Spectacolul Pescărușul de la Barbican Theatre din Londra, regizat de Thomas Ostermeier, oferă o reinterpretare contemporană a piesei clasice a lui Anton Pavlovici Cehov. Cu o distribuție de excepție, în frunte cu Cate Blanchett în rolul Irinei Arkadina, producția se remarcă prin actualizarea tematicilor și a esteticii scenice. Unul dintre marile atuuri ale acestei montări extrem de așteptate în peisajul teatral britanic (și nu numai) este adaptarea textului (Duncan Macmillan), multe replici fiind subtil aduse în prezent. Cum am spune la repetiții: textul curge, replicile se topesc. Dincolo de acest aspect, montarea are, în opinia mea, numeroase bemoluri.
Regia lui Ostermeier a fost percepută de unii critici ca fiind prea cuminte pentru cel care a fost ani de zile copilul rebel al teatrului european, răsfățatul festivalurilor de prim rang. Utilizarea elementelor contemporane, cum ar fi muzica indie rock, decorul minimalist și lighting designul subtil, n-a fost suficientă pentru a propune o relecturare cu mână forte a unui text impregnat de anxietatea precedentelor montări. Pescărușul nu-i este străin regizorului neamț, căci el a mai regizat textul cehovian în trecut. Se pare că Ostermeier se află în perioada reluărilor, ba chiar a autopastișării. Am ieșit din sala Barbican Theatre cu senzația că am văzut un spectacol curat, dar fără riscuri majore, fără o regie captivantă sau vreo propunere interpretativă clară. Venind de la un creator care a dominat decenii regia europeană, aflat parcă într-un permanent turneu, descălecatul său britanic, cu Inamicul poporului (2024) și acum cu Pescărușul (2025), lasă de dorit la categoria originalitate.
Fun fact: în caietul-program era menționat cât de așteptat a fost de-a lungul anilor la Barbican cu montările sale de pe continent. Această punere în scenă, cu precădere cea de-a doua parte, a fost una plată, fără surprize conceptuale sau interpretative. Cred că cel mai neconvingător aspect a fost relația Nina-Treplev (Emma Corrin și Kodi Smit-McPhee) și conturarea lor ca personaje, cei doi băltind într-o generală depresie adolescentină fără nuanțe și/sau acțiuni paradoxale. Demonul plictiselii se simțea generalizat în sală la momentele lor. O altă inadvertență flagrantă de distribuire a fost, în opinia mea, Tom Burke, actorul care-l interpreta pe Trigorin, deloc șarmant, fără mize clare și chimie zero cu restul colegilor de scenă. O clipă n-ai fi crezut că Arkadina și Nina sunt înnebunite după această fantoșă. Îmi amintesc de montare de la Teatrul German de Stat din Timișoara, a lui Yuri Kordonski, care nu propunea nici ea un Trigorin atrăgător, dar cu mult substrat la nivel discursiv. În ce am văzut la Londra, semnul sub care stătea personajul era neclar, vag. Am discutat acest aspect cu prietenii alături de care aveam această experiență teatrală dincolo de granițe. Mai drastici ca mine au fost.
Decorul semnat de Magda Willi, la fel ca multe altele din recentele montări ale lui Ostermeier, e unul funcțional, dar fără sclipiri. Spațiile mentale sugerate de acel lan central de ierburi (să fi fost porumb fără știuleți?) nu aveau „plan doi” și nici nu se compuneau logic (sau paradoxal) cu cele de ieșiri tehnice în culise. Premisele erau promițătoare, accentuate și de o posibilă mobilitate dată de ATV-ul, remoca și golf cartul prezente în scenă, toate prea puțin utilizate. În contrast, costumele (Marg Horwell) mi-au plăcut în mod special. Acolo, linia fină a adaptării textuale contemporane a fost bine susținută. Amestecul celor rămași la țară cu cei de la oraș, cu fine discordanțe, s-a revelat pe sine ca un concept puternic și clar. Am auzit la ieșire mulți spectatori vorbind despre outfit-urile personajelor. Să fie de bine pentru un spectacol atât de așteptat? Să fie suficient?
