Cercetarea continuă pare să fie un modus vivendi pentru Miruna Runcan, care, infatigabilă, se avântă mereu în noi proiecte, neacordându-și niciun răgaz de cum a încheiat unul. Are mereu idei, inițiative, drumuri de deschis, lucruri de descoperit, adevăruri de afirmat și de apărat, așadar, studii, cărți de scris. Ultima apărută este Damen Vals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX, apărută la editura Tracus Arte.
Despre noua ei carte, Miruna Runcan precizează că este o continuare firească a trilogiei Teatru în diorame, cât și urmarea colaborării cu echipa Dicționarului Multimedia al Teatrului Românesc – DMTR, pentru care s-a documentat, elaborând mai multe articole. Autoarea, profesoară și cercetătoare cunoscută pentru meticulozitatea demonstrațiilor, pasiunii pentru sistematizare, teoretizare, specifică faptul că, scriind o carte despre critica feminină, nu putea face abstracție de „felul în care autoarele s-au raportat, de-a lungul vremii, la propria condiție, la feminitatea lor auctorială și, evident, la feminism”. Iar cercetarea ei a scos la iveală câteva paradoxuri, pe care le analizează, le explică în capitolele lucrării, cel mai surprinzător dintre acestea fiind „Feminitate fără feminism”.
Voi trece în revistă doamnele care „ne invită la dans”, parcurgând paginile volumului. Prima este poeta Otilia Cazimir, care a fost multă vreme inspectoare teatrală și a lăsat amintiri despre munca ei, pe care a luat-o foarte în serios. Sarcina ei era să întocmească niște rapoarte, dar scriitoarea a depășit cu mult formalismul unei astfel de consemnări, făcând analize minuțioase de spectacol, cu multe observații critice. Scriitoarea avea cultură literară, gust estetic și simț critic (și chiar un umor ușor cinic, contaminată fiind, în acest sens, de mai celebrul ei partener de viață, G. Topîrceanu, notează Miruna Runcan), făcea observații juste în scrierile ei, în care analiza textului ocupa cel mai mult spațiu. Dar era atentă și la jocul actorilor, relevând particularitățile interpretării acestora. Traversând mai multe perioade istorice tulburi, femeie singură, în cea mai mare parte a vieții ei, Otilia Cazimir a fost o mare muncitoare, a scris enorm și a avut o susținută publicistică feministă combativă, sub diverse pseudonime, cu nume de personaje din teatru. Ca funcționară de stat, însă, și femeie fără spate asigurat, s-a adaptat vremurilor, fiind flexibilă, diplomată, „baletând printre anormalitățile epocii, cu obediență oportunistă”, uneori, după cum exact punctează cercetătoarea.
Un alt profil feminin este cel al Margaretei Bărbuță, critic de teatru cu o îndelungată viață profesională, activistă cu state vechi, cu funcții înalte în timpul regimului comunist, în care ea a fost o privilegiată. Aflăm datele importante ale biografiei (ca și în cazul Otiliei Cazimir): făcuse studii filologice, era poliglotă și, până spre sfârșitul vieții, a fost secretar al Institutului Internațional de Teatru, documentaristă, în fine, a ocupat posturi importante care i-au oferit ocazia de a călători mult în afara granițelor, la numeroase întâlniri teatrale, conferințe, congrese, ca o „ambasadoare a teatrului românesc”. Având o poziție de putere, ea s-a comportat ca un bărbat, afirmă autoarea Damen Vals. A fost „portavocea normativă în câmpul teatral”, textele criticului conținând, pe lângă scurte excursuri teoretice, imperativul „trebuie”, după care piesele și spectacolele nu puteau fi în afara codului marxist. Foarte abilă, micuța doamnă Margareta Bărbuță a rezistat eroic la toate schimbările din societate și din lumea teatrală, fiind „un soldat mereu la datorie”. În fond, o poveste de succes, nu-i așa?, conchide, cu ironie, autoarea.
Cu partea a doua a cărții intrăm în „amfiteatrul” doamnelor universitare, Alice Voinescu, Ileana Berlogea, Maria Vodă Căpușan. Autoarea trasează un portret al acestor personalități, o micro-bio-bibliografie, făcând referiri foarte aplicate la opera acestora, analize pertinente ale stilisticii textelor acestora. Ca de fiecare dată, Miruna Runcan are o privire lucidă, critică, trecând peste aburul de legendă care învăluie anumite personaje, cum este cazul „modelului singular” Alice Voinescu, a cărei dramă existențială (cât și trăsături ale firii sale, vezi „mărinimia ei vecină cu inconștiența”) a contat în evaluarea operei. Observațiile cercetătoarei sunt juste, distinsa universitară și carismatică profesoară, victimă a unui regim politic odios, a fost o mare cunoscătoare și iubitoare de literatură, cerând respectul literei și spiritul textului, fără a avea însă organ pentru estetica modernă a spectacolului contemporan. Iar în materie de feminism, Alice Voinescu era conservatoare, adică ținea la rolul civilizator al femeii, ea vorbind la modul idealist despre „menirea eternă a femeii: formarea omului și mediului uman”.
