avut revelația personalității „autorului secund” al spectacolelor și filmelor regizorului, observând teme reluate obsesiv. Se contura astfel o lume aparținând unui „al doilea poet”, după cum numea Radu Stanca un regizor, poemul acestuia fiind spectacolul.
Ca un adevărat detectiv (citindu-i cartea, am numit-o, în glumă, pentru că și ea are un aparte spirit ludic, madame Poirot), Anca Hațiegan întreprinde o amplă investigație pornind de la mărturisirea lui Ciulei dintr-un interviu, cu referire la revelația pe care a avut-o, la treisprezece ani, citind Hamlet, explicându-și astfel interesul său de mai târziu pentru teatru. Fiindcă primele studii au fost cele de arhitectură, tatăl dorindu-și ca fiul să-l urmeze în profesie. De fapt, într-una asemănătoare, seniorul fiind inginer constructor, un cunoscut antreprenor în epocă. Și protagonistul unui celebru proces (din anul 1936), în care a fost acuzat de uciderea amantei sale, Tita Cristescu (o tânără frumoasă, gen femme fatale, actriță aspirantă), fiica lui Gheorghe Cristescu, „Plăpumarul”, „apostolul” comunismului românesc. Acest proces (în urma căruia Liviu Ciulley e achitat) a fost o devastatoare dramă de familie, cu urme persistente și foarte adânci în viața și opera regizorului, așa cum demonstrează autoarea. Ea a căutat toate relatările din presa vremii și a alcătuit un pasionant dosar al acelui răsunător proces, reconstituindu-l în pagini alerte, pline de nerv, culoare, atmosferă, pe care le parcurgi ca pe un roman polițist. E o relatare foarte vie, surprinzând temperatura momentelor (una clocotitoare), de parcă scriitoarea ar fi fost și ea acolo, în sala de judecată, care se transformase într-un fel de teatru monden, sub asaltul publicului avid de senzațional. Procesul a devenit un adevărat „mit urban”, despre care s-a scris enorm, în diverse forme.
Tatăl regizorului (care a fost mereu stăpân pe sine, demn, în timpul audierilor) era o mare figură, un bărbat cu statură impunătoare, cu un aer viril, un om de afaceri de succes. Regizorul, cu sensibilitatea sa acută, marcat de efectele dureroase, în viața de familie, ale aventurilor erotice, permanente, ale părintelui, îi face un portret din care răzbate și o notă de aversiune, când evocă un bărbat cu o eleganță distinsă, de castă, dar cu o senzualitate agresivă, având ceva de „satir, cu miros de țap”. Inginerul a fost însă un tată foarte afectuos, de o mare generozitate, care a dăruit copiilor săi (a avut și o fiică, Anișoara, Nini, care a fost actriță, stingându-se la doar 24 de ani, dintr-o eroare medicală) un teatru, Odeon (astăzi Nottara). Mai târziu, Liviu Ciulei va spune, în dese rânduri, „povestea compotului de mere”, relatând scena unei mese de familie, în care, tatăl (care asistase incognito la examenul de actorie, secret, al fiului), convins, în sfârșit, că teatrul nu era un simplu capriciu pentru tânărul Liviu, a anunțat că va face un teatru pentru copiii săi. Mai târziu, regizorul va spune, cu admirație, de astă dată (pentru că a avut mereu sentimente ambivalente față de părintele său): „E unul din puținii care au investit în cultură. Un astfel de tată am avut”.
Fără a face mărunt biografism, dar blindată cu informație din belșug, autoarea are mereu în vedere „urmele mnezice”, traumele din viața lui Ciulei, care „a ales arta ca să-și înțeleagă propria biografie” și ca un act de exorcizare. Invocându-l, o singură dată, pe J.L. Moreno (întemeietorul psihodramei și psihoterapiei), cercetătoarea clujeană va aplica metoda acestuia în chip creator și foarte ingenios, chiar hazardându-se (după cum singură recunoaște) în ipoteze, interpretări accentuat subiective. Cu o asiduitate remarcabilă, cu fler detectivistic, ea caută peste tot, în creația lui Ciulei (de actor, regizor, scenograf, cineast), biografismul care o nutrește, din subteran, din subconștient. Analizează (intrând, uneori, într-un fertil dialog de idei cu Eugen Gyemant, autorul unui „excelent volum” despre Ciulei) cu multă pătrundere scene din spectacole, oprindu-se la cele meta-teatrale, în care descifrează impulsuri nebuloase venite din ceea ce ea numește dimensiunea abisală, „plutonică” a creației lui Ciulei. Demontează, tenace, mecanismul dedublării psihodramatice „profund încuibat” în artist. Avem revelația, citind cartea, unui Liviu Ciulei altfel decât cel îndeobște cunoscut ca un spirit calm, olimpian. Înțelegem cum traumele din viața lui (dramele de familie, trauma istoriei, venită odată cu noul regim comunist, cu naționalizarea, când a cunoscut sărăcia, luându-i-se și teatrul) l-au întărit, l-au făcut să aibă o răbdare de fier, tenacitate și voința puternică de a învinge obstacolele. Așa cum îl descrie Clody Bertola, și cum afirmă și Marcel Iureș: „Era un tanc, politicos, dar, totuși, un tanc”. Cu farmecul său de seducător manierat (trăsătură moștenită de la tată), cu politețea lui copleșitoare, Ciulei era propria sa operă de disciplină autoimpusă, de rigoare, ascunzând un fond „esențialmente tragic, dionisiac”. S-a străduit o viață, spune autoarea, să-și strunească firea. Iar Ciulei însuși mărturisea: „De multe ori intelectualitatea mea îmi stă în drum. Un om care gândește are un simț dezvoltat al contrariilor, în toate acțiunile lui. E problema lui Hamlet”.
Cartea Ancăi Hațiegan, considerată de criticul Ion Vartic „o premieră în istoriografia teatrală românească”, este o mare reușită. Nu o poți lăsa din mână, pentru că este pasionantă, inventivă, scrisă, cu dezinvoltură, aplomb, cu plăcerea povestirii și a speculației intelectuale, de o autoare cu incontestabil talent literar, cu un stil suplu, curgător, atractiv.
Anca Hațiegan – Ciulei și spectrul Tatălui. O psihobiografie. Editura Litera, București, 2024