Montarea cu Istoria violenței de Édouard Louis, văzută acum doi ani la București, mi-a arătat un Ostermeier încă potent regizoral. Aici, chiar asta mi-a lipsit. Astfel, mi s-a părut întrucâtva falsă aserțiunea lui Trigorin care chestionează teatrul (De ce mai facem teatru, când lumea arde…), spectacolul fiind atât de cumințel. Nici arhicunoscutele marote ale regizorului, cu microfoane în prim-plan, nu reușeau să spargă monotonia. Ele nu deveneau experiențe în racursi ale interiorității personajelor, ci doar, uneori, dădeau prilej dezvoltării câtorva glumițe. Soluția scenei de teatru în teatru, piesa lui Treplev, a fost una oportună, o experiență de teatru VR, dar parcă neconectată cu restul montării, încă o marcă a lipsei de coeziune a viziunii regizorale.
Evident, întreaga excursie la Londra a fost generată de curiozitatea de a o vedea pe Cate Blanchett în teatru. Ea propune o Arkadina expansivă, impetuoasă și teatrală per se (unii ar spune cabotină), apropiindu-se de ceea ce se cheamă o ființă bovarică (în accepțiunea că bovarismul e puterea omului de a se concepe altul decât este), o actriță care nu se poate opri din a juca nici în cotidian. Performanța sa actoricească a fost bine primită de critică și public. În ordinea preferințelor mele din montarea londoneză în top se află Zachary Hart, în rolul lui Medvedenko, care susține major experiența primei părți a spectacolului. El e proaspăt în interpretare și oferă momente puternice prin partiturile muzicale pe care le performează live (mi-a rămas în urechi varianta sa după Golden Brown de la The Stranglers), dar și printr-un plus de umor adus personajului. Hart reușește să evidențieze trăsăturile comice și tragice ale personajului, contribuind semnificativ la dinamica piesei. În comparație cu mult mai fadul Treplev, Medvedenko riscă să devină personaj principal, chiar și când Mașa sau Nina nu-i livrează replicile la un nivel înalt de actorie. Triada favoriților se încheie cu Jason Watkins, interpretul lui Sorin, fratele protagonistei, personaj de care se leagă mare parte din emoția subtilă a montării. A-și spune că maturitatea actoriei din spectacol a fost marcată de performanța sa. E personajul pe care vrei să îl revezi, pe care-l cauți în scenă. Bătrânul care n-a realizat nimic din ce și-a dorit e impecabil susținut. Totuși, chiar și cu aceste trei solide interpretări, regia n-a fost blândă. Am avut senzația că nu le-a făcut loc pentru partituri memorabile.
Revenind la Blanchett, căci e spectacolul ei, forța nu-i lipsește, nici controlul asupra corpului, jucând mai puțin britanic decât colegii săi. O fi vibe-ul australian?! Stilul de joc al lui Cate Blanchett e profund cinematic, dar fără să piardă din intensitatea teatrală. Are o inteligență scenică rafinată, articulată în jurul unor momente impecabil construite. Ea știe când să provoace tensiune prin repetiție, când să dilueze conflictul într-un gest ironic, când să se abandoneze sincerității debordante. Construiește o femeie vie, posibilă, care se agață de viață cu dinții. Într-un spectacol atât de echilibrat și curat, ea devine elementul perturbator. Cui prodest?
1.
Barbican Theatre Londra – Pescărușul de A.P. Cehov. Adaptare: Duncan Macmillan și Thomas Ostermeier. Regia: Thomas Ostermeier. Decor: Magda Willi. Costume: Marg Horwell. Lighting Designer: Bruno Poet. Sound Designer: Tom Gibbons. Dramaturg: Maja Zade. Cu: Cate Blanchett, Paul Bazely, Priyanga Burford, Tom Burke, Emma Corrin, Zachary Hart, Paul Higgins, Tanya Reynolds, Kodi Smit-McPhee, Jason Watkins. Data reprezentaţiei: 16 aprilie 2025.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. Cate Blanchett în Pescărușul, r. Thomas Ostermeier, Barbican Theatre Londra (foto Marc Brenner)
Între convenții și convențional
Autor: Andrei Măjeri, regizor de teatru
Publicat în: Teatrul azi nr. 3-4/2025
Rubrica: internațional
Spectacolul Pescărușul de la Barbican Theatre din Londra, regizat de Thomas Ostermeier, oferă o reinterpretare contemporană a piesei clasice a lui Anton Pavlovici Cehov. Cu o distribuție de excepție, în frunte cu Cate Blanchett în rolul Irinei Arkadina, producția se remarcă prin actualizarea tematicilor și a esteticii scenice. Unul dintre marile atuuri ale acestei montări extrem de așteptate în peisajul teatral britanic (și nu numai) este adaptarea textului (Duncan Macmillan), multe replici fiind subtil aduse în prezent. Cum am spune la repetiții: textul curge, replicile se topesc. Dincolo de acest aspect, montarea are, în opinia mea, numeroase bemoluri.