O figurină (lovinescian spus) luminoasă este cea a profesoarei de istorie a teatrului și a criticului Ileana Berlogea, privită cu evidentă simpatie. Și fotografia acesteia de pe site-ul DMTR, una cu un zâmbet larg, plin de căldură, de cochetă feminitate, e încântătoare! Ileana Berlogea a scris câteva cărți importante, istorii, monografii, unele bucurându-se de succes chiar și în rândul cititorilor din afara mediului artistic, cel mai bun exemplu fiind Teatrul american de azi. A lăsat în manuscris un excelent studiu, August Strindberg, un precursor singuratic al dramaturgiei contemporane, editat de fiica sa la zece ani de la dispariția mamei. O lucrare „profundă și originală”, concepută „cu rigoare și eleganță”. Portretizarea profesoarei, care avea o „bonomie bine controlată”, talent și tact pedagogic, îndrumând multe generații de oameni de teatru, conține și observații strict obiective, vizând „respectarea cu strictețe a jocului social și politic”, mai ales din poziția oficial academică deținută de Ileana Berlogea.
Prezentată drept o „exploratoare intelectuală solitară”, universitara clujeană Maria Vodă Căpușan, avea „un vast orizont cărturăresc cu referință la teatru”. Cărțile sale sunt alcătuite din eseuri dense, „saturate de informație”, grupate în jurul unei teme. Profesoara, cucerită de critica tematistă franceză, de semiotică, de Barthes, avea o curiozitate intelectuală și o pasiune pentru cunoaștere nestăvilite, studiile sale (cam amalgamate metodologic, precizează M.R.), solide, bine argumentate, meritând „o discuție serioasă”. Iar feminitatea sa era una „sublimată sau măcar strict controlată”.
Ajungem, în ultima parte a studiului, la reprezentantele „estetismului socialist” (denumit astfel de criticul Mircea Martin), și anume la cronicarele de la revista Teatrul, Ana Maria Narti, Mira Iosif și Ileana Popovici. Prima (care a părăsit România, la un moment dat, ca și Mira Iosif, de altfel) este caracterizată drept „un critic de direcție”, combativ, aruncându-se, curajos, în focul polemicii. Un model de critic implicat, antidogmatic, care a promovat spectacolele generației sale și a susținut autonomia regiei de teatru, un model prețuit de Miruna Runcan. La Mira Iosif este reliefat „simțul acut al analizei fenomenului teatral”, cronicile-eseu pe care le scria având accentul pus pe spectacologie. Cu o întinsă cultură umanistă, teatrală, Mira Iosif își nuanța cu finețe opiniile, se oprea atent la toate palierele spectacolului, punând în lumină ansamblul de semnificații, totul cu o evidentă empatie. Miruna Runcan îi apreciază stilistica textelor, „subtilitatea și măiestria scriiturii, farmecul particular”, calități care au puterea de a păstra „forța vitală a spectacolului” peste ani, conținând și bucuria criticului de a fi fost părtaș la un împlinit act artistic.
Ultima schiță de portret este a Ilenei Popovici, „o severă arbitră a textului”, adeptă fermă a unui jurnalism de intervenție culturală, activă prea puțin timp, din păcate, în exercițiul criticii de teatru, pentru că s-a retras, din motive rămase obscure, în postura de secretar de redacție al revistei Teatrul.
Ca o notă comună, doamnele de la singura revistă de specialitate, au avut un discurs critic diferențiat de cel al colegilor bărbați (poziționați, net, ca judecători), orientat spre contextualizare, descriptivism, heremeneutică. Și, foarte important, afirmă cercetătoarea, scrisul lor s-a dorit a fi un act de educație a receptării.
Damen Vals, cu o amplă și solidă documentare, cu multe chestiuni gingașe puse în discuție, este o carte scrisă atrăgător (așa cum sunt și titlul, și grafica de copertă), într-o viziune „asumat impresionistă”, la care aderi sau nu. Important este că Miruna Runcan a reușit să scoată din uitare, așa cum și-a dorit, „meritele unor cronicare și cercetătoare ale fenomenului teatral” dintr-o perioadă de timp (menționată în studiu), merite indiscutabile.
