Mihai Măniuţiu este, fără îndoială, unul dintre regizorii fără de care teatrul românesc ar fi mai sărac. Intelectual veritabil, condeier de mare fineţe, om de teatru complet, Măniuţiu îţi inspiră, înainte de toate, luciditate şi forţă. „Compozitorul de halucinograme“, cum îl numea Dan C. Mihăilescu, vorbeşte în rândurile de mai jos despre cum îşi scrie scenariile, despre cum decurg repetiţiile, despre relaţia cu actorii, despre public şi critică, despre şcolile artistice şi destinele teatrelor Naţionale din România. (C.C.)
Mihai Măniuţiu este, fără îndoială, unul dintre regizorii fără de care teatrul românesc ar fi mai sărac. Intelectual veritabil, condeier de mare fineţe, om de teatru complet, Măniuţiu îţi inspiră, înainte de toate, luciditate şi forţă. „Compozitorul de halucinograme“, cum îl numea Dan C. Mihăilescu, vorbeşte în rândurile de mai jos despre cum îşi scrie scenariile, despre cum decurg repetiţiile, despre relaţia cu actorii, despre public şi critică, despre şcolile artistice şi destinele teatrelor Naţionale din România. (C.C.)
Călin CIOBOTARI: Ne aflăm la Sala Cub a Teatrului Naţional Iaşi, unde tocmai aţi terminat o sesiune de repetiţii la spectacolul Aici, la porţile beznei, după Hecuba şi alte tragedii de Euripide. Care e stilul dumneavoastră de a repeta? Se spune că sunteţi un regizor pragmatic…
Mihai MĂNIUŢIU: Sunt un regizor exact, ba chiar foarte exact, în sensul că lucrez luni, dacă nu chiar ani câteodată, pentru un scenariu dramatic. Un scenariu care nu este compus numai din text, ci şi din toate imaginile piesei, din toate legăturile dintre scene. E deci o structură imaginară care nu există decât în mintea mea, pe care aş descri-o ca pe un film video „perfect“. Numai atunci când am acest „video perfect“, am curaj să îl supun la proba scenei.
C.C.: Şi întâlnirea cu scena produce modificări la nivelul scenariului?
M.M.: Scena mă poate contrazice uneori, şi atunci schimb imediat acele părţi ale scenariului care intră în conflict cu scena.
C.C.: Aşadar, pentru regizorul Măniuţiu repetiţiile încep cu mult înaintea alcătuirii distribuţiei.
M.M.: Da, dacă ne referim la construcţia imaginară a spectacolului. În acelaşi timp, această construcţie e foarte concretă. Însă mai trebuie să se întâmple ceva pentru ca rezultatul final să fie bun: trebuie să întâlnesc şi spaţiul care să absoarbă acest tip de scenariu. În urmă cu şapte-opt luni, când am văzut pentru prima oară Cubul ieşean, mi-am dat seama că un alt scenariu pe care îl aveam pregătit nu funcţiona, ar fi fost respins de acest spaţiu. Şi atunci am ştiut că scenariul pe care îl pregăteam după Hecuba lui Euripide ar fi fost foarte potrivit. Aşa că, având acordul lui Cristian Hadji-Culea, am schimbat titlul. Nu regret: Hecuba e făcută pentru Cub!…
Mihai Măniuţiu: „Intensitatea mea caută intensitatea actorului“, interviu de Călin Ciobotari
Mihai Măniuţiu este, fără îndoială, unul dintre regizorii fără de care teatrul românesc ar fi mai sărac. Intelectual veritabil, condeier de mare fineţe, om de teatru complet, Măniuţiu îţi inspiră, înainte de toate, luciditate şi forţă. „Compozitorul de halucinograme“, cum îl numea Dan C. Mihăilescu, vorbeşte în rândurile de mai jos despre cum îşi scrie scenariile, despre cum decurg repetiţiile, despre relaţia cu actorii, despre public şi critică, despre şcolile artistice şi destinele teatrelor Naţionale din România. (C.C.)
Mihai Măniuţiu este, fără îndoială, unul dintre regizorii fără de care teatrul românesc ar fi mai sărac. Intelectual veritabil, condeier de mare fineţe, om de teatru complet, Măniuţiu îţi inspiră, înainte de toate, luciditate şi forţă. „Compozitorul de halucinograme“, cum îl numea Dan C. Mihăilescu, vorbeşte în rândurile de mai jos despre cum îşi scrie scenariile, despre cum decurg repetiţiile, despre relaţia cu actorii, despre public şi critică, despre şcolile artistice şi destinele teatrelor Naţionale din România. (C.C.)
Călin CIOBOTARI: Ne aflăm la Sala Cub a Teatrului Naţional Iaşi, unde tocmai aţi terminat o sesiune de repetiţii la spectacolul Aici, la porţile beznei, după Hecuba şi alte tragedii de Euripide. Care e stilul dumneavoastră de a repeta? Se spune că sunteţi un regizor pragmatic…
Mihai MĂNIUŢIU: Sunt un regizor exact, ba chiar foarte exact, în sensul că lucrez luni, dacă nu chiar ani câteodată, pentru un scenariu dramatic. Un scenariu care nu este compus numai din text, ci şi din toate imaginile piesei, din toate legăturile dintre scene. E deci o structură imaginară care nu există decât în mintea mea, pe care aş descri-o ca pe un film video „perfect“. Numai atunci când am acest „video perfect“, am curaj să îl supun la proba scenei.
C.C.: Şi întâlnirea cu scena produce modificări la nivelul scenariului?
M.M.: Scena mă poate contrazice uneori, şi atunci schimb imediat acele părţi ale scenariului care intră în conflict cu scena.
C.C.: Aşadar, pentru regizorul Măniuţiu repetiţiile încep cu mult înaintea alcătuirii distribuţiei.
M.M.: Da, dacă ne referim la construcţia imaginară a spectacolului. În acelaşi timp, această construcţie e foarte concretă. Însă mai trebuie să se întâmple ceva pentru ca rezultatul final să fie bun: trebuie să întâlnesc şi spaţiul care să absoarbă acest tip de scenariu. În urmă cu şapte-opt luni, când am văzut pentru prima oară Cubul ieşean, mi-am dat seama că un alt scenariu pe care îl aveam pregătit nu funcţiona, ar fi fost respins de acest spaţiu. Şi atunci am ştiut că scenariul pe care îl pregăteam după Hecuba lui Euripide ar fi fost foarte potrivit. Aşa că, având acordul lui Cristian Hadji-Culea, am schimbat titlul. Nu regret: Hecuba e făcută pentru Cub!…