Regia lui Ostermeier a fost percepută de unii critici ca fiind prea cuminte pentru cel care a fost ani de zile copilul rebel al teatrului european, răsfățatul festivalurilor de prim rang. Utilizarea elementelor contemporane, cum ar fi muzica indie rock, decorul minimalist și lighting designul subtil, n-a fost suficientă pentru a propune o relecturare cu mână forte a unui text impregnat de anxietatea precedentelor montări. Pescărușul nu-i este străin regizorului neamț, căci el a mai regizat textul cehovian în trecut. Se pare că Ostermeier se află în perioada reluărilor, ba chiar a autopastișării. Am ieșit din sala Barbican Theatre cu senzația că am văzut un spectacol curat, dar fără riscuri majore, fără o regie captivantă sau vreo propunere interpretativă clară. Venind de la un creator care a dominat decenii regia europeană, aflat parcă într-un permanent turneu, descălecatul său britanic, cu Inamicul poporului (2024) și acum cu Pescărușul (2025), lasă de dorit la categoria originalitate.
Fun fact: în caietul-program era menționat cât de așteptat a fost de-a lungul anilor la Barbican cu montările sale de pe continent. Această punere în scenă, cu precădere cea de-a doua parte, a fost una plată, fără surprize conceptuale sau interpretative. Cred că cel mai neconvingător aspect a fost relația Nina-Treplev (Emma Corrin și Kodi Smit-McPhee) și conturarea lor ca personaje, cei doi băltind într-o generală depresie adolescentină fără nuanțe și/sau acțiuni paradoxale. Demonul plictiselii se simțea generalizat în sală la momentele lor. O altă inadvertență flagrantă de distribuire a fost, în opinia mea, Tom Burke, actorul care-l interpreta pe Trigorin, deloc șarmant, fără mize clare și chimie zero cu restul colegilor de scenă. O clipă n-ai fi crezut că Arkadina și Nina sunt înnebunite după această fantoșă. Îmi amintesc de montare de la Teatrul German de Stat din Timișoara, a lui Yuri Kordonski, care nu propunea nici ea un Trigorin atrăgător, dar cu mult substrat la nivel discursiv. În ce am văzut la Londra, semnul sub care stătea personajul era neclar, vag. Am discutat acest aspect cu prietenii alături de care aveam această experiență teatrală dincolo de granițe. Mai drastici ca mine au fost.
Decorul semnat de Magda Willi, la fel ca multe altele din recentele montări ale lui Ostermeier, e unul funcțional, dar fără sclipiri. Spațiile mentale sugerate de acel lan central de ierburi (să fi fost porumb fără știuleți?) nu aveau „plan doi” și nici nu se compuneau logic (sau paradoxal) cu cele de ieșiri tehnice în culise. Premisele erau promițătoare, accentuate și de o posibilă mobilitate dată de ATV-ul, remoca și golf cartul prezente în scenă, toate prea puțin utilizate. În contrast, costumele (Marg Horwell) mi-au plăcut în mod special. Acolo, linia fină a adaptării textuale contemporane a fost bine susținută. Amestecul celor rămași la țară cu cei de la oraș, cu fine discordanțe, s-a revelat pe sine ca un concept puternic și clar. Am auzit la ieșire mulți spectatori vorbind despre outfit-urile personajelor. Să fie de bine pentru un spectacol atât de așteptat? Să fie suficient?