Miruna Runcan – Damen Vals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX. Editura Tractus Arte, București, 2024.
Figurine de femei din critica de teatru
Autor: Carmen Mihalache
Publicat în: Teatrul azi nr. 1-2/2025
Rubrica: raftul de teatru
Despre noua ei carte, Miruna Runcan precizează că este o continuare firească a trilogiei Teatru în diorame, cât și urmarea colaborării cu echipa Dicționarului Multimedia al Teatrului Românesc – DMTR, pentru care s-a documentat, elaborând mai multe articole. Autoarea, profesoară și cercetătoare cunoscută pentru meticulozitatea demonstrațiilor, pasiunii pentru sistematizare, teoretizare, specifică faptul că, scriind o carte despre critica feminină, nu putea face abstracție de „felul în care autoarele s-au raportat, de-a lungul vremii, la propria condiție, la feminitatea lor auctorială și, evident, la feminism”. Iar cercetarea ei a scos la iveală câteva paradoxuri, pe care le analizează, le explică în capitolele lucrării, cel mai surprinzător dintre acestea fiind „Feminitate fără feminism”.
Voi trece în revistă doamnele care „ne invită la dans”, parcurgând paginile volumului. Prima este poeta Otilia Cazimir, care a fost multă vreme inspectoare teatrală și a lăsat amintiri despre munca ei, pe care a luat-o foarte în serios. Sarcina ei era să întocmească niște rapoarte, dar scriitoarea a depășit cu mult formalismul unei astfel de consemnări, făcând analize minuțioase de spectacol, cu multe observații critice. Scriitoarea avea cultură literară, gust estetic și simț critic (și chiar un umor ușor cinic, contaminată fiind, în acest sens, de mai celebrul ei partener de viață, G. Topîrceanu, notează Miruna Runcan), făcea observații juste în scrierile ei, în care analiza textului ocupa cel mai mult spațiu. Dar era atentă și la jocul actorilor, relevând particularitățile interpretării acestora. Traversând mai multe perioade istorice tulburi, femeie singură, în cea mai mare parte a vieții ei, Otilia Cazimir a fost o mare muncitoare, a scris enorm și a avut o susținută publicistică feministă combativă, sub diverse pseudonime, cu nume de personaje din teatru. Ca funcționară de stat, însă, și femeie fără spate asigurat, s-a adaptat vremurilor, fiind flexibilă, diplomată, „baletând printre anormalitățile epocii, cu obediență oportunistă”, uneori, după cum exact punctează cercetătoarea.
Un alt profil feminin este cel al Margaretei Bărbuță, critic de teatru cu o îndelungată viață profesională, activistă cu state vechi, cu funcții înalte în timpul regimului comunist, în care ea a fost o privilegiată. Aflăm datele importante ale biografiei (ca și în cazul Otiliei Cazimir): făcuse studii filologice, era poliglotă și, până spre sfârșitul vieții, a fost secretar al Institutului Internațional de Teatru, documentaristă, în fine, a ocupat posturi importante care i-au oferit ocazia de a călători mult în afara granițelor, la numeroase întâlniri teatrale, conferințe, congrese, ca o „ambasadoare a teatrului românesc”. Având o poziție de putere, ea s-a comportat ca un bărbat, afirmă autoarea Damen Vals. A fost „portavocea normativă în câmpul teatral”, textele criticului conținând, pe lângă scurte excursuri teoretice, imperativul „trebuie”, după care piesele și spectacolele nu puteau fi în afara codului marxist. Foarte abilă, micuța doamnă Margareta Bărbuță a rezistat eroic la toate schimbările din societate și din lumea teatrală, fiind „un soldat mereu la datorie”. În fond, o poveste de succes, nu-i așa?, conchide, cu ironie, autoarea.
Cu partea a doua a cărții intrăm în „amfiteatrul” doamnelor universitare, Alice Voinescu, Ileana Berlogea, Maria Vodă Căpușan. Autoarea trasează un portret al acestor personalități, o micro-bio-bibliografie, făcând referiri foarte aplicate la opera acestora, analize pertinente ale stilisticii textelor acestora. Ca de fiecare dată, Miruna Runcan are o privire lucidă, critică, trecând peste aburul de legendă care învăluie anumite personaje, cum este cazul „modelului singular” Alice Voinescu, a cărei dramă existențială (cât și trăsături ale firii sale, vezi „mărinimia ei vecină cu inconștiența”) a contat în evaluarea operei. Observațiile cercetătoarei sunt juste, distinsa universitară și carismatică profesoară, victimă a unui regim politic odios, a fost o mare cunoscătoare și iubitoare de literatură, cerând respectul literei și spiritul textului, fără a avea însă organ pentru estetica modernă a spectacolului contemporan. Iar în materie de feminism, Alice Voinescu era conservatoare, adică ținea la rolul civilizator al femeii, ea vorbind la modul idealist despre „menirea eternă a femeii: formarea omului și mediului uman”.
O figurină (lovinescian spus) luminoasă este cea a profesoarei de istorie a teatrului și a criticului Ileana Berlogea, privită cu evidentă simpatie. Și fotografia acesteia de pe site-ul DMTR, una cu un zâmbet larg, plin de căldură, de cochetă feminitate, e încântătoare! Ileana Berlogea a scris câteva cărți importante, istorii, monografii, unele bucurându-se de succes chiar și în rândul cititorilor din afara mediului artistic, cel mai bun exemplu fiind Teatrul american de azi. A lăsat în manuscris un excelent studiu, August Strindberg, un precursor singuratic al dramaturgiei contemporane, editat de fiica sa la zece ani de la dispariția mamei. O lucrare „profundă și originală”, concepută „cu rigoare și eleganță”. Portretizarea profesoarei, care avea o „bonomie bine controlată”, talent și tact pedagogic, îndrumând multe generații de oameni de teatru, conține și observații strict obiective, vizând „respectarea cu strictețe a jocului social și politic”, mai ales din poziția oficial academică deținută de Ileana Berlogea.
Prezentată drept o „exploratoare intelectuală solitară”, universitara clujeană Maria Vodă Căpușan, avea „un vast orizont cărturăresc cu referință la teatru”. Cărțile sale sunt alcătuite din eseuri dense, „saturate de informație”, grupate în jurul unei teme. Profesoara, cucerită de critica tematistă franceză, de semiotică, de Barthes, avea o curiozitate intelectuală și o pasiune pentru cunoaștere nestăvilite, studiile sale (cam amalgamate metodologic, precizează M.R.), solide, bine argumentate, meritând „o discuție serioasă”. Iar feminitatea sa era una „sublimată sau măcar strict controlată”.
Ajungem, în ultima parte a studiului, la reprezentantele „estetismului socialist” (denumit astfel de criticul Mircea Martin), și anume la cronicarele de la revista Teatrul, Ana Maria Narti, Mira Iosif și Ileana Popovici. Prima (care a părăsit România, la un moment dat, ca și Mira Iosif, de altfel) este caracterizată drept „un critic de direcție”, combativ, aruncându-se, curajos, în focul polemicii. Un model de critic implicat, antidogmatic, care a promovat spectacolele generației sale și a susținut autonomia regiei de teatru, un model prețuit de Miruna Runcan. La Mira Iosif este reliefat „simțul acut al analizei fenomenului teatral”, cronicile-eseu pe care le scria având accentul pus pe spectacologie. Cu o întinsă cultură umanistă, teatrală, Mira Iosif își nuanța cu finețe opiniile, se oprea atent la toate palierele spectacolului, punând în lumină ansamblul de semnificații, totul cu o evidentă empatie. Miruna Runcan îi apreciază stilistica textelor, „subtilitatea și măiestria scriiturii, farmecul particular”, calități care au puterea de a păstra „forța vitală a spectacolului” peste ani, conținând și bucuria criticului de a fi fost părtaș la un împlinit act artistic.
Ultima schiță de portret este a Ilenei Popovici, „o severă arbitră a textului”, adeptă fermă a unui jurnalism de intervenție culturală, activă prea puțin timp, din păcate, în exercițiul criticii de teatru, pentru că s-a retras, din motive rămase obscure, în postura de secretar de redacție al revistei Teatrul.
Ca o notă comună, doamnele de la singura revistă de specialitate, au avut un discurs critic diferențiat de cel al colegilor bărbați (poziționați, net, ca judecători), orientat spre contextualizare, descriptivism, heremeneutică. Și, foarte important, afirmă cercetătoarea, scrisul lor s-a dorit a fi un act de educație a receptării.
Damen Vals, cu o amplă și solidă documentare, cu multe chestiuni gingașe puse în discuție, este o carte scrisă atrăgător (așa cum sunt și titlul, și grafica de copertă), într-o viziune „asumat impresionistă”, la care aderi sau nu. Important este că Miruna Runcan a reușit să scoată din uitare, așa cum și-a dorit, „meritele unor cronicare și cercetătoare ale fenomenului teatral” dintr-o perioadă de timp (menționată în studiu), merite indiscutabile.
Miruna Runcan – Damen Vals. Voci feminine în critica de teatru a secolului XX. Editura Tractus Arte, București, 2024.