Montarea cu Istoria violenței de Édouard Louis, văzută acum doi ani la București, mi-a arătat un Ostermeier încă potent regizoral. Aici, chiar asta mi-a lipsit. Astfel, mi s-a părut întrucâtva falsă aserțiunea lui Trigorin care chestionează teatrul (De ce mai facem teatru, când lumea arde…), spectacolul fiind atât de cumințel. Nici arhicunoscutele marote ale regizorului, cu microfoane în prim-plan, nu reușeau să spargă monotonia. Ele nu deveneau experiențe în racursi ale interiorității personajelor, ci doar, uneori, dădeau prilej dezvoltării câtorva glumițe. Soluția scenei de teatru în teatru, piesa lui Treplev, a fost una oportună, o experiență de teatru VR, dar parcă neconectată cu restul montării, încă o marcă a lipsei de coeziune a viziunii regizorale.
Evident, întreaga excursie la Londra a fost generată de curiozitatea de a o vedea pe Cate Blanchett în teatru. Ea propune o Arkadina expansivă, impetuoasă și teatrală per se (unii ar spune cabotină), apropiindu-se de ceea ce se cheamă o ființă bovarică (în accepțiunea că bovarismul e puterea omului de a se concepe altul decât este), o actriță care nu se poate opri din a juca nici în cotidian. Performanța sa actoricească a fost bine primită de critică și public. În ordinea preferințelor mele din montarea londoneză în top se află Zachary Hart, în rolul lui Medvedenko, care susține major experiența primei părți a spectacolului. El e proaspăt în interpretare și oferă momente puternice prin partiturile muzicale pe care le performează live (mi-a rămas în urechi varianta sa după Golden Brown de la The Stranglers), dar și printr-un plus de umor adus personajului. Hart reușește să evidențieze trăsăturile comice și tragice ale personajului, contribuind semnificativ la dinamica piesei. În comparație cu mult mai fadul Treplev, Medvedenko riscă să devină personaj principal, chiar și când Mașa sau Nina nu-i livrează replicile la un nivel înalt de actorie. Triada favoriților se încheie cu Jason Watkins, interpretul lui Sorin, fratele protagonistei, personaj de care se leagă mare parte din emoția subtilă a montării. A-și spune că maturitatea actoriei din spectacol a fost marcată de performanța sa. E personajul pe care vrei să îl revezi, pe care-l cauți în scenă. Bătrânul care n-a realizat nimic din ce și-a dorit e impecabil susținut. Totuși, chiar și cu aceste trei solide interpretări, regia n-a fost blândă. Am avut senzația că nu le-a făcut loc pentru partituri memorabile.
Revenind la Blanchett, căci e spectacolul ei, forța nu-i lipsește, nici controlul asupra corpului, jucând mai puțin britanic decât colegii săi. O fi vibe-ul australian?! Stilul de joc al lui Cate Blanchett e profund cinematic, dar fără să piardă din intensitatea teatrală. Are o inteligență scenică rafinată, articulată în jurul unor momente impecabil construite. Ea știe când să provoace tensiune prin repetiție, când să dilueze conflictul într-un gest ironic, când să se abandoneze sincerității debordante. Construiește o femeie vie, posibilă, care se agață de viață cu dinții. Într-un spectacol atât de echilibrat și curat, ea devine elementul perturbator. Cui prodest?
1.
Barbican Theatre Londra – Pescărușul de A.P. Cehov. Adaptare: Duncan Macmillan și Thomas Ostermeier. Regia: Thomas Ostermeier. Decor: Magda Willi. Costume: Marg Horwell. Lighting Designer: Bruno Poet. Sound Designer: Tom Gibbons. Dramaturg: Maja Zade. Cu: Cate Blanchett, Paul Bazely, Priyanga Burford, Tom Burke, Emma Corrin, Zachary Hart, Paul Higgins, Tanya Reynolds, Kodi Smit-McPhee, Jason Watkins. Data reprezentaţiei: 16 aprilie 2025.
Legendă fotografie: imagine reprezentativă și 1. Cate Blanchett în Pescărușul, r. Thomas Ostermeier, Barbican Theatre Londra (foto Marc Brenner)